Magdalena Popa Buluc în dialog cu George Banu:

„Nu dialoghez decât cu operele care sfarmă zidul tăcerii“

George Banu la conferinţa de la Ateneul Român, despre scena lumii

George Banu este profesor universitar, teoretician, una dintre cele mai importante voci ale teatrului mondial şi un reputat critic al teatrului. El continuă să se caute şi nu renunţă la mirajul şi la plăcerea de a se surprinde pe el însuşi în ipostaze neobişnuite.

George Banu este profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, și un eseist de reputație mondială. Stabilit la Paris, în 1974, și-a dedicat opera critică regiei moderne și figurilor ei exemplare (Brook, Strehler, Grotowski etc.). George Banu a fost recompensat de trei ori cu Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța; a obținut premiul de excelență UNITER și Premiul Prometeu. Este Doctor Honoris Causa al mai multor universități europene. Cărțile sale au fost publicate de cele mai mari edituri pariziene și au fost traduse în numeroase limbi. A condus revistele „L’Art du théâtre“ și „Alternatives théâtrales“, iar acum își asumă direcția colecției de eseuri „Le Temps du théâtre“ la Editura Actes-Sud. Între anii 1990-2001, a fost directorul artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, iar între anii 1994-2001, a fost președintele Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Este de trei ori laureat al Criticii Franceze pentru cea mai bună carte de teatru. A fost distins cu Marele Premiul al Academiei Franceze, pentru prima dată acordat unui român. A fost răsplătit de patru ori cu „Les Palmes Academiques“, cu Ordinul Artelor și Literelor din Franța, Ordinul Meritul Național“ din Franța, cu Premiul Prometheus Opera Omnia…

În România, a publicat numeroase volume, printre care „Nocturne“, „Cortina sau fisura lumii“, „Spatele omului“ „Arta teatrului“ (coautor Mihaela Tonitza-Iordache, 2004), „Repetițiile și teatrul reînnoit“(2009), „Shakespeare, lumea-i un teatru“ (2010), „Japonia, Imperiul teatrului“(2015), trilogia „Parisul personal“ (2015-2016), „Convorbiri teatrale“ (2016) (toate la Editura Nemira), precum și „Iubire și neiubire de teatru“ (2013), „Monologurile Neîmplinirii“ (2014), și, recent, „Scena lumii“ (2017) (Editura Polirom), „Ușa, o geografie Intimă“ (Editura Nemira).

Este numit Prospero al teatrului. Pasionat, erudit, un adevărat magister. Lucian Pintilie îl consideră un  „clasic în viață“. Iar Peter Brook afirma: „Este unul dintre teoreticienii cei mai fini și atenți la realitatea fenomenului teatral“.

Ion Caramitru, într-un dialog incitant cu George Banu

Timpul regăsirii cu George Banu

Cum ți s-a părut ediția din acest an a Festivalul Naţional de Teatru, unde ai fost unul dintre protagoniștii importanți?

Ce m-a impresionat a fost dorința de a propune o viziune panoramică a scenei româneşti actuale, văzută, cum se spune, „de sus, din perspectiva păsării“. Aceasta permite sesizarea peisajului în varietatea lui generațională, lingvistică, repertorială. Ineditul F.N.T -ului provine din faptul că, asemenea doar săptămânilor berlineze, el se concentrează pe manifestările teatrului din țară, și se constituie într-o ocazie complexă de a-i evalua datele proprii, de a ne confrunta cu un  „bilanț de parcurs“. Astfel a început și Festivalul de la Avignon pentru a sfârși azi într-un „ghiveci de lux“, dar totuși ghiveci. Marina Constantinescu, directorul artistic al Festivalului, nu dă însă acestei selecții o dimensiune unic românească și invită spectacole-eveniment, din toate domeniile, de altundeva, deschizând astfel orizonturi inedite. Acesta e pariul ei: prioritatea teatrului românesc, dar nu izolat, ci asociat unor splendide „obiecte neidentificate“ ce aterizează anual pe scena Naționalului bucureștean. F.N.T-ul propune o deschidere vastă, dar personalizată, mulțumită unei selecții care, ca orice selecție, poartă pecetea unei personalități. El nu e anonim, ci afectiv semnat, fără constrângeri și excluderi drastice, el e o invitație propusă de un ghid iubitor de teatru la o călătorie în grup ce permite apoi, fiecăruia, să opteze pentru popasurile ce-l atrag. De aceea, aici nu resimți frustrări flagrante, ci doar invitații la constituirea unui parcurs propriu pe teritoriul generos expus. La rândul nostru, putem alege!

George Banu alături de prof. Anca Mănuțiu

Ai putea reveni asupra unor spectacole în particular care te-au impresionat?

Orice festival se definește printr-o propunere vastă ce solicită o alegere, o evaluare… personală (cât de bună e ideea de a nu reveni la vechea practică a premiilor încă prezervată la celebrul festival de la Belgrad, BITEF). Fiecare dintre participanți își constituie un palmares propriu și se bucură când acesta e confirmat de prieteni apropiați sau de colegi respectați. Eu am fost tulburat de Rambuku, spectacol de Mihai Măniuțiu, pornind de la textul lui Jon Fosse și realizat în colaborare cu dansatoarea/coregraf Andreea Gavriliu. Am resimțit aici impactul mijloacelor organic reunite ale unui spectacol: puterea cuvintelor arhaice, perplexitatea corpurilor având-o ca lider pe o artistă unicăce mi se revela, stranie, ambiguă, spaţiul de joc concentrat la esența sa – și toate aceste forțe asociate comunicau sensul adânc metafizic al unei așteptări, al unei nevoi de salvare pe fond de memorie a Holocaustului, dar și de umanitate purtătoare de un vis fundamental, singurul apt să-i asigure supraviețuirea, atât reală cât și imaginară. Rambuku – iată pecetea F.N.T-ului depusă pe memoria spectatorului ce am fost. Am redescoperit cu pasiune Rosmersholm de Ibsen căruia Andriy Zholdak i-a captat energiile interne și l-a transformat într-un sfâşietor strigăt de pasiune ce a determinat îndepărtarea de credință, la răni profunde și sinucideri tragice. Aici teatrul atinge incandescenţa maximă. Cât de necesară ne este ea într-o lume „virtuală“, abuziv dominată de grabă, de râs și indiferență. Trebuie să adaug, evident, Hamlet Collage, pus în scenă de Robert Lepage care l-a confruntat pe marele actor rus Evghenii Mironov cu sarcina de a juca, succesiv, toate personajele capodoperei shakespeariene. Iată un pariu performativ extrem. Dar, până la urmă, seducția provine aici îndeosebi din multiplicitatea soluțiilor plastice, din metamorfoza rapidă a personajelor ce atestă, împreună, puterile plastice și vizuale ale teatrului. E ceea ce am reținut din acest Hamlet, mai degrabă decît un examen al operei, al personajului. Hamlet-ul lui Lepage/Mironov mi-a adus aminte de tradiția japoneză a spectacolelor kabuki „transformiste“, unde publicul e excitat grație demultiplicării realizată de un actor, mai degrabă decât de istoria destinelor restituite. Văzând acest Hamlet, am „reînviat“ memoria altui Hamlet unde Robert Wilson, jucând și el toate personajele, ne conducea de la dimensiunea culturală, cultural mitologică a prințului, la aceea profund umană, revelată în final. Dacă Lepage face elogiul teatrului, Ion Caramitru, grație textului deja celebru al lui Matei Vișniec, Angajare de clovn, face elogiul circului, formă azi ameninţată. El îi reconstruiește poezia și produce tristețea festivă a bufonilor strălucit interpretați de trei tineri actori, Petre Ancuţa, Emilian Mârnea, Florin Călbăjos, alături de alţi magicieni ai circului. În una din ultimele scene, când luminile și paietele invadează cupola teatrului, după ce, în prealabil, asistasem la seducătoare numere de iluzionism, îl regăseam pe Fellini și celebrele sale filme, La Strada şi Clovnii, pe muzica lui Nino Rota, care, din tinerețe, l-au marcat şi pe Matei Vișniec. Ca și pe Ariane Mnouchkine care, la începutul anilor 70, semna unul din primele sale spectacole remarcabile, Clovnii. De atunci s-a instalat o adevarată nostalgie a circului… pe care, poate, generații viitoare de copii riscă să nu-l știe, să nu-l vadă decât în fotografii sau filme vechi! Am fost invitat de către Andrei Dimitriu, directorul Ateneului Român, pentru un dialog cu Ion Caramitru. Am fost interesat de premiera filmului Capace, semnat de Sorin Marin, al cărui scenariu îl citisem demult și care mi-a permis să descopăr o mare creație de actor, aceea a lui Vlad Ivanov. Dar, imobilizat uneori acasă de situația mamei mele, am alternat prezenţa la Festival cu micile, dar indispensabilele momente de libertate „afectivă“. Teatrul însuşi nu are decât de câștigat din aceste pauze pe care un spectator și le acordă! Prietenii de departe, de aproape…pe ei îi văd și lor le văd spectacolele. Nu mai caut descoperiri, ci confirmări… astfel  îmi asum istoria personală de spectator încă activ!

George Banu și Ariadna Lowendal
În sala Ateneului Român

Un moment special l-a reprezentat dialogul public în cadrul F.N.T.-ului din acest an, de pe scena Ateneului Român, cu inegalabilul Ion Caramitru, intitulat „Scena lumii“, întâlnire care a fost punctată pe tot parcursul ei de ropotele de aplauze ale sălii., datorită replicilor savuroase și spirituale. O întâlnire ca un arc peste timp. Momentul de pornire 1964, Institutul de Artă Cinematografică Bucureşti. Pe ce te-ai axat în special?

La un moment dat, teatrului i s-a prezis dispariţia, dar am înţeles atunci că, dacă el, ca artă, ar putea să-şi piardă impactul, să fie marginalizat, teatralitatea, în schimb, e consubstanţială omului, ea îl defineşte. Shakespeare, continuându-i pe greci şi romani, a afirmat constant: „Lumea e o scenă“ şi noi actorii săi neobosiţi. Pe Scena lumii am încercat să identific fie artişti de geniu, fie politicieni contaminaţi de teatru. Azi, împreună cu Ion Caramitru, Hamletul exemplar al generaţiei mele, am vorbit despre relaţia când ascunsă, când flagrantă, între jocul scenic şi jocul politic. Ele deseori se confundă şi atestă ironic celebrul dialog al lui Ronald Reagan. „Cum poate deveni un actor preşedinte al Americii?”, a fost el întrebat. „Cum poate deveni cineva preşedinte al Americii fără a fi actor?“, a răspuns Reagan, ca un veritabil personaj shakespearian. Teatralitatea dincolo de scenă poate fi detestată sau admirată, dar ea va fi mereu prezentă pe scena lumii. Lui Obama i s-a sugerat că seamănă cu Prinţul danez, iar Trump pare a fi descendentul direct al lui Ubu Rege. Teatrul ne îndeamnă să citim lumea şi oamenii.

Liliana Țuroiu, președintele ICR, și George Banu

Ce părere ai despre reacțiile publicului?

Publicul mi s-a părut dens și concentrat, deloc dezinvolt sau extravagant. Public atent, amestec de adulți și tineri – e, de altfel, caracteristica publicului de festivaluri care atrage mai puțin spectatorii vârstnici, de obicei rezervați față de perspectiva ineditului. N-am fost exasperat de acea contaminare a „râsului“ care operează în Occident, dar m-a tulburat reacția multor spectatori ce nu păreau gata să-și interogheze perplexitatea produsă de un spectacol neobișnuit, să o examineze, să tempereze rapiditatea refuzului. M-a șocat cineva care, la sfârșitul unei reprezentaţii, mi s-a adresat: „Ți-a plăcut spectacolul?“ și, fără să-mi lase timpul pentru a răspunde, mi-a afirmat: „Mie nu mi-a plăcut“. Atunci de ce m-a întrebat, dacă avea răspunsul propriu deja formulat?! Sunt opere care reclamă o suspensie temporară a reacției imediate! Și această aroganţă a diagnosticurilor e mărturia unei inaptitudini de a intra în dialog cu opera, iubită sau neiubită. Aceasta m-a decepționat adesea. A-ți menține deschisă așteptarea e un imperativ. Nu pentru a accepta totul, indiferent, ci pentru a reveni asupra ta și a operei cu care te-ai confruntat. Arta implică incertitudini neprecipitat rezolvate. Marile opere încep întotdeauna prin a fi enigmatice.

George Banu la Muzeul Colecţiilor de Artă, susținând o conferință

Încă o dată ai reuşit admirabil să interferezi în cărţile tale fenomenul teatral cu cel al imaginilor, în volumul „Uşa, o geografie intimă“, lansat recent. Uşa poartă amprenta marilor culturi. Ai avea o iniţiativă particulară de semnalat în acest maraton al cărților? Cărțile tale, cărți-spectacole, sunt citite cu mare pasiune.

Într-adevăr, uşa poartă amprenta unei culturi. O descoperim la marii pictori şi la autori celebri,la Rembrandt şi Velasquez, la Strindberg şi Kafka… La niciunul dintre ei, uşa nu este tăcută. După exploatarea acestei subtile geografii intime, pentru noi ea capătă un sens nebănuit şi devine elocventă poetic. Pictura şi teatrul îi acordă un loc secundar, dar relevându-i totuși poetica. În spatele uşii se deschide universul privat pe care tablourile sau scena îl explorează și pe care am încercat să-l vizitez. Îmi plac domeniile secrete unde pătrunzi printr-o efracțiune. Cartea de teatru des ignorată sau uitată și-a găsit în cadrul F.N.T.-ului un loc de expunere și Doina Lupu a animat cu pasiune acest ciclu unde au alternat dramaturgi, istorici, regizori. „Maratonul cărților“ – iată ceea ce la București, ca și la Sibiu, într-un alt mod, se impune ca un gest cultural, absent în alte festivaluri. Să-i salutăm inițiativa și să-i respectăm demnitatea. Astfel, teatrul asociază clipei șansa memoriei, corpului, complementul reflexiei, scenei, pagina încă scrisă pe hârtie… Cărțile sunt „livada noastră de vișini“, a mea, a prietenilor care, dacă acceptă iminenta mutație actuală, nu o fac însă fără regretul pierderii a ceea ce le-a marcat debutul în arta teatrului. Al meu și al atâtor colegi vârstnici sau, al altora, încă, temporar, mai tineri. Cărți, cărți, cărți… am putea spune parafrazând celebra replică hamletiană „cuvinte, cuvinte, cuvinte“, în care dintotdeauna nu am văzut, cum deseori se crede, o deriziune ci, dimpotrivă, un elogiu al vorbei și sensurilor ei. Tot astfel, „maratonul“ mi-a apărut ca o probă de încredere în aceste obiecte de rezistență care sunt azi „cărțile“.

Un numeros public la lansarea cărții lui George Banu

Aşa cum afirmai, corespondența prin poștă a fost abandonată. Dar tu continui să scrii cărți poștale pentru prieteni. Plăcere diminuată azi de generalizarea poștei electronice, concretul dispare. Cutiile poştale au dispărut aproape cu totul în multe ţări întrucât „livada de vişini“ a carților, a ilustratelor este doborâtă de securea inevitabilă a computerelor.

O scrisoare care nu mai călătoreşte este o livadă de vişini care moare. Cred că dialogul nu se împlineşte decât prin scris, dimensiune suplimentară indispensabilă. Captivat de imagine, dar temător din cauza absenţei unei amprente individuale, adaug cuvinte care, lipsite de acest suport vizual pe cărţi poştale neutre, nu ar beneficia de aceeaşi forţă de comunicare. Serghei Einstein plasa drept motto al unuia dintre textele sale consacrate filmului sonor, în care pleda pentru colaborarea benefică dintre sunet şi imagine, o istorioară despre un clovn care fusese nevoit să înlocuiască, pe nepusă masă, un cântăreţ. Întrebat cum se va descurca cu acutele, acesta a răspuns: le voi desena cu mâna. Nu dialoghez decât cu operele care sfarmă zidul tăcerii şi mă solicită să le comentez. Resimt o atracţie specială faţă de marile texte ale diletanţilor seduşi de arta lumii, care se sprijină pe concreteţea imaginilor, fără a adopta, totuşi, postura savantului exeget. N-aş vrea să uit expoziția admirabilă de la Muzeul Colecțiilor de Artă, consacrată Baronului Löwendal, scenograf sincron cu avangarda europeană și pictor sedus de identitatea profundă a României, artist prezent aici în manifestările sale duble, antinomice și complementare. Cu câtă plăcere, de câțiva ani, voiajez imaginar împreună cu baronul… ce mi se pare a fi dublul împlinit și nu tragic al altui baron – acela din Trei surori a lui Cehov.

Volumul Ușa, o geografie intimă
George Banu, un povestitor al teatrului

Eşti tot timpul pe drumuri. Aşa cum îmi mărturiseai într-un interviu: „Eu sunt amantul plecat pe drumuri în căutarea teatrului“. Un călător. Un spirit neliniştit. „George Banu este un călător aventuros şi nu numai sub unghi spiritual, dar chiar şi fizic, geografic vorbind.  Când te aştepţi să-l găseşti la Paris, preumblându-se şi meditând pe Rue de Rivoli, el e la Gdansk, într-o gală de uzină dezafectată, urmărind un spectacol experimental, sau la Belgrad, după 20 de ore de vizionare aspectacolului lui Jan Fabre. Când îl cauţi la Maribor, unde l-au adus obsesiile sale cehoviene, el explorează colţuri ascunse din Lisboa lui Fernando Pessoa, când îţi spui că îl vei găsi la Pontedera, dialogând încă o dată cu marile umbre grotovskiene, el tocmai a ajuns la Holstebro pentru încă o serie de polemici cordiale cu Eugenio Barba. Când te aştepţi să-ţi răspundă la telefon din Palermo, el îţi răspunde din San Diego, când, în fine, ai toate datele care converg spre prezenţa lui aici, la TNB, el îţi spune că se află pe aeroportul din Tokio sau din Bogota, dar că va ajunge la timp la Bucureşti“, așa cum te descrie regizorul şi prietenul tău Mihai Măniuţiu. Ne apropiem de sfârșitul anului. Evocă-mi spectacolele lumii care te-au marcat.

Fiind prins cu prepararea celor două cărți ce au apărut acum, Ușa, o geografie intimă,la Editura Nemira, și Scena lumii, la Editura Polirom, lor le-am acordat îndelung prioritatea la început de 2017. Pe de altă parte, cu vârsta, un anume scepticism se insinuează și, uneori, îmi temperează apetitul de teatru: câteodată, chiar îmi place mai mult să vorbesc despre el decât să-l văd. Aș cita, printre evenimentele anului, emoția recitalului propus de Robert Wilson la Sibiu, Scrisoare despre nimic, pornind de la textul lui John Cage. Spectacolul Rosmersholm, descoperit la Teatrul Maghiar din Cluj. Și, fără îndoială, spectacolul enorm și mitic, spectacol de 24 de ore, Olympus, semnat de Jan Fabre și urmărit aproape în integralitate la Belgrad. Opus lui, aș cita o împlinire discretă, subtilă, neașteptată ce mi-a confirmat satisfacția produsă de teatrul șoaptei și al proximității. Intimitatea cu un public restrâns, redus, dar concentrat, am resimţit-o într-un spectacol din Kosovo cu Anonimul venețian de Giuseppe Berto, pus în scenă de Drita Bergoli și prezentat la Prespa, în Macedonia, unde sfâșierile de iubire nu adoptau niciodată excesivele manifestări vocale stereotip cultivate. Totul devenea dramatic tocmai pentru că era doar murmurat. De aceea am și scris un eseu intitulat „Strigăte sau Şoapte“, iată „dilema“ fonică a teatrului. O evocare: m-a emoționat „înlocuirea“, la Budapesta, a lui Ilie Gheorghe cu Miklos Bacs care prelua atunci rolul lui Faust, fără a șterge urma predecesorului său. Cum să continuăm un spectacol evitând sacrificiul amintirilor prime, legate de oameni și actori! Iată întrebarea la care versiunea secundă a Faust-ului propunea un răspuns nobil, nebănuit și demn. Cum să înlocuiești un actor, fără să-l uiți?

Teatrul este teritoriul în care te poți simți aproape de miracol
George Banu, Marina Constantinescu și Monique Borie

În opinia ta, ce este teatrul azi?

Teatrul, odinioară amenințat, construieşte azi diverse comunităţi asemenea bisericilor ortodoxe în care oamenii vin să se cunoască şi să comunice. Nu marile întruniri sportive sau muzicale constituie rațiunea de a fi a teatrului, ci asocierile intime, bazate pe proximitate și dialog tacit. Într-o sală de teatru nu ne pierdem, ci ne regăsim. Pentru mine, teatrul a fost o șansă, aceea de a trăi o „viață secundă“, dublul celei reale, îmbogățită grație lui.

La ce visezi?

La un happy-end prin odihnă și îndepărtare lentă, la curajul de a mă înstrăina înainte de a mă deteriora. Nu e ușor… oamenii de teatru, cel mai adesea, n-au acest curaj, doar Cioran, odată, la un colț de stradă, mi -a spus: „Am decis. Nu mai scriu“. Și și-a respectat angajamentul, în timp ce Peter Brook continua să-și „recicleze“ vechile spectacole afectând astfel legenda pe care iubitorii lui, ca mine, Andrei Șerban sau Felix Alexa, au cultivat-o. Studenții de azi, văzându-i spectacolele, mă întreabă: „Pe el l-ați admirat atâta?“. „Nu pe cel de acum, ci pe cel de altă dată“, le răspund întristat. Oricum, când am nevoie de aer, vin în România.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 80
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

5 Comentarii

  1. George Banu este omul de la care noi toti romanii ar trebui sa invatam ce inseamna sa fi un profesionist in adevaratul sens al cuvintului.

    • @Crocodilul
      Adica?
      Ce trebuie sa facem „noi toti romanii”?

  2. Acele opere inca nu au fost create. Prin urmare sunteti pe cale de a amuti fara dialog. Defapt va supara corzile vocale si vreti sa vi le ….menajati!

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.