EFECTUL P (44)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Dar într-o zi îţi mai aduci aminte de ceva şi ceri să vorbeşti cu directorul adjunct: îl întrebi de ce au fost promise atâtea avantaje materiale pentru cei reuşiţi la test, dacă tot nu mai are nimeni timp să se bucure de aceste avantaje în clipa în care are dreptul să ajungă la ele. Directorul răspunde că este vorba despre o neînţelegere, că în timpul în care nu stai la pupitrul de comandă poţi să-ţi îngădui orice capriciu care nu implică părăsirea încăperii sau riscuri în legătură cu sănătatea ta fizică, dar răspunsul nu te mulţumeşte şi-l acuzi pe directorul adjunct de înşelătorie, spunându-i că aţi fost aduşi la această muncă prin amăgire. La care ţi se răspunde că nu te obligă nimeni să fi operator de siguranţă, dar că avantajele de care poţi beneficia oricând rămân valabile. Atunci te superi cu adevărat: cum să renunţi acum la această viaţă, când nu mai eşti capabil de alta? Ar fi ca şi cum i-ai spune unei păsări căreia i-ai jumulit penele că, dacă nu-i convine, i le dai înapoi şi n-are decât să zboare. Da, dar cu timpul şi acelei păsări îi vor creşte alte pene la loc, ţi se răspunde, dar te enervezi tot mai mult, mai ales că nu mai ai argumente logice, ci mai mult ceva… ceva de ordin intuitiv, sufletesc… ceva… întrerupi discuţia şi te întorci la pupitrul de comandă, dar îl mai întrebi peste umeri pe director ce s-ar întâmpla dacă te-ai sătura aşa, brusc, şi dacă în acelaşi timp s-ar sătura şi colegul şi toate astea înainte de a putea interveni rezervele. În timp ce spui toate astea, difuzoarele transmit cu intensitate maximă poveştile lor melodramatice, iar directorul îţi răspunde, încercând să se facă auzit, că dacă s-ar întâmpla ceea ce ai spus, experienţa s-ar întrerupe, dar ea ar rămâne în memoria omenirii ca un moment important de testare a condiţiei umane şi că sociologi, ecologi, psihologi, politicieni şi mulţi alţi specialişti ar avea un bogat material real de analizat, că s-ar face deci lungi şi aprofundate studii pe un timp care n-a fost simplă ipoteză.

Directorul adjunct întreabă dacă mai ai nevoie de el şi iese din încăpere când vede că nu-i răspunzi, dar în camera de comandă lucrurile se petrec într-o ciclicitate dublă, pentru că peste puţină vreme trece colegul prin criza prin care ai trecut tu mai înainte şi îl cheamă şi el pe directorul adjunct şi asişti apatic la cam acelaşi dialog. Doar că la ieşire directorului îi scapă o remarcă pe care prima dată n-a făcut-o şi anume că experienţa se va termina oricum într-o bună zi. Deocamdată se caută momentul propice − tot un experiment. Dar în mod inevitabil este de aşteptat să se întâmple un accident în funcţionarea fie a aparatelor, fie a celor care le alimentează prin atingerea cu manetele de „siguranţă”. Când iese directorul rămâneţi amândoi perplecşi. Atunci ce rost mai are toată experienţa?

*

Cu timpul Poolo a început să ţină la mine, sau mai bine spus, a început să preţuiască modul în care-l ascultam şi mai ales modul în care nu eram de acord de cele mai multe ori cu el − aşa că a început să aibă şi el nevoie de prezenţa mea. Începuse chiar să-mi hrănească orgoliul cu zeci de mojicii făcute la adresa altora: în timp ce se întreţinea ore în şir cu mine vorbind tot felul de fleacuri, în anticameră se adunau tot mai mulţi oameni, mulţi veniţi cu probleme urgente, care necesitau decizii importante, oameni cu funcţii înalte, personalităţi ale lumii ştiinţifice. Atunci când am fost trimis pe trei luni în străinătate, doctoriţa îmi scria că iubitul ei nu-şi mai găseşte astâmpărul şi că i-e teamă că o să-şi pună în mişcare toate relaţiile pentru a mă aduce înapoi. Iar un an mai târziu, când m-am îmbolnăvit de hepatită, m-am pomenit aproape zilnic cu el în spital, sfidând toate precauţiunile de la secţia de contagioşi, el care era un ipohondru atât de desăvârşit.

„Avem nevoie de poeţi pentru a ne aminti idealul!” Cu astfel de texte încerca el să mă flateze, citind din Kierkegaard, unul dintre autorii săi preferaţi şi confundându-mă cu poetul numai pentru că scriam şi eu.

Era frumos şi de multe ori întâlnirile noastre deveneau adevărate evenimente. Şi cum frumosul din prezent nu supravieţuieşte şi nici nu există decât prin naşterea dorinţei de a-l reînvia, devenind un produs al unui viitor ipotetic, îmi doream mereu alte asemenea momente, în care să uit adevăratul scop pentru care l-am căutat, momente în care prietenia lui să reprezinte unicul şi sublimul motiv. Şi, trebuie să recunosc, un subteran sentiment al unei datorii de mine impuse faţă de dorinţa de a-l simţi pe Poolo drept prieten, a amplificat întotdeauna neliniştea mea, atunci când îi eram în preajmă.

În afară de asta, multe dintre ieşirile sale îşi aveau rădăcina în faptul că Poolo nu era capabil să înţeleagă împrejurarea că oamenii mai pot avea şi alte probleme în afara celor legate strict de activitatea sa. În general, în relaţiile sociale dintre doi oameni intervin mereu elemente indiferente pentru celălalt. De exemplu: eu m-am certat cu soacra, prin urmare, azi voi fi mai intolerant şi faţă de tine. Dar nici tu nu eşti obligat să iei în considerare motivul bădărăniei mele de azi − motiv pe care de cele mai multe ori nici nu-l cunoşti. De aici o mulţime de conflicte care nici măcar nu se mai explică prin adevărata lor cauză. Dar, dar faţă de toate astea, între noi mai intervenea mereu şi vechiul motiv al urii mele faţă de el, motiv ce lua amploare în zilele când el nu făcea nimic să-l contracareze. Tensiunea devenea dominantă, gata să ne arunce în aer.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.