De la primele zile la putere, la ultimele ore ale lui Kadhafi

În septembrie 1969, ca tânăr gazetar la revista LUMEA am avut şansa să consemnez intrarea lui Muammar Kadhafi pe scena politică libiană. În Orientul Mijlociu era ora loviturilor de stat militare – Siria, Irak, Algeria, Yemen – şi cea a atentatelor teroriste sângeroase comise de grupările palestiniene. Atunci, nu cred că s-a gândit cineva că acest Kadhafi va rămâne la putere 42 de ani, stabilind un record în lumea arabă şi în cea africană. Mai mult decât atât, cine oare s-ar fi încumetat să vadă în încruntatul locotenent viitorul bufon politic de mai târziu, acel conducător de ţară ce se deosebea de colegii săi din zonă prin dimensiunea carnavalescă pe care a dat-o regimului său, prin stilul său insolit, imprevizibil şi excentric de a se comporta, absolut nefiresc pentr un şef de stat, prin ambiţiile sale de a-l concura pe Mao sau de a construi o a treia cale politică în lume.

Pe măsură ce anii au trecut, la toate astea s-au adăugat clovneriile sale, când caraghioase, când ciudate, dar care au umplut pagini întregi ale presei acelor ani. Multe dintre ele i-au avut în prim plan pe colegii săi arabi, îndeosebi monarhi. Astfel, a rămas de pomină momentul în care, întâlnindu-l pe regele Hassan al Marocului ( azi decedat), el şi-a pus tacticos mânuşile, după care a dat mâna cu acesta. Altă dată, mergând în vizită la unul dintre potentaţii din golf, a apărut, în premieră absolută, înconjurat de câteva zeci de amazoane purtând costume de camuflaj, care-i serveau drept gărzi de corp. Şi asta unde ? Într-o ţară în care femeilor li se rezerva un rol strict decorativ şi de plan secund.

Paradoxal ori nu, nimeni nu prea avea chef să râdă văzând asemenea scene. La fel s-a întâmplat şi când el a explicat foarte aplicat că numele America vine de la cuvântul EMIR sau când a vorbit despre „Shakespeare, acest mare dramaturg de origine arabă”! Nu odată a pretins că incarnează revoluţia mondială şi a sprijinit masiv mişcările separatiste – IRA, ETA, Frontul Moro din îndepărtatul Filipine, sandiniştii din Nicaragua sau acei Kanaks din Caledonia -, aşa cum a dat bani grei mişcărilor radicale palestiniene, ce-şi aveau baze în Libia – Septembrie Negru, FPLP sau FDPEP – care aveau să comită mari atentate sau să deturneze avioane şi să le ia ostatici pasagerii. Preşedintele Ronald Reagan l-a numit „câine turbat” şi a încercat, fără succes, să-l lichideze exact în anii de apogeu ai sprijinului acordat terorismului internaţional, când, chiar din ordinele sale, agenţi secreţi libieni au distrus în zbor avioane deasupra localităţii scoţiene Lockerbie şi deasupra Saharei.

Firesc, monarhii arabi îl ţineau la distanţă, nici ceilalţi şefi de stat nu-l agreau, mai ales după ce, de pildă, înaintea declanşării războiului arabo-israelian, din octombrie 1973, preşedinţii Egiptului şi Siriei – Anwar Sadat şi, respectiv, Hafez Assad – s-au bazat pe promisiunea lui, potrivit căreia le va pune la dispoziţie avianele Mirage, cele mai performante aparate militare la acea oră. Numai că, în ziua declanşării războiului, el a plecat în deşert… să se roage şi nu l-a deranjat nimeni. A fost unul dintre cei mai vajnici adversari ai Al Qaida şi ai lui Ossama Bin Laden, dar nu este mai puţin adevărat că cei mai mulţi membri ai nebuloasei teroriste provin din …Libia, mai exact din zona Benghazi, unde trăiesc mulţi islamişti radicali, care, ulterior, s-au alăturat rebelilor anti-Kadhafi! A sfidat primăvara arabă, fără a se gândi că prietenii săi occidentali, care îl primiseră pe covorul roşu întins sau pe care îi salutase în cortul lui din Tripoili, mă refer la Tony Blair ori David Cameron, Berlusconi, Sarkozy şi alţii, au planuri rele nu atât cu el, cât cu ţiţeiul libian. Până la această oră era considerat un maestru al supravieţuirii politice.

După declanşarea intervenţiei NATO asupra Libiei – martie, a.c.- el i-a calificat „şobolani” şi a prezis că va învinge fără drept de apel. N-a fost să fie aşa, iar rebelii sprijiniţi de NATO au cucerit oraş cu oraş libian. După capitală, august, mai rămăsese Sirta, localitatea sa de baştină, unde el s-a şi refugiat, şi a rezistat până miercuri. Puţin după ora rugăciunii de dimineţă se găsea într-un convoi, fiind însoţit de câteva zeci de gărzi de corp, rămase fidele până în ultima clipă, şi de şeful armatei sale, Abu Bakr Yunis Jabr. În jurul orei 6h30 Gmt ( 9h30, la Bucureşti), convoiul a încercat să plece la vest de Sirta, moment în care, cel puţin un avion din forţa franceză alocată NATO, a tras asupra lui, blocându-i înaintarea. Îmediat au apărut rebelii deveniţi acum armata guvernamentală, care l-au interceptat. La faţa locului, reporterii străini au găsit, avariate sau distruse, 15 jepuri dotate cu mitraliere.Totul s-a petrecut lângă o uzină electrică aflată la 30 de metri de şoseaua principală şi la trei kilometri de Sirta. În maşini sau lângă ele reporterii au văzut cadavrele celor aflaţi în acestea şi care pieriseră în atac. Era vorba de 50 de persoane. Este aproape cert că Moammar Kadhafi şi câţiva apropiaţi au scăpat din atacul avionului şi au încercat să fugă, spre a se ascunde în două imense conducte.

Potrivit agenţiei „Reuters”, ei erau urmăriţi de soldaţi ai noului guvern libian care, iniţial, au tras pe deasupra capetelor lor. Unul dintre cei din grupul lui Kadhafi a fost prins de un urmăritor. „Şeful meu este aici, şeful meu este aici”, a strigat primul. „Kadhafi este aici şi este rănit”, a continuat el. „Atunci am intrat şi l-am scos pe Kadhafi”( din acele conducte –n.n.). „Întreba mereu ce se întâmplă ? Ce se întâmplă?” „Cine sunteţi voi ? Dece trageţi ?” „Atunci, l-am scos cu totul şi l-am pus într-o maşină”, a explicat acelaşi militar al noului guvern libian. În timp ce unii dintre colegii acestuia din urmă i-au confirmat versiunea, altcineva susţine că, în momentul capturării sale, Kadhafi, care era deja rănit la picioare şi în spate, a fost împuşcat tot în spate şi în cap de una dintre gărzile sale de corp. Şi dacă, în acea învălmăşelă de nedescris s-a strecurat unul dintre numeroşii membri ai comandourilor străine, care aveau ordin să-l ucidă pe Kadhafi, întrucât la un eventual proces ar fi făcut dezvăluiri incendiare şi total incomode despre liderii occidentali şi contractele uriaşe ale Libiei cu societăţile Total, Eni sau BP ? Şi Abu Bakr Yunis Jabr ar fi fost capturat viu, dar, ulterior, CNT a anunţat moartea lui, fără să explice cum s-a produs. De altfel, simplul fapt că nu există o versiune coerentă asupra morţii lui Kadhafi dă de gândit.

Ziariştii străini au constatat că intrarea uneia dintre conducte era acoperită de cabluri electrice şi că în faţa ei zăceau cadavrele a trei persoane, iar la cealată intrare – patru, dintre care unul era decapitat. Soldaţii au scris pe conductă „Aici a fost prins Kadhafi” , care a fost dus la Sirta. Imagini captate cu un telefon mobil îi arată faţa plină de sânge, el mişcând mâinile, în timp ce militarii îl pun într-un Jeep, nu înainte de a-l lovi şi a-l trage de păr. Apoi el pare că a căzut pe pământ, fiind înconjurat de mulţime. Câteva momente mai târziu, autorităţile din Tripoli anunţă că el a decedat în urma rănilor suferite în momentul capturării. Se împliniseră fix 42 de ani, o lună şi 20 de zile de când Moammar Kadhafi conducea cu o mână de fier Libia. Era Kadhafi s-a încheiat. Ce urmează ? La fel ca la venirea lui la putere, cine poate şti?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.