Economia politică a fricii

Articolul de mai jos a fost publicat pe site-ul Institutului Mises în urmă cu 15 ani, însă este atât de actual încât poate fi considerat profetic din perspectiva vremurilor actuale, de ”razboi” cu o pandemie, cu oameni în ”linia întâi”, cu guverne care ”luptă” și se ”sacrifică”, cu ONG-uri și ”consultanți” care de care mai săritori.

”Toate animalele se tem, iar omul se teme poate cel mai mult. Animalele care nu se tem nu pot supraviețui, indiferent de dimensiunile lor, de viteza lor sau alte atribute. Cei care ne conduc, cei care își spun guvernanți, înțeleg acest fundament al naturii umane. Îl exploatează și îl cultivă. David Hume spunea că guvernele se bazează pe opinia publică, însă opinia publica se bazează pe ceva și mai profund: pe teamă. Orice ideologie care legitimează o guvernare necesită un anumit tip de teamă. Poate fi teama de guvernul însuși, dar mai adesea este teama de pericolul de care guvernul te apără.

(…)

De-a lungul istoriei, elementele războinice ale guvernării au sădit frica în viețile oamenilor, iar elementele religioase au sădit frica în sufletele oamenilor. Aceste două frici au o rezultantă extrem de puternică, suficient cât să susțină guvernarea vreme de secole și chiar milenii. Statelor care au exploatat frica de violență din vremuri imemoriale (promițând ”securitate națională”) nu le-a fost deloc greu să stabilească noi piloni pe care să se sprijine (promițând „securitate socială”).

(…)

Ca orice alta resursă ”productivă”, frica se supune legilor producției. Ea se supune legii reducerii productivității marginale: pe măsură ce în procesul de ”producție” guvernamental se adaugă mai multe doze succesive de frică, începe să se reducă cererea publicului pentru protecția guvernului. Când guvernul striga lupul pentru prima dată, publicul e înspăimântat; a doua oară, mai puțin; a treia oara, și mai puțin. Dacă guvernul mizează prea mult pe cartea fricii, sensibilitatea publicului se uzează și oamenii ajung să respingă aproape total încercările guvernului de a-i înfricoșa.

Populația a fost avertizată în anii 1970 despre o răcire catastrofală a climei, iar imediat după aceea despre o catastrofală încălzire a climei și apoi s-a plictisit să mai bage în seamă avertismentele guvernelor despre consecințele grave ale schimbărilor climatice – consecinte grave, firește, doar în cazul în care guvernul nu ia masurile dure prin care să îi convingă pe oameni să facă ce ”trebuie” pentru a evita dezastrul.

În 2005, secretarul SUA pentru Securitate Internă, Tom Ridge, a spus că mai mulți oficiali din guvern i-au interzis să declare codul portocaliu, de risc crescut de atac terorist. ”Trebuie să folosești instrumentul acesta cât mai rar”, i s-a spus.

Frica este un bun care se depreciază. Machiavelli observa că ”toanele mulțimii sunt schimbătoare și, deși este ușor sa-i convingi pe oameni în privința unul lucru, e greu să îi statornicești în acea convingere”. Dacă spaima cu pricina nu se concretizează, oamenii încep să se îndoiască. Guvernul trebuie să fie atent la deprecierea fricii, investind mereu în menținerea ei, în modernizarea și înlocuirea patrimoniului fricii. De exemplu, în timpul Războiului Rece, frica generală de sovietici se reducea, dacă nu era realimentată de crize periodice, iar multe dintre ele aveau forma unor ”disparități” între capabilitățile militare ale SUA și ale URSS, despre care se făceau anunțuri oficiale sau bazate pe ”scurgeri” de informații: disparități privind trupele, rachetele, antirachetele, cheltuielile pentru apărare, arsenalul termonuclear și așa mai departe.

Ulterior, acest rol a fost jucat de avertismentele oficiale despre posibile atacuri teroriste. Efectul urmărit era același: oamenii să rămână ”vigilenți”, ceea ce înseamnă să fie de acord să arunce sume uriașe din banul public în sacul fără fund al cheltuielilor bugetare pentru ”apărare” și ”interne”.

Același fenomen ne ajută să înțelegem de ce presa este o portavoce a acestor frici: pe lângă faptul că frica ajuta presa să își sporească audiența, în acest fel presa cumpără și o poliță de asigurare împotriva penalizărilor guvernamentale, jucând un rol important în cutare sau cutare program guvernamental de cultivare a fricii. Oricine se uită la CNN poate observa că rareori trece o zi fără vreun anunț despre o Amenințare Îngrozitoare până atunci nebănuită.

Ținând populația într-o stare artificială de teamă, presa și guvernul pregătesc terenul pentru a planifica măsuri specifice de impozitare, legiferare, supraveghere și alte forme de invadare a bunăstării oamenilor, a intimității și a libertăților lor. Dacă ar fi lăsați în pace o vreme, dacă ar fi scutiți de acest bombardament neîncetat cu avertismente, oamenii ar ajunge să înțeleagă că puține din amenințări au substanță și că își pot vedea foarte bine de viața și fără reglementările de securitate si extorcarea pe care guvernul încearcă să le justifice astfel.

La producerea și distribuirea fricii participă guvernul, dar și sectorul ”privat”. (Atenție: mulți oameni din sectorul privat sunt de fapt mercenari care trăiesc pe spinarea contribuabililor. Adevăratele state de plată ale guvernelor sunt mult mai mari decât se raportează oficial). Contractorii din industria apărării, desigur, sunt interesați să genereze spaime legate de inamici mai mari sau mai mici din toată lumea, dușmani despre care se spune că ar vrea să ne distrugă modul de viață  la prima ocazie. Boeing prezintă deseori imagini prin care ne asigură că această companie contribuie la apărarea „libertății noastre”. Dacă credeți asta, Boeing vă poate vinde oricând o mulțime de tehnică de lupta inutilă din perioada Războiului Rece. Presa și showbizul întrețin în mod entuziast alarmismul legat de o amenințare străină, fac orice pentru a atrage atenția publicului.

Consultanții de toate tipurile sar și ei în această barcă, facilitând distribuirea miliardelor de dolari la furnizorii favorizați politic de ”studii” gonflate, care apoi dau naștere unor tomuri de rapoarte, dintre care majoritatea nu valorează nimic, ci doar reîncălzesc aceeași ciorbă și speculează despre presupuse soluții. Toate aceste rapoarte spun că se pregătește o criză și că trebuie făcute și mai multe studii despre cum poate fi abordată acea criză. Avem practic o lege a economiei politice a crizei: studiile finanțate de guvern creează o cerere de și mai multe studii finanțate de guvern.

Guvernul comandă asemenea studii când este mulțumit cu starea de fapt, dar vrea să-și răsplătească favoriții politici, apropiații și vechii asociați, care acum se dau drept „consultanți”. Pe de altă parte, în acest fel guvernul demonstrează publicului că „face ceva” pentru a împiedica cutare criză.

În orice moment, oportuniștii se concentrează pe fricile prezentului și se străduiesc sa inventeze frici noi, care să le asigure bunăstarea. Profesorii spun că avem o „criză a educației”. Poliția spune că avem o „criză a drogurilor”. Medicii spun că ne pândește „criza epidemiei”, care de multe ori este „epidemia de obezitate”.

Oamenii se tem că copiii lor ar putea deveni dependenți de droguri, că și-ar putea împușca colegii de clasă. Și astfel populația intră la măcinat în moara guvernamentală, o moară care se învârte lent dar cu costuri mari, iar fiecare dolar al contribuabilului ajunge în buzunarul unor norocoși (psihiatri, lucrători sociali, asistente, judecători și lista poate continua). În acest fel, o mulțime de entități private ajung să susțină uriașul aparat guvernamental alimentat de frică.

Până și tiranii se plictisesc. Puterea deplină devine plictisitoare și apăsătoare. Lacheii te deranjează mereu cu întrebări despre detalii, victimele cer mereu îndurare sau să fie exceptate de la regulile tale. Însă în vreme de război liderii simt care reînvie. Nimic nu poate aduce mai multă apreciere publică și mărire, iar liderii știu asta. Dacă ar guverna în vreme de pace, ar fi condamnați să ajungă în istorie în cel mai bun caz ca niște mediocri.

La izbucnirea unui război, întreg aparatul guvernamental exultă. Ofițerii care au lâncezit ani de zile cu gradul de căpitan pot spera acum că vor ajunge colonei. Șefii de birou care conduceau o sută de subordonați cu un buget de un milion, abia așteaptă să conducă o mie de oameni cu un buget de zeci de milioane. Trebuie create noi agenții de control și trebuie populate cu agenți. Trebuie construite noi facilități, trebuie dotate și trebuie operaționalizate. Politicienii implicați în războaie politice înghețate se pot aștepta acum la un torent de bani publici care să ungă rotițele sistemului și să ducă la afaceri la care nici nu visaseră. Oriunde ar privi, guvernul vede doar energie, putere și bani. Pentru cei care conduc mașinăria unui guvern aflat în război, viața nu poate fi mai frumoasă și mai prosperă.

Când guvernul merge la război, populația cere mai puțin, are așteptări mai mici și opune mai puțină rezistență, iar birocrația se dilată la o scara nemaivăzută. Guvernanții știu că acum îi pot taxa pe oameni mult mai mult, pot raționaliza produsele, pot aloca materiile prime, serviciile de transport, creditul, pot autoriza împrumuturi guvernamentale uriașe, pot recruta militari, pot avea mult mai multă putere.

Pentru că în vreme de război oamenii se tem pentru viitorul țării, poate și pentru viața lor, ei sunt gata să plătească cu averea lor, cu intimitatea lor, cu libertățile lor. Guvernele și contractorii privați au o perioadă fastă. Oportuniștii se alătura acestei fiesta, fiecare spunând că poate îndeplini o sarcină ”esențială” în război, indiferent cât de departe s-ar afla de ”linia frontului”. Folosindu-se de frica populației, guvernul își justifică jaful și îndatorarea masivă. Ce importanță poate avea umilul cetățean atunci când țara este în pericol?

În cele din urmă, toate războaiele se termină, însă fiecare lasă o moștenire care durează, uneori pentru totdeauna. Când războiul cu terorismul se va încheia, ne vom da seama că trăim tot în frică: nu de terorism sau de islamismul radical, ci de liderii pe care ni i-a dat frica. Vom vedea că multe agenții de informații care acționează în interesul național au o putere de coerciție care le permite să-i oprime pe disidenții care nu reprezintă nicidecum o amenințare comparabilă cu cea a terorismului. FBI a început să urmărească mișcarea antirăzboi din SUA.

Guvernul vrea să ne temem, are nevoie ca noi să fim speriați și investește mult că se ne sperie.

Dacă an putea să nu ne mai temem de guvern și de fricile pe care le produce, guvernul s-ar contracta, ar muri și ar dispărea cea mai mare parte dintre paraziții din Statele Unite – pentru a nu mai vorbi despre cei din restul lumii – care se hrănesc direct sau indirect din bogăția populației și din energiile ei. În acea zi, toți cei care au trăit pe spinarea contribuabililor ar trebui să-și găsească o slujbă onestă, iar restul lumii, recunoscând că guvernul nu a fost decât un profet fals, s-ar apuca să aline spaimele rămase într-un mod mai productiv și mai moral.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.