”În iulie 2020, bilanțul Băncii Centrale Europene a crescut la 53,9% din PIB-ul zonei euro. Asta înseamnă 1.780 de miliarde de euro într-un an. Bilanțul Federal Reserve din SUA a crescut la 32% din PIB, iar cel al Băncii Angliei a crescut la 33% din PIB. În zona euro, excesul de lichidități a ajuns la 2,9 trilioane de euroi, cu 1,2 trilioane mai mult decât în ianuarie 2020. Acesta este un stimul monetar fără precedent, la care se adaugă programe fiscale de stimulare a economiei ce ajung la circa 10% din PIB-ul zonei euro. Însă niciuna dintre aceste măsuri nu a putut evita reducerea creșterii economice în zona euro, în luna august”, scrie economistul spaniol Daniel Lacalle, pe blogul său.
”Economia zonei euro s-a redresat în mai și iunie, după ieșirea din izolare și reluarea activităților economice. Însă datele Bloomberg Economics arată că economia și-a încetinit creșterea în lunile iulie și august. Toți economiștii care urmăresc zoa euro sunt îngrijorați de cum arată indicatorii principali. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a arătat, în iulie 2020, că economii precum Spania nu numai că nu dau semne de revenire, dar chiar încep să se contracte. Economia Italiei continuă să-și revină, însă într-un ritm lent, iar Franța și Germania au o rată de creștere în scădere.
Motivul este evident. Stimulul uriaș pentru zona euro se concentrează pe perpetuarea bugetelor umflate ale guvernelor și pe subvenționarea cheltuielilor. Întregul fond european pentru refecerea economiei vizează promovarea proiectelor mari și de prisos deghizate în ”proiecte verzi”. Însă mai îngrijorător este că pactul verde al UE include mai multe taxe și măsuri care împiedică creșterea cererii pe piață decât planuri care să sstimuleze productivitatea.
Lecția asta ar fi trebuit învățată în 2009. UE a lansat atunci planul pentru creștere și locuri de muncă, care a ajuns la 1,5% din PIB-ul UE. Cu toate astea, economia nu a crescut, ba chiar sau pierdut încă 4,5 milioane de locuri de muncă.
Problema cu aceste pachete uriașe de stimulente este că de ele beneficiaza doar zonele economiei care nu ar trebui să se bucure de acest sprijin. De actualele chetuieli guvernamentale actuale sub formă de subsidii, de achizițiile de obligațiuni private și de injecțiile de lichidități beneficiaza marile multinaționale și campionii naționali, cei care nu aveau probleme să se finanțeze de pe piețe.
Zona euro le impune cetățenilor taxe ”de mediu” și promoveaza subsidiile pentru ”noul pact verde”, iar cei mai mari beneficiari ai achizițiilor de obligațiuni private făcute de BCE sunt marii constructori auto, multinaționalele din domeniul petrolului și gazelor și marile multinaționale din domeniul utilitatilor. BCE a cumpărat obligațiuni de la Shell, Eni, Repsol, OMV, Total, Daimler AG, BMW, Volkswagen, Renault, etc. Niciuna dintre aceste companii nu avea vreo dificultate să intre de piețele de capital sau să emită obligațiuni la dobânzi reduse. Majoritatea acestor companii au afaceri în sectoare care și-au atins limita extinderii cu mult înainte de criza precedentă și de cea actuală. Prin urmare, ele nu-și vor spori locurile de muncă sau chetuielile ca urmare a stimulului monetar oferit de UE.
În schimb, mii de start-up-uri și mici companii falimentează în fiecare luna, pentru că nu au acces la creditare din cauza că nu au active puternice. Sprijinul uriaș al zonei euro prin mecanismul de transmisie monetară se adună la guverne și multinaționale. Este vorba despre stimularea cheltuielilor excesive și a investițiilor nepotrivite. Guvernele sunt fericite să adune și mai multe cheltuieli care nu vor avea vreun efect economic, în timp ce multinaționalele care erau deja în cădere de ani de zile devin acum niște zombie.
Stimulul BCE și al zonei euro se transformă în subsidii masive pentru cei cu productivitate redusă. Mai rău, acest stimul duce la penalizarea sectoarelor productive, care sunt lovite de taxe tot mai mari.
Cititorii ar putea crede că același lucru se poate spune despre Statele Unite și despre ce face Federal Reserve. Da, însă doar într-o anumită măsură. Marea diferență este că mecanismul politicii de transmisie monetară în SUA nu depinde de băncile comerciale. În SUA, sub 15% din economia reală este finanțată de sectorul bancar, asta datorită unor sisteme de credite private foarte flexibile. În zona euro, rata finanțării de către bancile comnerciale este de 80%, la fel și în Japonia.
Asta duce la stagnare pe termen lung și ar trebui să avertizeze Statele Unite să nu adopte calea UE. În mod invariabil, rezultatele sunt dezastruoase”.
Trebuie sa citesti doar titlul si in paralel sa vezi ce este in tara, familia ta si propriul buzunar: titlul impecabil!