Cum sunt posibile reforme?

Diagnozele negative nu sunt agreate la noi. Dar acum doar cei interesați nu recunosc deriva gravă a învățământului din țară. Iar pentru a nu se crede că o remarc acum, când mulți încep să se alarmeze, mă văd obligat să amintesc că am avertizat asupra derivei și consecințelor ei (vezi A. Marga, Speranța rațiunii, EFES, Cluj-Napoca, 2006; A. Marga, Reforma modernă a educației, Tribuna, Cluj-Napoca, 2015).

Nici nu se putea altfel, în contextul distrugerii Noului Curriculum Național (1998), din 2001 încoace, al aplicării eronate a Declarației de la Bologna (1999), în 2005, al adoptării funestei legi a educației (2011). Am spus că educația din România a luat o direcție greșită, care va costa din greu. Iar ceea ce a urmat este confirmare: scăderea învățării, adâncirea segregării sociale, extinderea corupției, sporirea neîncrederii în învățământ, emigrarea masivă, slăbirea vârfurilor universitare, uniformizarea la nivel jos a școlilor și facultăților, creativitatea modestă, expansiunea amatorismului în societate. Cu infime excepții!

Dar nu la derivă mă refer aici. Pentru cei lucizi, este clar că este gravă și că țara este pândită de o prăbușire a profesionalismului. Mai este clar că numai o nouă reformă a educației – o reformă pe care aș delimita-o de măsurile adoptate în răstimp, ca una temeinică și responsabilă – poate repune domeniul pe șine.

Nu vreau nici să fac teoria reformei, cu toate că nu se înțelege nici acum că reforma nu se reduce la măsuri: noi ore, cum cer unii, înmulțirea orelor de practică sau schimbarea șefilor, cum cer alții, înlocuirea doar a unor tehnici, care a și contribuit, de altfel, la impasul de azi.

Nu mă refer nici la premisele reformei. Necunoscătorii și populiștii spun: pentru reformă trebuie bani! Fapt este că nu banii au lipsit în primul rând. Degeaba sunt bani dacă nu sunt idei. Degeaba mărești salarii, dacă nu evaluezi prestația. Degeaba se plătesc funcțiile când pălăriile sunt prea mari. Ceea ce a lipsit în primul rând, în ultimele aproape două decenii, este priceperea. Seceta de idei este uneori mai rea decât orice.

Nu este în învățământ nici chestiune de generații, cum clamează demagogii. Legea educației din 2011 a aplicat soluția lui Mussolini – înlocuirea în forță a vechilor generații. Ce a ieșit? O țară cu nivel profesional în scădere, cu tot mai puțini specialiști capabili să-și asume răspunderea, care-și asigură precar infrastructura, justiția, sănătatea, nivelul de pregătire și cultura.

Reforma este o chestiune de analiză exigentă, de concepere, de pricepere a reorganizării unui sistem. Desigur, totdeauna sunt oameni care se opun la schimbări sau cred că doar ei cunosc ce este de făcut. Descriu, însă, succint acest altceva, care este reforma, pe cazul singurei reforme recunoscute internațional făcute în educația din România după 1989 – reforma comprehensivă a educației din 1996-2000 (vezi A. Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2002). Ea a înlocuit sistemul de educație al socialismului răsăritean și a permis încheierea, deja în mai 2000, a negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Cum s-a putut constata la timp, ea a rezolvat chestiunile de structură de atunci, dar beneficiile unei reforme vin totdeauna în timp.

Cum a fost posibilă reforma educației din 1996-2000?

O diagnoză realistă a situației – nu făcută din birou, cum s-a improvizat mai târziu – este indispensabilă. În acei ani, ca ministru al educației naționale, am avut la dispoziție o asemenea diagnoză și am completat-o. Fapt este că autoflatări de orice gen („noi suntem buni”, „elevii noștri câștigă concursuri” etc.) nu dau rezultate. Reușitele punctuale nu sunt evaluări de sistem. Nu dau rezultate nici autoflatările mai noi (de genul „absolvenții universității noastre sunt mai buni”). În fapt, diferența clasică s-a topit. Altfel spus, la Târgu Mureș, Oradea, Suceava, Târgu Jiu sunt licee, studenți și absolvenți la fel de buni ca la București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Craiova, chiar dacă pot fi alte diferențe între acele locuri.

Cel care vrea să reformeze trebuie să fie cultivat suficient și, în mod normal, să cunoască reformele anterioare. Așa cum se poate sesiza pe documente, nu am procedat în 1993 la reformarea Universității „Babeș-Bolyai” fără a cunoaște istoria învățământului – și românească, și ungurească, și săsească, și evreiască – din Transilvania și nu mi-am asumat la nivelul țării reforma din 1997-2000 fără a cunoaște ce au făcut Spiru Haret, Constantin Angelescu, Ilie Murgulescu, în România, și alți reformatori, de la noi sau din alte țări. Spun „în mod normal”, căci, așa cum se poate observa pe text, autorii legii din 2011 nu știau nici măcar de Spiru Haret. Cum altfel, spre pildă, când Spiru Haret era consternat că la noi concursurile pentru postul de profesor universitar sunt “ca în nici o altă țară”, iar legea din 2011 a stricat și mai mult lucrurile și a umplut sute de profesuri universitare cu absolvenți de mâna a treia sau mai rău? Carențele culturii reformatorilor dăunează nemăsurat.

Un concept clar al reformei este cheia. Înainte de a lansa reforma din 1997-2000, am anunțat public, în publicații larg accesibile, capitolele de măsuri ce urmează să fie luate. Reforma se face cu mulți, foarte mulți oameni, dar cineva o gândește coerent și își asumă răspunderea. În România, acum, nu există printre decidenți capete limpezi ale reformei. Ele nu se creează prin ocuparea funcțiilor, nici chiar a funcțiilor la Cotroceni, cum se crede. Virgil Bărbat avertiza acum nouăzeci de ani asupra maladei: inșii nimeresc la noi în funcții și apoi sunt socotiți valoroși. Ar fi cel puțin de bun simț ca în funcții să ajungă cei dovediți valoroși. Este aproape criminală aducerea la decizie a unor persoane nepregătite, iar proba o avem zi de zi, nu doar în Educație.

Nu este posibilă reformă fără un aparat de implementare calificat și organizat. Am schimbat întreaga structură de personal a ministerului, am adus forțe noi din întreaga țară. Pe covârșitoarea majoritate a colaboratorilor i-am întâlnit prima oară în viață la minister. Am concediat apropiați care nu făceau față sau au cedat belferismului birocratic, mereu amenințător la noi. Nu am acceptat nepotismul, nici nulități cu carnete de partid.

Nu este posibilă o reformă a educației fără mulțimi de institutori și profesori antrenați și convinși de valoarea conceptului. În anii 1996-2000 s-a făcut primul pact pe educație – dar nu propaganda în jurul lui a contat, ci faptul că proiectul a fost împărtășit. Am fructificat o pregătire din timp a zeci de mii de cadre didactice pe concepția reformei, cu un suport financiar de peste 50 de milioane de dolari. A costat, dar nu era altă cale.

Numai cine are capacitate de a crea instituții noi în interes public face reforme. Am creat multe astfel de instituții, dar alt aspect este important acum. Anume, cine face reformă dă inevitabil soluții în raport cu presiunile momentului, dar trebuie să fie conștient că unele soluții vor trebui corectate. Am creat, de pildă, în cea mai mare parte actuala listă a specializărilor universitare, diversificată, deoarece România trebuia sincronizată. Între timp, a devenit limpede că în unele specializări nici după douăzeci de ani nu au apărut profesori propriu-zis de valoare, că societatea nu are nevoie de multe dintre specializări, că deja unele specializări pot fi desființate fără nici o pierdere.

Altădată, în România se reclamau nivelul scăzut de cultură și trădarea intelectualilor ca piedici ale reformelor. Ele se pot discuta, dar acum nivelul scăzut al decidenților joacă feste. Toate instituțiile țării s-au umplut de ceea ce anticipa Constantin Brâncuși – „isteți care produc camelotă (adică lucru de mântuială)”. Așa stând lucrurile, este nevoie stringentă de meritocrație. În 2000, salariile s-au mărit cu 50%, dar nu doar mărirea a contat, ci și stimularea performerilor. Nu am acceptat subordonarea față de firme – care avea să ducă la numiri de miniștri dintre cei care serveau afacerile cu computere. Nici față de serviciile secrete – care aveau să plaseze mai târziu în funcția de ministru inși pentru că se ocupau de odraslele unora. Nu eliminarea de personalități incomode – cum au făcut legionarii în 1940, comuniștii în 1948 și băsiștii în 2011 – este soluția, ci cultivarea personalităților capabile.

Nici o reformă nu iese din capul unui singur om. Ea presupune dezbatere argumentativă. Nu poate fi însă dezbatere fără idei, concepte, soluții, texte propuse. Dacă privim bine, la noi, unii demnitari nu au scris o pagină despre ceea ce fac, nici despre ce au făcut, preferând citirea de texte anoste scrise de alții sau repetiția generalităților uscate. Iar dezbaterea, câtă este, se arată mai interesată de cine trebuie lovit, nu de soluția mai bună.

Reforma are nevoie de bani, căci, între altele, dacă este să se scoată țara din sărăcie, fiecare sat contează. Față de celelalte țări, este de observat însă că în România programele europene au dus bani mai mult în buzunare private, în turism și în socializări prin stațiuni, decât în metamorfoza școlilor și universităților. O asemenea răsturnare frânează.

Bani la dispoziția educației sunt, totuși, mai mulți ca altădată, dar rezultatele sunt tot mai scăzute. Cel mai puțin întrunită este condiția cheie a reformei educației – conceperea chibzuită și capacitatea de a reorganiza.

Putem face comparații cu alte țări, putem copia, dar soluțiile durabile se obțin altfel. Reforma se face de către forțele de la fața locului, de cele mai bune, pentru acea țară. Iar rezultatele depind de calibrul acestor forțe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.