CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la Ed. CURTEA VECHE 2008

În 1191, vom găsi familia Celui de Al Şaizeci şi cincilea la Laib. Trăind într-o colibă construită pe peretele exterior al mănăstirii. O colibă ce nu amintea prin nimic de luxul rafinat şi totuşi atât de obişnuit de la Monfort şi cu atât mai puţin de palatul lui Balduin.

Nu e de mirare că pe tânărul, deloc smerit, nu avea ce să-l reţină în acel loc: acolo mâncarea era permisă doar pentru subzistenţă şi cea mai mică plăcere a trupului era categoric interzisă. Spre deosebire de alte mănăstiri, la Laib până şi vinul era socotit un semn al trufiei, atât timp cât Dumnezeu ne-a dat apa pentru a ne astâmpăra setea. (Mai mult: pentru a nu ajunge să-ţi faci un scop din satisfacţia apei reci în zilele calde de vară, şi apa era sever restricţionată: o cană pe zi.) Practic, băiatul nu revenea acasă decât pentru a se odihni ori pentru a-şi vindeca rănile. Fusese implicat în atâtea încăierări încât se spunea că faţa şi corpul îi erau acoperite de cicatricele ce se continuau una în alta. Fiind dezagreabil la privit, un asemenea chip era ocolit în mod instinctiv de privirile din jur. (Să-i fi acceptat, de copil, instinctul anticipării propriei înfăţişări faţa desfigurată de lepră a lui Balduin al IV-lea?) Trebuind să se ascundă de atâţia oameni şi beneficiind de “calităţile şopârlelor”, nu e de mirare că nu dorea să lase nici un semn în urmă. Nici măcar un nume. Al Şaizeci şi şaselea a devenit şi a fost Omul fără Nume. De care nimeni nu trebuia să-şi amintească, care să nu poată fi identificat după nici un reper. Care să nu poată fi găsit.

Scribul a simţit iarăşi nevoia de a se lamenta: iniţial, biografia aceasta nu i s-a părut câtuşi de puţin interesantă. Şi ce poate fi interesant într-o viaţă a unui derbedeu care n-a făcut vreodată altceva decât de a se bate, de a bea, de a iubi pe bani sau prin forţă? Un individ ce n-a crescut un copil, n-a clădit o casă, n-a sădit un pom? Care, dimpotrivă, a stricat copii, a dărâmat case – clădiri şi familii -, a năpârlit păduri, recolte şi orice lucrare a omului ce i s-a nimerit să-i iasă în cale. Al Şaizeci şi şaselea n-a fost decât o fiinţă decăzută la starea de animalitate, o rafală de ploaie murdară, care, după ce a trecut, n-a lăsat în urma ei decât un pământ răvăşit, acoperit de un strat subţire de mâl urât mirositor. Aşa a abordat scribul această viaţă, amăgindu-se, totuşi, că tovarăşul de nelegiuri al unui cavaler menestrel de talia unui Ulrich von und mit der Flamme nu putea fi decât asemenea fârtatelui său. Pe urmă, găsindu-l în apartamentul nefericitului Balduin al IV-lea, a sperat din nou, chiar lăsând la o parte grozăviile ce s-au petrecut în acele încăperi, după moartea regelui. Şi probabil că şi înainte.

Aşa că, văzând, treptat, că nu dă decât de isprăvile unuia dintre nenumăraţii pierde-vară care au mişunat, mişună şi vor mişuna prin istorie, scribul s-a străduit să găsească măcar drumul spre veriga următoare a lanţului – să înlăture veşnica sa spaimă că şirul s-ar putea întrerupe brusc, punând sub semnul întrebării întregul demers. Şi tot căutând urmaşul, pe Al Şaizeci şi şaptelea, aproape că l-a pierdut din ochi pe Omul fără Nume.

Scribul se dovedeşte un narator cu totul nepregătit: asemenea unor semeni ai săi, şi el este tentat doar de biografia birocratică, adică de biografia datelor obiective, biografia a ceea ce numim astăzi Curriculum Vitae, viaţa privată privită astfel încât să fie controlabilă din afară. În loc de aceasta, conform psihologiei transversale, “biografia intimă (numită şi biografia afectivă) este născută din incidenţa stimulilor care au bombardat de la început – de la concepţie? – subiectul în cauză şi de capacitatea acestuia de a reţine o parte dintre ei şi de a prelucra o câtime din această parte”. Dar vrea scribul să fie mai mult decât un caligraf menit să pună în pagină datele trecerii prin lume a Celor O Sută şi a celor cu care au intrat aceştia în contact? Simplul fapt că aşterne acele date naşte istoria. Care, fără falsă modestie, este croită, măsurată şi creată de scribi. Iar din această istorie apare inconştientul colectiv, ca parte a psihicului, inconştientul colectiv fără de care istoria îşi pierde reperele. Şi, astfel, oricât de banală şi de ştearsă pare, la prima vedere, biografia birocratică a Celui de Al Şaizeci şi şaselea, biografia sa afectivă devine, în felul ei, exemplară. Pentru cine are răbdare să redescopere o viaţă a unui personaj lipsit de semne distinctive şi purtându-şi cu proprie nereţinută voinţă pedeapsa de a nu avea nume.

Fiul Mesagerului a fost un beţiv şi, asemenea celor mai mulţi beţivi, îşi amesteca starea de ameţeală cu filosofarea. Pentru el, nimic nu avea rost decât clipa: clipa în care îţi astâmperi setea, clipa în care sexul te rupe de timp şi de spaţiu – şi, o dată cu aceasta, de nesfârşitele mizerii pe care timpul şi spaţiul ţi le pricinuiesc neîncetat, chiar şi doar prin obstinata lor prezenţă -, clipa savurării unei mâncări bune, clipa care îţi permite să uiţi cât eşti de efemer şi de vulnerabil în toate privinţele, clipa când te bucuri de înălţarea ta, chiar dacă doar prin umilirea celuilalt. Clipa care-ţi dă darul de a uita – condiţia esenţială a fericirii. Al Şaizeci şi şaselea se lăuda că ar fi făcut chiar exerciţii savante şi obositoare pentru a învăţa să uite. (El care ura tot ce era obositor!) Da, asemenea tuturor beţivilor convinşi, şi fiul Mesagerului avea teoriile sale, pe care le repeta şi pentru care era dispus să se bată. La nevoie, chiar şi la propriu.

– Nu sunt decât cei mai mari ipocriţi toţi cei ce vorbesc despre înaltele principii, despre morală şi despre iubirea aproapelui. De fapt, toată lumea nu vrea decât să bea, să mănânce şi să iubească¹. Şi toate astea doar pentru a putea uita tot restul.

Îi plăcea să spună asemenea lucruri mamei mute, care asculta indignată şi încerca să-l “aducă pe drumul cel bun”. Numai că el continua să-i explice ceea ce parcă le recita şi celorlalţi ascultători ai săi: cheflii sau interlocutori de ocazie. De multe ori, călugări.

– Nu sunt decât cei mai mari ipocriţi cei ce se laudă că fac un lucru fără ca scopul lor final să fie o mâncare bună, o băutură aptă de a întreţine în mod plăcut setea şi un trup pe care să-l poată domina până la a-l face una cu al său. Doar când le ai pe toate astea – sau când ştii că le poţi avea oricând – eşti în stare să uiţi. Şi doar atunci nu ignori cât de limitat ţi-e răgazul.

Dar şi în a răspunde eforturilor hotărâte ale celorlalţi de a-l convinge de contrariu găsea Al Şaizeci şi şaselea o mare plăcere: confirmarea adevărului lui, cel care îi infirma ratarea. Şi Al Şaizeci şi şaselea era om, şi el avea şi “plăceri intelectuale”. Acestea erau plăcerile sale spirituale, modul verbal al afirmării personalităţii sale. Şi, într-adevăr, nimeni, dar absolut nimeni, nu l-a putut convinge vreodată că raţionamentele sale n-ar fi corecte. Şi cum să-l convingi?

– Nu există o mulţumire mai mare decât să-i faci bine semenului tău şi să-I placi lui Dumnezeu, îi spuneau monahii.

Iar el le răspundea:

– Ce bine a făcut Sfinţia Ta vreodată?

– Eu nu sunt decât un păcătos, replica, de obicei, preotul.

– Asta-i aşa, încuviinţa obraznic Omul fără Nume. Şi, pe deasupra şi ipocrit. Fiindcă n-ai spus toate astea decât ca eu să te contrazic: “Nu, Sfinţia Ta, dumneata nu eşti un păcătos!” se maimuţărea Al Şaizeci şi şaselea. Dar eu nu spun aşa ceva. Eu sunt un păcătos ce-şi asumă condiţia. Eu sunt un păcătos căruia îi place mâncarea bună, ca şi ţie, Sfinţia Ta! Şi îi place să bea, ca şi ţie, Sfinţia Ta! Şi îi plac şi deliciile trupului. Ca şi ţie, Sfinţia Ta!

– Ba, eu mi le înfrânez, se apăra monahul.

– Nu-ţi înfrânezi decât ceea ce te bântuieşte. Iar rugăciunile tale nu sunt decât pentru a uita.

– Ba, nu! Rugăciunile mele sunt pentru Slava lui Dumnezeu.

– “Rugăciunile mele sunt pentru Slava lui Dumnezeu”, îl maimuţărea nemernicul iarăşi. Rugăciunile tale sunt doar pentru că nădăjduieşti la iertarea ta. Şi numai la a ta! Pentru ca, măcar după viaţa asta, să ai parte de plăcerile la care aici te gândeşti doar în secret.

Şi nu se lăsa nicicum convins că lucrurile ar sta altfel.

Nu altfel decurgeau discuţiile cu mirenii, oricare ar fi fost aceia.

Ne-a rămas un protocol al unui proces în care ne este dat de exemplu cât de ticălos poate deveni sufletul cuiva care era iremediabil vândut diavolului. Pârâtul nu putea să fie, după răspunsurile date în faţa instanţei, decât Al Şaizeci şi şaselea.

“ÎNTREBARE: De ce ai pătruns în casa păgubitului?

RĂSPUNS: Desigur, pentru a mânca şi a bea.

ÎNTREBARE: Dar nu era nici mâncarea şi nici băutura ta!

RĂSPUNS: Mi-era foame şi sete.

ÎNTREBARE: După care ai violat şi fata gazdei!

RĂSPUNS: Fata mi-a plăcut.

ÎNTREBARE: Atunci, de ce ai omorât-o?

RĂSPUNS: Ca să nu mă poată denunţa.

ÎNTREBARE: Oricum, tot n-ai să mai apuci să omori şi să jefuieşti…

RĂSPUNS: Aveţi dreptate, Înălţimea Voastră. N-am omorât-o pentru a nu mă denunţa, ci pentru că şi acel lucru mi-a făcut plăcere.

ÎNTREBARE: Îţi face plăcere să omori?

RĂSPUNS: Nu neapărat să omor, ci mai mult să văd cum se umileşte victima pentru a o lăsa să rămână în viaţa asta mizerabilă. Dar, Înălţimea Voastră, cui nu-i plac asemenea scene? V-am urmărit, ieri, înainte de a mă prinde pe mine, pe când l-au dus pe osânditul de la Mainz la moarte. Era limpede că şi Dumneavoastră vă făcea plăcere spaima lui.

ÎNTREBARE: Îmi făcea plăcere să văd căinţa unui mare greşit. Tu te căieşti?

RĂSPUNS: Cum o să mă căiesc pentru ceva firesc? Pentru că tot ce am făcut eu nu este decât pentru a-mi fi satisfăcut în realitate ceea ce alţii săvârşesc doar în gând”.

Protocolul continuă pe acelaşi ton. Apoi, ni se povesteşte că osânditul a reuşit să fugă înainte de a fi fost executat. Că a mai trăit multă vreme şi a continuat să facă aceleaşi fărădelegi. Până ce a fost, în sfârşit, omorât şi el. Era atât de perfid, se adaugă, încât a reuşit să scape întotdeauna, ori ce capcană i s-ar fi întins. Iar faptul că dispărea atât de definitiv, nelăsând în urma sa nici măcar un nume, concluzionează grefierul, l-a şters şi din memoria omenirii. (Şi, preluând metafora pusă în circulaţie de Ulrich von und mit der Flamme, precizează: “Asemenea unei şopârle dispărute în iarbă. După o vreme, nici nu mai poţi să ştii dacă acea gânganie mai trăieşte ori nu. De fapt, după o vreme ai şi uitat-o de mult. Iar aceasta este cea mai mare osândă.” La asemenea vorba, Al Şaizeci şi şaselea răspundea, de fiecare dată: “Prea sunt mulţi oameni condamnaţi la osânda de care vorbeşti, aşa că cel mai bine e ca măcar s-o meriţi”.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.