Diego Forlan, atacant central al naţionalei Uruguayului, care a marcat cinci goluri la acest Mondial, a fost desemnat de FIFA drept cel mai bun jucător al acestui turneu final. În favoarea lui au votat 23,4% dintre cei acreditaţi la Campionatul Mondial 2010, încheiat duminică seară cu victoria echipei Spaniei. Imediat după Forlan s-a clasat olandezul Wesley Snejder. Întâmplător ori nu, Diego Forlan joacă tot la un club din noua regină a lumii fotbalului – Spania.
Aşadar, după ce, la 12 mai a.c., a câştigat Europa Ligue cu Atletico Madrid, contribuind decisiv la acest mare succes al echipei sale de club, el s-a impus şi la Mondialul 2010, eclipsându-i pe cei de la care s-au aşteptat atâta. Ne referim, în primul rând, la Messi, Cristiano Ronaldo, Rooney, Drogba, Eto’o şi alţii plecaţi chiar după faza grupelor. La acest lucru au contribuit prestaţiile lui din meciurile din grupe ale naţionalei sale, cu Franţa, cu Africa de Sud etc., dar şi din optimile de finală, din sferturi şi semifinale şi, mai ales, din meciul cu Germania pentru locul 3, în timpul căruia a marcat unul dintre cele mai frumoase goluri ale Mondialului.
Firesc, deci, ca jucătorul de la Atletico Madrid să fie admirat şi foarte preţuit atât în ţara natală, cât şi în cea în care joacă acum. Mai mult, scriitorul uruguayan Leonardo Cabrera, entuziasmat de jocul şi şarmul lui, i-a făcut un portret în ziarul madrilen „El Mundo”, care, de fapt, este o tulburătoare meditaţie despre fotbal şi sport.
Totul începe cu un copil şi o minge, spune Cabrera în povestirea sa. Puţin contează prenumele copilului, dar el are mai puţin de 10 ani. Mingea este din piele, cauciuc şi chiar din plastic. La această oră a după-amiezii nu e prea mare circulaţie pe stradă. Băiatul bate mingea de un zid. O ia mereu de la început, încercând lovituri cu efect şi cu diferite părţi ale piciorului. Apoi şutează cu piciorul care nu este cel de bază. Şuturi reuşite, lovituri ratate, şuturi promiţătoare. Zgomotul mingii lovite de perete seamănă cu o bătaie în tobă. Imediat soseşte un alt copil. Se stabilesc regulile, nu trebuie ca şuturile să fie foarte violente, câştigă cel care a marcat trei goluri, autogolurile nu contează etc. Un alt copil descrie fiecare acţiune, ca şi cum ar transmite totul la radio.
Numele pe care şi le aleg copiii pentru a sărbători fiecare gol se schimbă odată cu epocile. S-ar putea spune că schimbarea numelui marchează trecerea de la o perioadă la alta. Bunicii noştri nu aveau nevoie să ne spună vârsta, era suficient să poarte beretă şi să ne zică numele jucătorului care le-a marcat tinereţea. De altfel, imediat ce un jucător începe să se remarce, există întotdeauna un gazetar ce-l întreabă care este idolul său din copilărie. Iar acesta răspunde invariabil: „Voiam să fiu Untel (cutare jucător – n.n)”. Remarcaţi că nu spune niciodată „voiam să fiu precum Cutare”, ci că voia să fie EL! De fapt, aceşti jucători au încarnat de mii de ori eroul lor în timpul meciurilor dintre copii jucate după-masa: admiraţia unui copil pentru jucătorul său preferat este atât de firească încât cei doi se contopesc cu timpul.
Şi care este, de circa zece ani, tricoul primit de copiii uruguayeni în dimineaţa Crăciunului? Mereu acelaşi: cel al Diego Forlan. Ei îl urmăresc în cluburile în care a jucat: mai întâi numărul 21 la Manchester, apoi nr. 5 la Villareal, iar acum nr. 7 la Atletico Madrid. Iar încă de la debut – tricoul bleu ciel al echipei Celeste (naţionala ţării – n.n.). Obiceiuri de erou. Un erou care, în ochii unui copil, este mai mult decât o gheată de aur şi un pichichi (cel mai bun marcator în campionatul Spaniei – n.n.), mai mult decât un transfer astronomic, mai mult decât o finală a Ligii Europa. Pentru că orice copil ştie în sinea lui că grandoarea unui jucător nu are nimic de-a face cu măreţia? El înţelege această diferenţă când vede eroul său, abătut şi serios, întinzând mâna adversarului care care tocmai l-a învins, dar, de asemenea, când echipa lui spune „am nevoie de tine în altă parte” şi că el trebuie să uite costumul lui prestigios de atacant pentru a putea sprijini apărarea.
Oameni de 50 de ani redevin copii când văd tricoul lui Forlan plin de sudoare trecând de la culoarea bleu ciel la bleu închis. Sudoarea şi cabotinajul sunt incompatibile. Cine ar putea face la fel?
Pentru Uruguay, a ţară aproape insignifiantă în lumea actuală a fotbalului mondial, doar talentul singur nu valorează nimic, pentru că numai cu el nu se câştigă, în afara milioanelor obţinute din vânzarea jucătorilor la marile cluburi europene. Dar inima suporterului nu se cumpără nici cu milioane, nici cu ifose, ea se câştigă prin intermediul sacrificiului, printr-un comportament de jucător generos care spune: „Joc pentru voi, vă ofer acest gol, este al vostru”.
Atunci, gratitudinea noastră este infinită…
Iată-l pe Forlan încoronat cu titlul de cel mai bun jucător al unui Mondial la care echipa celestă s-a clasat, şi cu ajutorul lui decisiv, pe un nesperat loc 4, în vreme ce Brazilia, Argentina, Paraguay, Chile – ca să amintim marile puteri ale fotbalului din America Latină – au plecat mult mai devreme acasă!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.