EFECTUL P (4)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.

*

Până la zece ani − contrar numeroaselor biografii romanţate care-l fac copil-minune − Poolo s-a distins prin două îndeletniciri: jocul de şah şi desenul. Piesele de şah învăţase să le mânuiască la trei ani, dar pe la cinci începuse să compună probleme. Asta pentru că nu prea avea cu cine juca − celorlalţi membri ai familiei şahul neproducându-le mari satisfacţii − şi pentru că era atras de poziţii pe care nu le putea întâlni prea des în jocul obişnuit. Cu timpul, partidele propriu-zise începură să nu-l mai intereseze deloc, nici nu ajunse să joace prea bine, în schimb compunea nenumărate probleme, iar la vârsta de şapte ani o revistă de specialitate îi publicase mai multe poziţii, salutând totuşi reţinut pe noul copil-minune. Redactorii erau în dubiu dacă lucrările nu aparţin cumva tatălui. Cât a trăit, Poolo a mai publicat o mulţime de studii şi probleme, a luat şi câteva distincţii. Partide obişnuite nu ştiu să mai fi jucat din prima copilărie.

Cea de a doua pasiune era desenul. Mama lui obişnuia din când în când să picteze, dar nivelul producţiilor ei nu depăşea niciodată un diletantism pe care ea nici măcar nu încerca să-l ascundă. Spre deosebire de ea, Poolo desena excepţional. N-avea interes pentru culoare, dar folosea creionul cu multă uşurinţă şi îi plăcea să umbrească suprafeţele şi să construiască ceea ce el nu ştia încă mult timp că se numeşte perspectivă. Cu vremea începu să înfăţişeze pe hârtie arătările cele mai năstruşnice, născute din imaginaţia sa, dar migălite în cele mai mici detalii cu creionul. Fireşte, totul nu era decât o joacă, dar precizia liniilor, aşezarea în coală a suprafeţelor şi, în special, aproape academica ştiinţă a proiectării luminii, dădeau fantasmelor lui o anume veridicitate şi, deşi ştiai că ceea ce era desenat pe hârtie nu există în realitate, aveai impresia că obiectele au fost reproduse după modele autentice.

Restul timpului şi-l petrecea în jocuri cu ceilalţi copii, iar importanta colecţie de soldaţi de plumb moştenită de la bunicul general avea un rol deosebit în acele jocuri care atrăgeau în casa medicului o armată întreagă de puşti. îşi amintea cu plăcere de jocurile organizate cu aceste figuri, bătăliile purtând întotdeauna o notă de mister datorită faptului că niciun copil-comandant nu era dispus vreodată să recunoască moartea vreunui soldat de-al său. Băieţii care participau la aceste confruntări erau de obicei mai mari ca el, colegi de-ai primului născut al casei, cel care pusese mâna pe întreaga colecţie de soldaţi de plumb şi care nu accepta să se despartă de vreo piesă din ea. Nu existaseră certuri pentru asta, doar că Poolo fiind tolerat drept partener mai mic, nu putea să-şi prea impună punctul de vedere, el câştigând victorii platonice în faţa unor combatanţi care aveau şi argumentele vârstei de partea lor, pentru a-şi dovedi superioritatea.

Se pare că relaţiile familiei mele cu familia lui Poolo s-au răcit şi în urma unei invitaţii pe care i-au făcut-o tatălui meu de a-i sfătui într-o cauză juridică, invitaţie faţă de care părintele meu s-a eschivat, probabil într-un mod neîndemnatec. Din clipa aceea abia de ne mai salutam cu vecinii noştri, iar tatăl meu era tot mai nervos ori de câte ori venea vorba despre ei.

5

În legătură cu lungile aşteptări, se poate spune că timpul le-a transformat din chinuitoare în suportabile iar mai apoi în ore mult dorite. Aşteptarea de dinaintea testelor, deşi dura tot mai puţin (totuşi!) devenise un fel de a doua vocaţie a fiecăruia, un obicei de care încă nu apucaseră să se sature, un loc în care se adunau oameni de diferite vârste şi profesii, dar având ceva esenţial comun, acel ceva care reieşea pozitiv în examene la toţi cei care erau admişi să continue concursul.

Câteodată, mai în glumă, mai în serios, se făceau pronosticuri în legătură cu cei doi viitori aleşi şi dacă voiai să fii politicos şi dacă erai în dispoziţia necesară, te duceai spre un coleg sau spre o colegă şi-i spuneai pe un ton vesel că eşti încredinţat că unul dintre câştigători se află în faţă ta, celălalt îţi zâmbea şi el şi răspundea că e convins că în cazul acesta cei doi viitori angajaţi se află acum împreună, faţă în faţă. Jocul acesta devenise parte integrantă a vieţii lor şi martorii care se nimereau să asiste la el nu se supărau câtuşi de puţin că erau în felul acesta înlăturaţi de pe lista câştigătorilor, vreme în care cei care-şi spuneau aceste politeţuri aveau câteva minute impresia că lucrurile ar sta într-adevăr aşa. Chiar şi seara, mult după ce se despărţeau, retrăiau câteva secunde acea stare şi asta îi făcea să doarmă uşor.

Plus că în felul acesta puteai să-i faci curte oricărei fete, nu riscai câtuşi de puţin să dai greş − nu se întâmplase încă să reziste cineva ispitei de a fi desemnat pentru câteva clipe câştigătorul unei selecţii atât de lungi.

Şi, aşa cum se întâmplă inevitabil în comunităţile umane, între solicitanţi apărură şi flirturi. (Lucruri ce se pot afirma doar în urma unor simple presupuneri, pentru că prea puţine cazuri concrete au rămas cunoscute, iar o istorie documentată a stagiului de aşteptare înaintea testelor n-a fost scrisă. Încă.)

Oricum, vi se întâmplă câteodată să veniţi în câte o dimineaţă răcoroasă fericiţi la testări, vă simţeaţi uşori, „A fost odată un om care n-a găsit niciodată nimic, nici măcar cinci bani… Şi într-o zi…”

Poolo a fost un elev bun în primele clase, deşi învăţătorul său nu a avut motive deosebite pentru a-i prevedea o carieră strălucită. Notele lui Poolo au fost bune şi foarte bune. Şi cam atât. Nici în familie nu existau speranţe deosebite pentru vreo carieră excepţională a copiilor. Medicul era un profesionist mediocru, unul dintre cei care nu ezită să-şi recunoască mediocritatea, dar admiraţia sa neţărmuită şi mai ales prea făţişă faţă de fruntaşii breslei sale nu le făcea o bucurie prea mare pacienţilor săi, suferinzii care veneau la el pentru a-i izbăvi de suferinţă şi nu pentru a auzi că alţi medici ar putea face mult mai mult decât doctorul lor. Visele părinţilor lui Poolo în privinţa copiilor lor erau la fel de modeste. Primul născut trebuia să devină ofiţer, conform tradiţiei familiei mamei, al doilea funcţionar, eventual profesor, poate chiar profesor de liceu. Cu fata… cu fata problemele erau mai mari, ea ar fi trebuit să se mărite, dar piciorul ei… Doamne, tocmai fata a trebuit să se nască astfel! Sigur, e dureros, e îngrozitor de dureros ca o fată… ca oricare dintre copiii tăi să se nască infirm pe viaţă… La un băiat e totuşi altceva… (Nu la unul care va deveni ofiţer, bineînţeles!).

Învăţătorul lui Poolo şi-a schimbat părerea despre fostul său elev abia mult mai târziu, atunci când succesele acestuia aveau să devină notorii. Cred că bătrânul dascăl nu mai putea să-şi amintească la vremea aceea de fostul său elev şi că vorbea şi dânsul doar prin prisma succeselor senzaţionale şi neaşteptate pe care le-a dat cel mai bun produs pe care l-a prezentat el societăţii. Din punctul acesta de vedere trebuie să-i dăm credit, chiar dacă mărturia lui este nulă pentru un istoric scrupulos.

Tatăl meu, despre care se ştia că avea idei progresiste şi care, asemenea majorităţii avocaţilor, era considerat şi om politic, a ajuns să aibă adevărate ticuri superstiţioase în a-i ocoli pe vecinii noştri. Mie îmi era greu să alătur spectrul înfricoşător al acestui Poolo, de care se ferea tatăl meu, de imaginea elevului care-mi fusese dat mereu drept exemplu cu câţiva ani în urmă. Imaginea Iui Poolo se amplificase în amintirea mea şi luase înfăţişări cu totul agresive, înfăţişări pe care nu le-a avut niciodată. Iar rudele lui mi se păreau şi mai înfricoşătoare, cu toate că vina lor nu a fost niciodată alta decât aceea că au fost neamurile lui.

Bărbatul stătea în poziţia aceea incomodă, crucificat asupra celor două butoane ale pupitrului de comandă. Ele funcţionau doar prin simpla atingere a organismului viu. Omul nu avea altceva de făcut decât să privească cele câteva zeci de manometre şi beculeţe indicatoare şi, prin experienţa acumulată, apăsarea mâinilor devenea mai mare sau mai mică. Indicii reveneau mereu aproape instantaneu la normal, lecţia fusese bine învăţată în decursul scurtului stagiu ce urmase testelor, şi el nu trebuia să depună niciun efort de inteligenţă în munca sa. Iar inteligenţa i se concentra în gândurile care hoinăreau lejer. El ştia acum că nu reprezintă decât elementul uman dintr-o ecuaţie matematică, lucru pe care a trebuit să-l înveţe pe îndelete.

Dacă am vorbit despre un flirt − puteam aminti atâtea alte relaţii interumane stabilite în lungul răstimp al testărilor −, am făcut-o în special datorită faptului că bărbatul la care ne uităm, stând crucificat deasupra butoanelor pe care-i zăbovesc mâinile, obişnuia şi el la vremea aceea să aştepte reîntâlnirea cu o colegă de examinări. Nu-şi spuseseră niciodată numele, nu trebuiseră să-şi stabilească întâlniri într-un anume loc şi la o anume oră, lucrurile se desfăşurau în cazul lor de la sine, orice aranjament în timpul acela fiind exclus.

La început se vedeau în fiecare a doua zi în antecamere şi se străduiră să se întâlnească, se salutau de departe şi rămâneau împreună până ce unul dintre ei, de obicei el, era chemat „la lucru”. Pe urmă el începu s-o aştepte „întâmplător” în faţa sediului, iar cu timpul hotărâră să se retragă înainte de examinări într-una dintre numeroasele cămăruţe goale ce dădeau din marile antecamere, cămăruţe destinate iniţial şi ele testărilor, dar care în zilele acelea rămaseră nefolosite. (Nu erau singurii care-şi găsiseră astfel de refugii, iar riscul de a nu auzi când erai chemat la examinări nu exista datorită difuzoarelor instalate în toate aceste încăperi.)

Acum, stând în acea poziţie incomodă, aplecat, peste pupitrul de comandă, bărbatul trăia impresia că dispunea de perspectiva completă asupra acelui trecut atât de îndepărtat. Dar se înşela.

Vezi Poolo − „Bătălia pierdută”, articol autobiografic apărut în Viaţa ilustrată, nr. 6, 1939.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.