Expresiile părului, între statut și cochetărie

În majoritatea culturilor, părul este unul dintre cele mai puternice simboluri ale identității individuale și de grup, jucând un rol important în dezvoltarea constructelor sociale despre corp. Părul este în același timp privat și public, un fenomen biologic dar și socio-politic. Versatilitatea lui ca podoabă îl transformă într-un vehicul ideal pentru simbolizarea diferențierii sau aderării la obiceiurile și standardele unui grup social.

Simbolismul părului și al podoabei capului (pieptănătură și accesorii) au fost analizate de antropologi în contextul riturilor de trecere, ceremoniilor religioase sau magiei. Expresiile părului, accesoriile și practicile de îngrijire transmit mesaje puternice despre credințele unei persoane, despre statutul socio-economic, stilul de viață, sănătate și convingeri personale. Totodată sunt inferate judecăți despre moralitate, orientare sexuală, convingere politică sau religioasă.

De mii de ani, benzi de păr, panglici, arcuri, agrafe de păr, piepteni, barete, mărgele, fire, bețișoare și alte diverse materiale au fost asociate părului, atât pentru valoarea lor estetică, cât și pentru cea culturală.

În context european, cele mai exaltate tendințe de coafare și decorare a părului s-au manifestat în secolul al XVIII-lea, atunci când, la curțile regale, își fac apariția aranjamente grandioase, culminând cu celebrele „pouf”, în care erau fixate pompoane, flori, pene de struț și păun, fluturi, bijuterii cu diamante, șiraguri de perle, panglici și figurine. Adevărate naturi moarte, aranjamentele aveau un program bine stabilit. Puteau să exprime un sentiment, să comemoreze un eveniment sau chiar să transmită o opinie politică.

Doamnele, jupânițele și cocoanele din Tările Române, la fel de cochete precum elegantele vremii din Constantinopol sau Paris, își aranjau părul cu măiestrie pentru a-l coordona cu succes veșmintelor somptuoase. Soluțiile de o mare diversitate au fost înregistrate de-a lungul secolului fanariot de călătorii străini sau apar imortalizate în tablourile votive ale bisericilor. Atunci când nu era acoperit de simbolurile puterii și autorității, părul se purta simplu, întins pe spate sau împletit, într-o mulțime de cosițe sau într-una singură care forma un coc prins în ace. În alte reprezentări apare legat, cu cărare la mijloc și împodobit cu mărgele sau bijuterii prețioase. Însă, de cele mai multe ori, diferențierea statutului (rang, avere, obârșie) impunea acoperirea capului.
Doamnele purtau giugiumane mai modeste decât soții lor, suveranii, și, ori de câte ori aveau ocazia, se afișau cu mărci ale eleganței și cochetăriei, menite să le reflecte personalitatea. Boieroaicele de toate rangurile se înscriu în competiția luxului, pendulând între eleganța tradițională și cea novatoare.

Unele soții de dregători preferă moda căciulițelor ascuțite „cu vârful căzând în jos peste urechea stângă”, din catifea sau alte stofe prețioase, cusute cu fir de aur și argint, împodobite cu diamante și mărgăritare, ișlice de samur, marame sau „ vălitori semănând cu niște fesuri albe”.
Pe lângă clasicele ișlice de samur „bătute cu ținte cu diamante” și decorate cu găitane (fire metalice ornamentale), apreciate de jupânițe erau și cușmele purtate deasupra unei ceapse (mici tichii) cu mărgăritare. Cepsele costau o avere, ajungând până la 300 de pungi de aur.

Influența otomană este cel mai bine portretizată de turbanele din tulpan fin (muselină) savant împletite, cu modele vegetale sau geometrice, împodobite cu pene, cu flori, pietre scumpe și încununate de un canaf din mătase.
Către finalul perioadei fanariote coafele acoperite cu văluri străvezii, basmalele și caucele rotunde „îmblănite pe margini și împodobite uneori cu fulii ori cu sori sau stele de diamant ” împărțeau locul în garderobă cu pălării franțuzești și umbreluțe de soare.

„Vântul de apus” din primele decenii ale secolului al XIX-lea conferă un aspect cvasieuropean reprezentantelor protipendadei. Dacă boieroaicele mai bătrâne purtau încă accesoriile unei lumi apuse, „fesuri albe de Tripoli” sau „tesmeneluri fine de Țarigrad”, tinerele se afișau la baluri cu părul „împodobit cu fulii de diamante, cu stele și sori, lucrate din piatre scumpe.”

După ultimul jurnal franțuzesc doamnele încep să-și afișeze pieptănătura cu „scârlionți” sau bonetele de dantelă, sfidând adesea cutumele. Prefacerile modei pricinuiesc gelozii, împotrivirile unor bărbați, certuri casnice și, uneori, violențe sau divorțuri.
Părul ondulat cu fierul numai „tirbușoane” sau „papiote”, coafuri atât de îndrăgite în apus, sunt completate de „pălărioare capeline”, „capote împodobite cu panglici și cu pene” sau „bonete de muselină garnisită cu flori și funde”.

Pe fondul reiterării unor valori creștine precum modestia, văzută drept expresie a evlaviei, coafurile extravagante își pierd semnificația. Pe parcursul secolului al XIX-lea, mediul cultural se transformă, catalogând drept inutile, zadarnice, multe dintre aceste podoabe. Simplitatea în moda părului va pune accentul mai mult pe stilul tunsorii și mai puțin pe ornament.

Articol scrie de Alexandra Rusu, muzeograf Casa Filipescu-Cesianu/Muzeul Municipiului Bucuresti

În imagine: Piepteni aflați în expunere la Casa Filipescu-Cesianu, sec. XIX.

Bibliografie:

1.Al. Alexianu, Mode și veșminte din trecut, Meridiane, București, 1987.
2.Tudor Dinu, Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei, Humanitas, București, 2018.
3.Deborah Pergament, It’s Not Just Hair: Historical and Cultural Considerations for an Emerging Technology, Chicago-Kent Law Review, Volume 75 Issue 1 Symposium on Legal Disputes Over
Body Tissue, December 1999.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.