EFECTUL P (85)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

— Zâmbetul dumneavoastră… Poolo a fost întotdeauna o excepţie. Eu îl cunosc bine! Eram furios şi, în drum spre rezerva în care se găsea prietenul meu, îmi imaginam că şi moartea lui Poolo ar trebui să fie ieşită din comun: de exemplu să se descompună sub privirile la început ironice, apoi stupefiate ale profesorului. Dar dispariţii din astea am văzut într-un film de televiziune. Mai bine să se pietrifice încetul cu încetul − să rămână o statuie pentru posteritate, sau mai bine…

Dar intrând în camera sa, l-am găsit la fel ca în ultimele zile. Acum ştiu că zilele acelea au fost deosebite pentru mine şi că am reacţionat inadecvat, că nu le-am făcut faţă onorabil. Gândirea mea a luat-o de multe ori razna, afectele mele se manifestau nefiresc, nu prea eram capabil să trăiesc realitatea şi căutam mereu scheme citite în care să mă refugiez. Şi toate astea nu pentru că aş fi trăit o disperare fără seamăn la gândul că murea Poolo. Am reacţionat poate mai uşor de explicat cu câteva luni înainte, atunci când mi-a murit soţia. (Sau să fi fost ani?) De data asta, fără încă să fi devenit conştient de acest lucru, pierdeam cel mai important jalon din ultimii ani de raţiune ai vieţii mele. Oricum, mă purtam destul de prosteşte.

Poolo stătea întins, îmbătrânit, neras. Într-un braţ avea împlântat un ac de perfuzie. O venă de la tâmpla stângă i se zbătea puternic. Dormea. M-am aşezat pe un scaun şi am aşteptat. După o vreme a intrat în rezervă o asistentă şi i-a schimbat sticla din care îi picura în venă substanţa de perfuzie. După un alt răstimp a intrat în rezervă un medic pe care nu-l cunoşteam şi care i-a luat pulsul. Nu ştiu cât am stat acolo.

Apoi a deschis ochii. Am observat din nou luarea aceea rapidă de contact cu lumea înconjurătoare şi tendinţa de a dispare în infinit, asemenea unui ochi strabic, capabil doar câteva fracţiuni de secundă să privească un obiectiv înainte de a cădea în lături. Totuşi nici îndepărtarea sa de mine n-a durat mai mult ca şi primul contact: Poolo reveni din depărtările cosmice în care se refugiase şi mă privi lung. Ochii săi nu erau nici trişti, nici gravi, mai degrabă ironici.

— Acolo, în marele Om din care fac parte, nu se întâmplă acum nimic deosebit, îmi spuse, dar câte lumi mici nu se pregătesc în clipa aceasta să moară?

A trebuit să mă aplec mult asupra sa pentru a-l înţelege. Vorbea încet şi stâlcea cuvintele. Din minunata sa dicţie, îndelung învăţată prin atâtea scene câte a jucat ani întregi în faţa contemporanilor, n-a mai rămas nimic.

— M-ai chemat? l-am întrebat, ca să spun şi eu ceva.

— Ideea mea, mi-a spus, va fi pusă în aplicare în curând. Dar − oricum − după moartea mea. Din zâmbetul său enervant rămase doar un rânjet. Vor trebui teste minuţioase în legătură cu cei care vor fi incluşi în formula momentelor de nemurire. Dar cu asta problema nu se va schimba decât cel mult cantitativ. E ca şi cu cele trei vieţi de profesori defectologi care se pierd pentru introducerea şi menţinerea în umanitate a unui orb surdo-

mut. Merită trei vieţi sacrificate pentru redarea incompletă a unei alte vieţi care niciodată nu va fi aşa-zis normală? Este ăsta într-adevăr un act de umanism? Dracu’ ştie… Poate… Eu unul nu mă pot plânge, am murit şi tânăr, aşa cum am prevăzut, am apucat să mă plimb şi bătrân pe malul râului, salutat şi temut, sprijinit în singurătatea mea şi în bastonul meu cu măciulie de argint.(Există o ştiinţă întreagă de a descoperi apă cu ajutorul unui băţ… Dar asta-i altceva… altceva…) Şi, în fond, eu am şi fost peste tot…

A mai rostit câteva fraze pe care nu mi le mai amintesc. Eram prea atent să înţeleg ce a vrut să spună cu primele pentru a le mai putea urmări şi pe celelalte şi am păţit asemenea celor care încearcă să noteze un text dictat prea repede, greşind ceea ce scriu şi pierzând în mod inevitabil continuarea. De fapt, nici nu ştiu dacă a fost vreo continuare ceea ce am pierdut eu… Nu-mi dau seama.

I-a căzut mâna lângă pat şi am văzut că nu şi-o mai putea ridica singur. L-am ajutat.

• Nu mai pot…, a bâiguit el…, nu mai pot acţiona singur. În fond, acţiunea este marea noastră diversiune. Ea ne împiedică să aflăm esenţele, dar este… este legătura… este legitimă pentru că ne dă iluzia unui „va urma”, adică… adică a devenirii..

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.