Eseu despre Uniunea Europeană azi

1. Uniunea Europeană între două logici: rațională și emoțională

Uniunea Europeană nu este un automatos (din scrierile filozofice ale Greciei antice), nu se mișcă pe sine, spontan, la întâmplare, ci în virtutea unei voințe care este necesară. Dar ceea ce la un moment dat pare că e necesar poate să nu mai fie într-un alt moment.

Alături de necesar, dar separat, există contingent, așa cum interpretează elegant Gheorghe Vlăduțescu, fapte care se vor sau poate nu se vor întâmpla, fenomene imprevizibile.

Însă, nu-i mai puțin adevărat că ”pe timp de furtună, doar cel care posedă arta navigației este mai sigur”. UE s-a născut dintr-o viziune excepțională, în același timp perfect rațională cât și, în profunzimea ei, emoțională. În această viziune lumea europeană occidentală putea să fie mult mai bine organizată, cu beneficii reciproce mult sporite, lăsând definitiv în trecut conflicte și războaie devastatoare. Întâmplarea și șansa favorabilă au făcut ca un mare vizionar (Jean Monnet) și un mare diplomat (Robert Schuman) să propună la 9 mai 1950 o schimbare a cursului evenimentelor care anunțau noi încleștări și războaie. Această schimbare trebuia să înceapă cu schimbarea spiritului (a modului de a gândi) al oamenilor.

În seara aceleiași zile de 9 mai, cancelarul german Konrad Adenauer îmbrățișa propunerea guvernului francez și îi invita pe germani să se angajeze cu toate forțele în construcția acelei Europe care ”era chemată să devină un factor de păstrare și promovare a păcii în lume.”

Documentul fundamental, prezentat de Robert Schuman, în acel moment ministrul de externe al Franței, preciza că Europa Unită se va construi prin realizări concrete, care vor crea mai întâi o solidaritate de fapt. Este deosebit de actual scopul anunțat atunci. „Proiectata organizație se opune cartelului internațional” căci obiectivul unui cartel (practic ceea ce numim astăzi o multinațională) este menținerea unor profituri ridicate și stabile și conservarea avantajelor dobândite.

Obiectivul noii organizații era ”creșterea producției și a productivității prin îmbunătățirea metodelor, lărgirea piețelor și raționalizarea producției.”

Socot că în acest moment de cumpănă este necesar să dăm cea mai mare importanță ideii că Uniunea Europeană trebuie să se auto-regenereze către esența ei. Uniunea Europeană nu este o eternitate. Este o instituție și un sistem. Supusă principiului că ceea ce crește poate să și descrească, iar ceea ce se generează se poate și destrăma!

Acum, ideea principală este ca ceea ce se poate construi să fie și efectiv construit. Când Uniunea Europeană se dovedește benefică pentru viața europenilor, așa cum au arătat-o multe stări de lucruri înființate de UE, atunci ea tinde să devină necesitate. Dacă nu reușește, ea riscă să devină o întâmplare. Și să nu uităm că sub ochii noștri se adeverește ceea ce spunea Edward Gibbon în a sa formidabilă istorie a „Decadenței și căderii imperiului roman” scrisă la 1776,  în povestirea sa despre jafurile și ravagiile provocate Romei de regele vizigot Alaric în anul 410 d.Hr.: ”Există o puternică înclinație naturală a oamenilor de a deprecia binefacerile și de a mări relele timpurilor prezente.”

Dinamica întregului se realizează (sau ar trebui) în vederea unuia și aceluiași scop, însă nu prin hipertrofierea unei direcții unicat a UE  și reducerea realității pluraliste și diversificate  la afirmația că e contrară raționalității. Probabil că nu tot ceea ce a fost în evoluția Uniunii Europene, a fost și necesar, însă viitorul nu poate să stea sub semnul întâmplării.

Substanța Uniunii Europene se compune din individualitatea fiecărei părți, a fiecărui stat, a fiecărui popor; universalitatea UE este dată de cauza de la care a plecat construcția.

Punerea în sistem a acestor pluralități nu este altceva decât afirmarea solidarității. Universalitatea UE trebuie să condiționeze limbajul funcționării ca sistem iar nu invers. Pe cale de consecință comunicarea nu poate fi unidirecțională, să-i zicem oarecum dogmatică, decât cu riscul că se blochează. Așa se naște un fel de incompatibilitate, de care profită doar aceia care, în scop politic, se arată a fi ”apărători și apropiați ai poporului și suveranității” prin faptul că acuză rigiditatea nedemocratică a nucleului birocratic ce ”domină” la Bruxelles. Pluralitatea subiectelor ce urmează a fi promovate de Uniunea Europeană trebuie fie totodată o reflectare a pluralității constituției UE, chiar dacă forma finală trebuie să fie identic acceptată de toți. Sunt, de bună seamă, părți, precum tandemul franco-german, cu rol mai mare în configurația și funcționalitatea întregului. Dar prin aceasta se face o diferențiere valorică?

Uniunea Europeană nu poate fi organismul ce este, deopotrivă fără părțile cele mai necesare dar și în lipsa acelora mai nou alăturate. UE conferă constituțional și unora și altora o demnitate egală. UE poate supraviețui Brexit-ului dar nu va putea supraviețui situației în care scopul începe să ignore părțile sale. Mecanismele care asigură comunicarea ar fi bine să includă și o lectură psihologică. Argumentele vor fi cu atât mai tari cu cât îi îndeamnă pe europeni să reflecteze ei înșiși la ele.

Așa zisa corectitudine politică poate deveni, cum s-a văzut, chiar dogmatică. Ar fi pur și simplu cumplit ca funcționarea UE, preluând din nou o idee a lui Gheorghe Vlăduțescu,  să oscileze între o logică rațională transformată într-un dogmatism al afirmației și o logică emoțională transformată într-un dogmatism al negației.

Coerența Uniunii Europene a ajuns obiect al unei dispute în care nu se poate lua nicio decizie. Este nevoie de o demonstrație solid întemeiată. Pledoaria mea pentru pluralitate pleacă de la convingerea că prin această putem depăși critic o stare de fapt care erodează temeliile UE.

Să exersăm mai mult și sincer democrația internă, europeană. Regula e simplă: unul în toate și toate în unu. Sistemele naționale nu mai sunt absolut independente însă sunt clar autonome; ele se intercondiționează în funcționarea UE, atât pe verticală cât și pe orizontală. Uniunea Europeană este de fapt un sistem coerent al sistemelor reunite ca părți. Extinderea UE a dovedit cât de multă putere există în ea, însă odată cu noul scepticism, în care Brexit este forma culminantă, nu se mai pot legitima de la sine garanțiile oferite cândva de UE.

Punctul de plecare al susținerii populiștilor este impresia, adeseori justificată, a u-europenilor că s-a creat o nouă ierarhie în Uniunea Europeană, o ierarhie organică  iar nu democratică.

Proiectul Uniunii Europene trebuie să supraviețuiască contactului tot mai larg și totodată profund cu noile provocări. E vorba desigur de schimbările climatice, răspândirea inteligențelor artificiale, manipulările rețelelor de socializare și spargerea codurilor digitale ce cuprind masa informațiilor extrem de sensibile ale instituțiilor statelor naționale. Există însă și evidenta provocare a noii ideologii populiste, care sub pretextul nevoii de a înlătura elitele birocratice care controlează nelegitim ”aspirațiile popoarelor”, dau false, dar surprinzător de credibile, asigurări pentru o ”prosperitate și demnitate” națională ce ar fi, iată, în grav pericol.

Memoria colectivă, însă este extrem de puternică. ”Patrimoniul nostru este ultimul lucru pe care îl avem”. Asta spuneau francezii, cu lacrimi în ochi, privind acum câteva zile cum ardea catedrala simbol Nôtre-Dame. Da, acest moment dramatic readuce în conștiință ceea ce dogmatismul birocratic european tinde să ignore. Anume valoarea inestimabilă, intrinsec națională, a moștenirii monumentale-culturale-arhitecturale, pe care o națiune o prețuiește mai presus de orice.

Oamenii de pretutindeni, o știm prea bine, nu vor să fie cumva într-un prezent uniform și anonim, uitați și invizibili, în afara istoriei. Așa sunt oamenii în natura lor și în identitatea lor. Cum ar putea reuși mai bine să nu fie scufundați într-o asemenea uniformitate cenușie? Mulți vorbesc de o dilemă. Eu am trăit intens parcursul României spre Occident, începând chiar cu decembrie 1989 și cred că nu este o dilemă; nu există o răspântie care ne face să ne simțim mai români pe un drum și mai europeni pe alt drum. Suntem români și u-europeni și chiar prin aceasta avem mai mari șanse să nu ne cuprindă ceața istoriei. Ce înseamnă pentru UE că „este ceea ce este și nu poate să nu fie” și totodată ”nu este și nu trebuie să fie”?Este în contra opiniei comune a cetățenilor sau în contra opiniei comune a elitei, nucleului organic de conducere europeană? Avem un dublu paradox sau o contradicție indecidabilă?

Convingerea însoțește adevărul, iar adevărul este încă acela că nu există nicio construcție politică în istorie, nici măcar în vreun proiect enunțat cândva în istorie, care să fi avut atâtea reușite câte a avut Uniunea Europeană. Poate că UE, adică unul, este preponderent rațiune, iar pluralitatea e, la fel, preponderent simțire. Dar nu e mai puțin adevărat că ambele sunt principii și cauze.

Asistăm la un fel de (început de) divorț între două logici – avem logica ce face ”jocurile” în ordine funcțională în UE și avem și logica adevărului așa cum este el perceput la nivel popular în fiecare din statele uniunii. Să admitem că logica funcțională primează. Prin urmare, ea se sprijină pe faptul că există și cealaltă logică. Una fără cealaltă nu este posibilă. Ele nu se află în aceiași poziție și nu sunt neapărat egale. Dar există doar împreună, dacă există.

Lumea europeană, UE, nu-și este suficientă sieși. Să observăm câte cauze diferite și extrem de puternice o influențează.

Insist să facem tot ce se poate în căutarea cauzei cele mai puternice/apropiate care dă sens cercetării situației pe care vrem să o depășim fie prin adaptare, fie prin schimbare. Dacă ar fi să ne închidem într-un fel nici-nici (nici adaptare, nici schimbare) ar însemna cumva să o luăm de la capăt. Dar avem deja convingerea că nu am reuși. Cine poate crede că o nouă construcție cum este Uniunea Europeană, pornită de pe ruinele UE, ar fi măcar posibilă?

Nu, nu trebuie să reinventăm ci, mai întâi să recunoaștem cât de stimulativă, atrăgătoare și eficientă a putut fi construcția Uniunii Europene.

Punând (toate) întrebările necesare cu privire la situația actuală, u-europenii probabil că nu vor învăța riguros ”geometria” UE, dar cred că vor accepta mai bine să gândească în logica acesteia.

Uniunea Europeană nu este un fapt istoric închis. Ideile raționale și formele constituite existente, care se află la baza UE trebuie să fie obiecte supuse gândirii și regândirii. Dogmatismul e un adevărat pericol. Fisurile pot conduce la ruptură pentru că  pornesc dintr-un sentiment de nedreptate, poate confuz dar persistent. Regulile și legile comune crează dreptatea. Căci dreptatea este cauza dreptății. Se ajunge la dreptate parcurgând toți pașii corecți, făcând ceea ce e drept, just. Astfel oamenii capătă încredere unii în alții și ajung să lucreze atât pentru binele lor cât și al marii cetăți.

Uniunea Europeană a fost rezultatul unei viziuni, unei operațiuni a minții, dar a devenit ceva cu mult mai important: o nouă experiență a civilizației moderne. Cu o intensitate, amplitudine și individualitate nebănuite în momentul de început al formării sale.

Astăzi e cuprinsă de neliniște sub impactul unor emoții reale desigur, aflate într-o competiție fără reguli: teama de o imigrație excesivă, nesiguranța în confruntarea cu un capitalism din ce în ce mai inegalitar, sentimentul pierderii identității naționale, afișarea unui sentiment de superioritate tehnocratică și birocratică în fața instanțelor naționale constituite prin voință populară democratică.

Noi vrem credințele noastre să fie nu doar consistente, unele cu altele, ci și în acord cu faptele; câteodată e pur și simplu mai bine să ai dreptate uneori decât niciodată.

”Logica umană sau logica adevărului, care spune oamenilor cum ar trebui să gândească, nu este doar independentă de, dar uneori este incompatibilă cu logica formală”, afirma Frank Ramsey, una dintre cele mai strălucite minți ale matematicii moderne, dar și ale filozofiei. Căci logica formală se ocupă, în esență, să constate dacă credințele noastre nu sunt cumva contradictorii între ele. ”Logica, putem să cădem de acord, se ocupă nu cu ceea ce oamenii gândesc de fapt, ci cu ceea ce ei ar trebui să creadă, sau ar fi rezonabil să creadă.” Iar temerile anti-capitaliste sunt disipate (sau ar putea fi) de formidabilul apel al lui Peter Georgescu, conaționalul nostru și se pare că cel mai de succes manager american în domeniul PR (relații publice și publicitate): ”Capitaliști ridicați-vă: avem nevoie să ne ocupăm de inegalitatea veniturilor!” Nu cred că la cotitură, UE este așteptată de  o calamitate. Există fără îndoială o cale pe care nu am identificat-o încă. Trăim o multitudine de tulburări și conflicte, impredictibile. Dar există și puterea politicii de a ordona o lume dezordonată.

1. Uniunea Europeană – o confederație universală ?

În modelul studiului istoriei propus de Arnold J. Toynbee*, un rol esențial în dezvoltarea și destrămarea civilizațiilor îl are statul universal. „ Un stat universal cucerește deopotrivă inimile și mințile, fiindcă el este întruchiparea unui stadiu de revigorare care urmează…unei epoci de tulburări”. Un asemenea stat are puterea de a înfăptui și de a genera bunăstare pentru popoarele care au ales să trăiască în interiorul acestuia. Ele sunt „la adăpost de suferințe și sunt încredințate că luptele lor de pe vremuri nu aveau niciun rost” Mi-am pus întrebarea dacă Uniunea Europeană este un fel de asemenea stat. Am enunțat însă conceptul de confederație iar nu  stat universal. Mai întâi pentru că cel de stat ar fi probabil respins ca și cum am vorbi de o utopie. Recent Donald Tusk spunea că „ liderii UE crează tot felul de utopii- o utopie a unei Europe fără națiuni, o utopie a unei Europe fără conflicte de interese și fără ambiții”.  Problema UE este  să nu-și piardă puterea de a înfăptui, în timp ce menținerea într-un cadru de reguli neclintite de teama unor destrămări e un grav pericol.

Apoi, doresc să readuc în actualitate conceptul Confederației Europene formulat de François Mitterand alături de Vaćlav Havel la 14 iunie 1991. Președintele Franței era consecvent cu cele afirmate de el încă din 1984, în calitate de Președinte al Consiliului European: „Cu toții să fim pe deplin conștienți: dincolo de ceea ce ne separă politic și de rivalități naționale, suntem muncitorii unei imense întreprinderi care va schimba radical datele politicii sau geopoliticii internaționale. Să  continuăm să ne unim în jurul acestui proiect și, pentru acest simplu motiv,viața noastră publică va fi justificată. Vom fi remodelat planeta”. Depun mărturie pentru marea bucurie a președintelui Mitterand, după căderea regimurilor de dictatură din estul european în anul 1989, care vedea cum proiectul european se apropie mult de viziunea sa, împărtășită în totalitate și de cancelarul Helmuth Köhl.

Coagularea energiilor plurivalente și pluraliste, conservarea și relansarea unui ansamblu european țin de soarta proprie a ceea ce Toynbee numește minoritatea dominantă  împletită cu soarta societății europene. Minoritatea dominantă, dacă are rostul ei ca prelungire

a instituirii democratice a UE, este acela că statornicește și păstrează concordia/consensul în limitele tratatelor constituționale ale Uniunii.

Ne aflăm într-un fel de proces de dezarmare psihologică a Uniunii Europene, iar acesta nu are ca beneficiari niciunul dintre actorii interni (cârmuitori, cetățeni, elite dominante sau clasă mijlocie, cu atât mai puțin păturile încă defavorizate). Beneficiarii sunt în afara frontierelor UE! Cei ce se simt dezrădăcinați și nemulțumiți nu au vreo vină. Prin urmare efortul de a-i convinge este excepțional de important. Uniunea Europeană nu stârnește o loialitate pe măsura meritelor sale intrinseci.

În schema istoriei, Uniunea Europeană este pentru prima dată un exemplu de depășire a cunoscutei fraze a lui Cicero ”Sic vos non vobis mellificatis, apes” (și astfel voi, albinelor, faceți miere, dar numai pentru voi) pentru că UE este de departe cel mai mare contributor la operațiunile de ajutor umanitar din întreaga lume și sprijinire a unor state și comunități   aflate în situații conflictuale grave.

Organizarea și morala au fost, în același timp, locale și universale. Relațiile materiale și darurile științei și tehnologiei rămân totuși, sau poate chiar mai mult în zilele noastre, mai puțin importante decât relațiile între oameni. Relația omului cu el însuși, cu semenii săi și în mare parte și relația cu Dumnezeu.

”Respice finem!” (Ține seama de deznodământ) spuneau romanii. Adică deznodământul să nu fie judecat eronat. La fel, să nu fie aspru judecată o anticipare care nu a ajuns să se realizeze. Cred că e greșit să gândim la descompunerea Uniunii Europene cu gândul la o recompunere după un model nou. Pur și simplu nu mai există nici forțe politice, nici personalități luminate suficiente pentru promovarea unui model nou. Ca revoluționar am înțeles cât de puternică poate fi reforma. Mai utilă în aproape toate împrejurările.

Statele ce au integrat Uniunea Europeană au săvârșit o faptă nesilite de nimeni; acum apare ideea că faptele ar fi săvârșite de altcineva. Dacă nu mai ești mulțumit de fapta ta, te rușinezi!. Dacă nu ești mulțumit de faptele altuia, te indignezi! Dacă comunismul a fost o erezie cumplită, liberalismul nu trebuie să devină o ortodoxie occidentală, căci tot un fel de dogmatism ar fi. Capacitatea de ripostă pe plan cultural și științific a Europei, rămâne marele său atu.

Se poate vorbi de o aliniere morală a pluralității civice și naționale a europenilor față de cârmuitorii centrelor Uniunii Europene? Tot mai puțin!

Trăsătura fundamentală a politicii europene nu poate fi doar proximitatea geografică și civilizațională (incluzând creștinismul și rasa albă în diversitatea ei). Uniunea Europeană a făcut posibilă o mult mai vastă, mai umanistă și mai profitabilă proximitate morală.

De asemenea, cultul eficacității (materialismul, raționalismul, individualismul și concentrarea asupra unor scopuri exclusiv economice) nu a fost nicicând absolutizat în ciuda unor critici care contestă Uniunea Europeană tocmai din acest punct de vedere. Totodată Melting pot-ul instalat în anii din urmă, îndeosebi în Occident, și foarte benefic pentru economiile statelor dezvoltate, riscă să fie suprasolicitat inclusiv pentru că elementele culturale smulse din cadrul lor specific au la un moment dat  potențial distructiv.

Dacă societatea europeană i-ar forța pe noii europeni să se despartă de trăsăturile specifice umanității lor, ea nu ar ajunge decât ca  ea însăși să se dezumanizeze. Păcatul arhaismului (strădania de a merge înapoi) conduce în final la impostură. Nu mai e a face prezentul mai eficient ci este  reînvierea imposibilă a trecutului.

Năzuințele contradictorii se armonizează prin ajustări reciproce între ce este și ce ar fi o direcție nouă impusă de noi atitudini politice care nu pot fi ignorate de vreme ce se bucură de sprijin popular în creștere. Liberalismul împotriva populismului și invers s-ar putea să fie un drum al destrămării. În fond Uniunea Europeană este o configurație politică de o speță cu totul deosebită. Și tot în fond Uniunea Europeană nu se poate desprinde de spiritul critic și de îndoiala metodică, care sunt trăsăturile esențiale ale culturii occidentale.

Un fel de transfer de supușenie spirituală are un preț mare de plătit: pierderea comorilor intelectuale aduse de cei supuși.

Un domeniu vast (un veritabil limes) al reglementărilor riscă, în anumite împrejurări care n-au cum să nu apară, să constituie un fel de baraj social; se acumulează presiune. Tensiunea trebuie să poate fi eliberată prin supape de siguranță.

Când nu suntem în stare să analizăm propriile noastre presupuneri, putem crede, greșit, că nu avem idei preconcepute.

Dacă harta economică și politică a Europei s-a occidentalizat, cea culturală ( incluzând, evident, identitățile naționale), deși mult mai puternic interconectată, a rămas în esență aceiași. Creșterea asprimii în raporturile nucleului (minoritatea dominantă) cu guvernele/statele neconformate directivelor(verbale) se supune legii randamentului descrescând. Există o linie medie de asprime (asupra provocării) când stimulentul atinge cea mai înaltă eficiență: un grad-limită optim. Pe care, se pare, că nu-l caută cine ar trebui să o facă în interesul consensului..

Tendința de standardizare și uniformizare nu e neapărat în contradicție cu tendința de diversificare și diferențiere. Altfel, stimulentele uniformizatoare devin și dezintegrante. Încă o dată, despre uniformizarea prin impunerea lui politic corect : acesta este „triumful juridificării relațiilor umane împotriva lui common decency (bunului simț) al lui George Orwell” cum scria de curând Dominique Lecourt.

În confruntarea cu fenomenul protestatar al vestelor galbene, la Paris s-a vorbit de „Franța periferică”. Există oare și o Europă periferică? „Totul va fi cum trebuie”, transmitea adesea nucleul birocratic de la conducerea UE. Dar ceea ce înrâureau cei de acolo, și nu numai aceasta, însemna că cei care eventual ar spune altceva , sunt undeva mai departe; nu sunt luați în serios în mod real. Nu dispunem de, și nici nu există, nu are cum exista, o logică a înregistrării și anticipării comportamentului oamenilor care să dea formă unui sentiment al viitorului controlat. Unii mai cred că supravegherea și predicția merg mână-n mână cu statul de drept. Chiar admițând că soluția sistemului ar exista deja și ea ar fi comunicată tuturor în interesul acestora, nu înseamnă că am atinge echilibrul armonios, inatacabil. Comportamentul oamenilor, oricât de supus unor reguli de disciplină, se poate schimba imprevizibil. Privitor la acesta, un alt mare conațional al nostru, Nicolae Georgescu-Roegen, întemeietorul științei economiei în relația cu resursele naturale și mediul înconjurător, spunea că „această logică (aceea că toată lumea e mulțumită de un echilibru al sistemului) ignoră un fenomen crucial: faptul că, într-o situație economică nouă un individ poate să-și schimbe preferințele…Este vorba de efectul Oedip, care se reduce la următoarele: anunțarea unei acțiuni care urmează a fi întreprinse modifică datele pe baza cărora un individ își formează anticipațiile și, deci, îl determină să își revizuiască planurile anterioare”.

Nimeni nu poate nega cu seriozitate avantajul imens care decurge din respectarea normelor și regulilor ori de câte ori este posibil și necesar. Aceasta însă nu poate fi o lege generală. Este ceea ce Georgescu-Roegen numește, preluând de la Whitehead „iluzia unui concret prost înțeles”. De dragul de a alege mult, să nu ajungem să nu mai putem alege de loc. Uriașul merit al Uniunii Europene trebuie să rămână același: promovarea neabătută a adevărului unei demnități comune a oamenilor Europei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.