Forest Whitaker serveşte şapte preşedinţi în Biroul Oval

Apărut în vara anului 2013 pe ecranele americane, cu o poziţionare de top în box office, “Majordomul” (“Lee Daniels’ The Butler”) a avut premiera şi în România. Pentru pasionaţii de pronosticuri la decernarea Premiilor “Oscar”, filmul este unul de interes, prevăzându-i-se adjudecarea câtorva statuete oferite de “Academia Americană de Film” (poate) la categoriile cel mai bun actor în rol principal, cea mai bună actriţă în rol secundar, eventual, la categoriile cel mai bun scenariu şi cea mai bună regie.

Ce se poate spune de la început despre “Majordomul” este faptul că deţine o superdistribuţie, în care staruri afro-americane şi foarte cunoscuţi actori albi au ţinut să-şi aducă tributul unei realizări generoase. Generoasă ca tematică, de mare actualitate, plasată între două filme de referinţă, “Django Unchaned” al lui Quentin Tarantino şi “12 ani de sclavie” al lui Steve McQueen, avându-l ca producător pe Brad Pitt. Generoasă apoi cu aducerea pe ecran a câtorva lecţii de viaţă, de mentalităţi, de înfruntări şi confruntări plasate în 50 de ani de istorie americană. Şi nu în cele din urmă, o probă de virtuozitate a jonglării între teză, de fapt teze, prezentate pe ecran fără obstinaţie, şi melodrama care ar putea să submineze bunele intenţii ale unui film făcut cu sentimente nobile.

Filmul producătorului, regizorului şi scenaristului Lee Daniels s-a inspirat dintr-un articol, “A Butler Well Served by This Election”, semnat de Will Haygood, apărut în “Washington Post” în noiembrie 2008, cu ocazia alegerii lui Barak Obama. În paranteză fie spus, primul preşedinte de culoare al Statelor Unite a văzut producţia lui Lee Daniels în 27 august 2013 şi a reacţionat emoţional, adică a plâns, fapt care arată că filmul şi-a atins ţinta. Articolul amintit reface viaţa unui personaj real, Eugene Allen, care a servit la Casa Albă sub şapte preşedinţi. Cum era de aşteptat, scenariul care se inspiră din această poveste adevărată ficţionalizează biografia personajului. Resorturile ficţionale însă nu chimbă nici tema şi nici intenţionalitatea materialului documentar din “Washington Post”, în aşa fel încât între Cecil Gaines şi un alt celebru precursor al său, e adevărat, nu de culoare, Forest Gump, s-a şi făcut paralela. Poate servită şi de o coincidenţă: prenumele personajuui interpretat de Tom Hanks fiind prenumele actorului protagonist din “Majordomul”.

Jane Fonda (Nancy Reagan) şi Alan Rickman (Ronald Reagan), o pereche stilată la Casa Albă

Foarte ambiţioasa peliculă a lui Lee Daniels se sprijină pe creaţiile actoriceşti la superlativ ale capilor distribuţiei, Forest Whitaker în rolul lui Cecil şi regina TV care a mai cochetat cu cea de a şaptea artă, Oprah Winfrey, în rolul soţiei sale, Gloria.

Sunt scene în care nu ştii ce să admiri mai întâi: masivitatea foarte expresivă, candoarea care din când în când te lasă să descoperi şi a doua faţă a personajului bonom în interpretarea lui Whitaker sau explozia de încredere rănită, de soţie şi mamă într-o familie pe punctul de a se destrăma, pe muchie de cuţit între melo şi blufare din jocul lui Winfrey. Celelalte staruri, un ciorchine de nume ilustre, de la Vanessa Redgrave la Jane Fonda şi Mariah Carey, de la Lenny Kravitz la Cuba Gooding Jr şi la Terrence Howard, de la Robin Williams la John Cusak şi Liev Schreiber şi încă mulţi, mulţi alţii, par de-a dreptul fericiţi şi onoraţi să apară în acest film. E o solidaritate profesională şi de avânturi socio-politice generoase cum se întâmplă rar într-un film, dar cum se întâmplă, mai nou, în cinematografia americană.

Povestea lui Cecil Gaines începe în 1926, într-un câmp de bumbac din Macon Georgia, şi se încheie, jumătate de secol mai târziu, la Casa Albă, când protagonistul este invitat de Barak Obama să-l viziteze. Prilej de rememorare a începuturilor unui copil de sclav care şi-a văzut mama abuzată şi tatăl ucis de stăpânul alb şi care va trece, puber, adolescent, matur şi la senectute, prin lumea în schimbare lentă a aceloraşi albi până când istoria îi va răzbuna suferinţele, dar îi va şi recompensa răbdarea, încrederea şi devoţiunea faţă de familie, făcându-l să asiste la venirea unui încă tânăr bărbat de culoare în Birou Oval. Ca deţinător al celei mai înalte funcţii în Statele Unite ale Americii.

Meci de ping pong cu melodrama

Forest Whitaker şi Oprah Winfrey în casa din Washington D.C.

Lee Daniels reuşeşte în “Majordomul” un veritabil meci de ping pong între mai multe teze şi reversul lor. El nu furnizează lecţii, nu moralizează, ştie să povesteacă şi să prezinte imediat, în sincronie, aversul şi reversul medaliilor puse în joc. Foloseşte imaginile documentare fără a se crampona cu obstinaţie de situaţiile dure, chiar atunci când e vorba de segregarea dusă la extrem, de asasinate, precum cel al lui John Fitzgerald Kennedy, al lui Martin Luther King şi Malcolm X, de incendierea autobuzului libertăţii la Birmingham, de violenţa Ku Klux Klan-ului, de scene sângeroase în războiul din Vietnam. Cu toate că ar fi avut la dispoziţie un bogat material documentar, aceste scene sângeroase sunt prezentate estompat sau nu sunt prezentate deloc. El preferă discursurile prezidenţiale (Dwight Eisenhower, John Fitzgerald Kennedy, Lindon Baines Johnson, Gerald Ford, Jimmy Carter) atrocităţilor prezentate copios în ştirile şi documentarele televiziunilor din întreaga lume. Ceva din motto-ul lui Cecil Gaines, “să serveşti, să nu spui nimic, să nu vezi nimic”, se răsfrânge chiar asupra modului în care regizorul, scenaristul şi producătorul îşi impun să vadă (să filmeze) istoria americană la vârf. Cei şapte preşedinţi pe care îi serveşte majordomul interrelaţionează cu el (preferatul), dar şi ceilalţi, foarte mulţi, angajaţi de culoare ai Casei Albe printr-o interfaţă de gesturi mărunte de viaţă. Einsehower îl întreabă despre copiii săi în vreme ce pictează o pânză cu floarea-soarelui, Kennedy o prezintă în bucătărie pe celebra Jackie ca şi când ea ar fi cea care conduce familia prezidenţială, Reagan şi-l adjudecă drept colaborator din umbră care să-l ajute să trimită bani cetăţenilor care îi solicită, fără ştirea lui Nancy… În această viaţă de majordom preocupat doar să se facă util ocupantului Biroului Oval, Cecil Gaines are doar două, dar decisive, implicări emoţionale: atunci când asistă la decăderea lui Nixon şi când pleacă de la Casa Albă neputând să treacă peste refuzul aceluiaşi generos Ronald Regan de a comanda apartheidului din Africa de Sud.

Cealaltă faţă a lui Cecil Gaines este una tensionată atunci când îşi dă seama că familia sa e pe punctul să se destrame, că şi-a pierdut fiul cel mare, Louis, implicat în lupta pentru obţinerea drepturilor civile de către afro-americani, cu un stagiu chiar în partidul extremsit al Panterelor Negre şi cu mai multe arestări, că soţia lui e pândită de depresie şi alcoolism. Tragedia nu întârzie să apară: fiul cel mic, Charlie, moare în războiul din Vietnam, după ce îi spusese fratelui cel mare că el preferă să lupte pentru ţara sa, în timp ce Louis lupta împotriva ei. Familia e salvată totuşi in extremis, când Cecil Gaines încetează să se deduleze şi se alătură lui Louis (viitor congresman) la un protest pentru eliberarea lui Nelson Mandela.

Sosirea familiei Kennedy la Casa Albă

Probabil, cea mai mare calitate a acestui film constă în felul în care Lee Daniels reuşeşte să conducă naraţiunea meandrată fără să piardă niciunul dintre dezideratele pe care şi le-a propus: o biografie exemplară ce poate servi ca model, ficţionalizarea în limitele credibilităţii, un casting pletoric, dar bine pus în evidenţă chiar şi în roluri ce se apropie de figuraţie, inserturi de documentar fără excepţie puse la locul potrivit.

Filmul de două ore şi cinci minute cu foarte puţine lungimi, deloc redundant, ţine atenţia spectatorilor trează, instruieşte şi incită. Bineînţeles, istoria nu se învaţă din astfel de filme, dar astfel de filme au meritul de a-l face pe spectator să se intereseze de istorie.

Premiera românească aduce în atenţia spectatorilor de la noi un regizor în plină afirmare, care a început ca producător, în 2001, cu “Monster’s Ball” de Marc Forster, continuând cu “The Woodsman” de Nicole Kassell, “Shadowboxer”, a cărui regie o şi semnează, “Tennessee” de Aaron Woodley şi alte două pelicule realizate de el, “Precious”, inspirată de romanul” Push” de Sapphire, şi “The Paperboy”.

Majordomul şi Louis, dispută între generaţii

În 2010, Lee Daniels este declarat “cel mai bun regizor, la “Film Independent’s Spirit Awards”, cu “Precious”. Pelicula a fost nominalizată de şase ori la Oscar, obţinând şi două statuete: pentru cea mai bună actriţă în rol secunar, Mo’Nique, şi cel mai bun scenariu adaptat. Lee Daniels a fost primul producător afro-american al cărui film, “Monsters Ball” a ajuns la Oscar, unde a şi obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă, acordat lui Hale Berry, distinsă pentru acelaşi rol şi de “Phoenix Film Critics Society Awards”, dar şi premiată cu “Ursul de Argint” pentru cea mai bună actriţă, la Berlin.

“Majordomul” a fost recompensat de “Washington D.C. Area Film Critics Association Awards”, 2013, cu Premiul “Jor Barber”, şi de “Afro-American Film Critics Association Awards”, 2013 , pentru cel mai bun actor, Forest Whitaker, şi cea mai bună actriţă în rol secundar, Oprah Winfrey.

Prezentat în afara competiţiei la “Festivalul Filmului American” de la Deauville în 2013, “Majordomul” este nominalizat la “Critics’ Choice Movie Awards 2014” pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, Oprah Winfrey, la “Satellite Awards 2014”, la categoriile cel mai bun actor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun regizor, şi la “Screen Actors Guild Awards 2014”, la categoriile cel mai bun actor, cea mai bună actriţă în rol secundar şi cea mai bună distribuţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.