Orice evocare a zilelor de 26-28 iunie 1940 n-ar fi, cât de cât, lămuritoare, în absenţa referirilor la schimbul de note dintre guvernul URSS şi cel al României. Sunt câteva pasaje pe care poţi crede că nu le-ai citit bine, ori că traducătorii au greşit cu ceva. Unul dintre acestea este cel din prima notă sovietică în care se afirmă că Basarabia ar fi fost „locuită în majoritate de ucraineni“. Din această formulare, ca şi din multe altele, se vede că legaţia României se baza pe traduceri efectuate de cineva căruia limba rusă îi era mai la îndemână decât româna. Ai impresia că aceasta s-ar referi, mai degrabă, la nordul Bucovinei, deşi originalul în limba rusă nu confirmă această supoziţie. Aserţiunea vizată, poate chiar exprimată astfel de însuşi Molotov, este dificil de justificat chiar şi de istoriografia ataşată cercurilor suveraniştilor de astăzi din Rep.Moldova. Se încearcă o explicaţie prin faptul că, la data recensământului rusesc din 1897, românii, majoritari în Basarabia, ar fi reprezentat mai puţin de 50% din totalul populaţiei (47,6%, în timp ce maloruşii erau 19,6%).
Cel mai probabil, acestei foste gubernii ruseşti i se rezervase soluţia alipirii la republica transnistreană, păstrându-se statutul de simplă autonomie în cadrul RSS Ucrainene. De altfel, toţi naţionaliştii ucraineni, chiar şi marele istoric Hruşevski, nu considerau Basarabia decât ca o parte a unei Mari Ucraine. Iar la momentul 1940, lobby-ul ucrainean la Kremlin era extrem de influent, căci oferea argumente solide expansiunii spre vest a Uniunii Sovietice. Doar în a doua jumătate a lunii iulie, s-au intensificat acţiunile unei mişcări aşa-zis „spontane a truditorilor basarabeni“ în favoarea transformării RASSM într-o republică unională, poate a 13-a, odată ce la sfârşitul lunii martie 1940 fusese creată RSS Karelo-Fină, prin ridicarea în rang a fostei RASS Karele din cadrul RSFSR, devenită, astfel, a 12-a. Atunci, în iulie 1940, când trebuiau încorporate oficial şi Ţările Baltice, ale căror parlamente, rezultate din alegerile trucate ce au avut loc sub ocupaţia Armatei Roşii, adoptaseră rezoluţii solicitând alipirea la URSS, în Basarabia, nu s-a mai desfăşurat şi o astfel de mascaradă.
Cum cartea naţionalismului ucrainean nu mai putea fi folosită în scopul unui avans sovietic la vest de Prut, mai la îndemână apăreau manifestările, din ce în ce mai semeţe ale unui pseudo-naţionalism moldovenesc. Locuitorilor României dintre Prut şi Carpaţi le erau aruncate manifeste cu lozinci de genul „Unire, moldoveni!“, în timp ce teorii ale unor istorici sovietici, publicate la comandă, încercau să acrediteze faptul că moldovenii ar fi un popor slav. Dacă tot se profila desfiinţarea ca stat a României, prin evoluţiile impredictibile legate de revendicările Ungariei asupra Ardealului până la Carpaţi, în timp ce Stalin îi încuraja explicit pe bulgari să solicite Dobrogea întreagă, ce mai rămăsese României din Moldova nu putea decât să cadă într-o eventuală „sferă a intereselor de stat ale Uniunii Sovietice“. Pentru ca taote acestea să se împlinească, în caz că evoluţiile o permiteau, o simplă republică autonomă în cadrul RSS Ucrainene nu folosea la mare lucru. Aşa că, la 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a proclamat crearea RSS Moldoveneşti, după o pregătire precipitată. Una dintre membrele delegaţiei din Basarabia aduse la Moscova pentru formalităţile din Palatul Congreselor fusese, pur şi simplu, luată de la munca câmpului. [Acest fapt păleşte în faţa situaţiei acelui om de rând din Rusia, îmbrăcat în straie neorăşeneşti, luat de pe stradă, din Petrograd, spre a deveni reprezentantul ţărănimii revoluţionare la negocierile cu Puterile Centrale de la Brest-Litovsk, din iarna 1917/18.]
Agenda expansionistă a lui Stalin i-a dat de gândit lui Hitler, conştient de faptul că putea înfrâna avansul sovietic doar de-a lungul graniţei comune, cu traseul acela sinuos dintre Marea Baltică şi lanţul Carpaţilor, fiind vulnerabil pe flancurile din Finlanda, respectiv din România. Prezenţa în aceste două ţări a unor contingente de descurajare alcătuite din trupe germane experimentate era imperioasă, iar, în acest sens, solicitarea regelui Carol II, din 15 iulie 1940, de a se trimite o misiune militară în România i-a nimerit perfect în cărţile dictatorului de la Berlin. Şi ca să fie totul bine pregătit, la o reuniune de comandament din 31 iulie, şi-a anunţat intenţia de a ataca URSS în decurs de un an.
Revenind la schimbul de note dintre Moscova şi Bucureşti din iunie, în condiţiile în care invazia era, deja, iminentă, apare foarte clar că în redactarea notei diplomatice de acceptare a solicitărilor sovietice din partea guvernului român s-a implicat şi regele Carol II. Numai el, care putea, ulterior, în septembrie 1940, să evite termenul „abdicare“ din proclamaţia de adio adresată odată ce fusese silit să părăsească ţara, la 28 iunie, în loc să organizeze o minimă rezistenţă, s-a implicat alături de sfetnicii săi într-o dezbatere lingvistică, din care a rezultat formularea alambicată conform căreia „guvernul român se vede nevoit să primească condiţiile de evacuare“ ce-i fuseseră impuse. Prin această cedare, fără nici cea mai fină aluzie la împlinirea dreptului la autodeterminare al românilor basarabeni exercitat în primăvara anului 1918, în absenţa oricărei nuanţe ostentative şi a vreunei sclipiri de spirit (care-l făcuseră, la 1914, pe nefericitul ţar al Rusiei, Nicolae II, să remarce că „a fi român nu e o naţionalitate, ci o profesie“), mai rămânea deschisă portiţa unei realipiri la România a acestor teritorii doar în condiţiile unui război victorios al Germaniei contra Uniunii Sovietice.
Războiul fiind pierdut, după încheierea tratatului păcii de la Paris, din 10 februarie 1947, o dezbatere nestinsă s-a iscat în jurul acelui articol din capitolul clauzelor teritoriale ce prevede că „frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940“. Fiind, de fapt, o declaraţie de război condiţionată, conform teoriei dreptului internaţional, termenul „ultimatum“ are o anumită accepţiune. Exemplul clasic de ultimatum este cel adresat Serbiei de către Austro-Ungaria, în iulie 1914, după asasinarea prinţului Franz-Ferdinand, cu puţine zile înaintea declarării stării de război şi a declanşării efective a operaţiunilor militare. Condiţiile ultimatumului au fost formulate de o aşa natură încât să facă imposibilă acceptarea acestora în totalitate de către Serbia, unele fiind (la acea dată) incompatibile cu statura unui stat suveran. Nefiind acceptată, nota cu caracter ultimativ a rămas un ultimatum. Dacă ar fi fost acceptată, s-ar fi numit acordul din iulie 1914. La fel, notele ultimative sovietice din iunie 1940, odată ce guvernul român le-a răspuns favorabil, au devenit acordul din 1940. Această interpretare nu ţine, însă, cont de injoncţiunile de după, prin care URSS a pus stăpânire (beneficiar final fiind Ucraina) pe cinci insule de pe braţul Chilia, inclusiv pe gura principală a acestuia (Stambulul Vechi, cea mai sudică din delta secundară) şi pe Insula Şerpilor din Marea Neagră, nemenţionată expres în tratatul de pace şi nefigurând pe harta (de producţie sovietică) anexată acestuia.
Dacă n-ar fi ceea ce acum un sfert de veac puteam citi ca titlu al unui ziar rusesc din Chişinău, pe care portarul unei instituţii guvernamentale a Rep.Moldova îl postase pe pereţii gheretei sale, aşa ca să priceapă toţi cititorii de rusă – „durerea neamului românesc“, Basarabia s-ar constitui într-unul dintre cele mai interesante studii de caz din istoria relaţiilor internaţionale. Aliate în Primul Război Mondial, într-atât încât cea mai mare parte a tezaurului, public şi privat, al României a ajuns să fie depozitat la Moscova spre a nu cădea în mâinile inamicului ce ocupase sudul ţării (pentru ca, în final, o mare parte a stocului metalic să fie iremediabil pierdută), Rusia (de la sfărşitul anului 1922 – URSS) şi România s-au regăsit într-o relaţie de profund antagonism, generată de refuzul Uniunii Sovietice de a recunoaşte unirea Basarabiei cu România, de a restitui tezaurul şi de a se abţine de la exportul de revoluţie. S-a ajuns la crearea unei etnicităţi artificiale pusă în slujba unor interese revanşarde şi de expansiune teritorială. Dacă Lenin a putut admite că moldovenii sunt, teoretic, români, Stalin nu a putut renunţa la întregul eşafodaj al conceptului unei naţiuni de sine stătătoare. Intr-una dintre scenele antologice ale acestuia, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, aflându-se în faţa unei hărţi murale a URSS, înainte de a-i sugera interlocutorului său că efortul de revizuire a graniţelor, în scopul extinderii stăpânirii statului sovietic, trebuie dirijat spre Turcia şi Iran, privind spre sud-vest, spre noile frontiere cu Polonia şi România, ca şi cele cu mai noii vecini, Cehoslovacia şi Ungaria, i-a precizat acestuia: „Aici, totul e în regulă! Bieloruşii s-au unit. Ucrainenii – de asemenea. Şi moldovenii s-au reunit!“
Esenţa doctrinei nihilismului etnic a putut fi concentrată într-o singură frază, parte a unei rezoluţii a reuniunii de la Harkov (pe atunci, capitală a RSS Ucrainene), din vara anului 1928, socotită al IV-lea congres al PCdR: „Burghezia română, în scopul justificării anexării banditeşti a Basarabiei, se sileşte să dovedească faptul că moldovenii, ce formează majoritatea relativă a Basarabiei, sunt români, în timp ce populaţia moldovenească, ea singură, se socoteşte şi este, chiar în realitate, o naţiune deosebită.“ Şi dacă, poate, lui Stalin nu i s-a prezentat reacţia de negare a acestei aserţiuni de către Lucreţiu Pătrăşcanu, care a precizat că rezoluţia este falsă, adăugând că nu există nici o diferenţă între basarabeni şi românii dintre Prut şi Carpaţi, o simplă lectură a lucrării din 1918 a geografului Lev S.Berg dedicată Basarabiei, urmată de o excepţională hartă etnică a provinciei, publicată tot la Petrograd, în 1923, l-ar fi putut convinge de realitate. „Moldavane – eto rumyny“ a scris omul de ştiinţă, care avusese ocazia să constate acest adevăr axiomatic chiar de la sursă, fiind născut la Tighina, cu studii liceale la Chişinău, şi devenit, din 1940, preşedinte al Societăţii Geografice a URSS. Culmea e că această personalitate care nu poate fi disociată de formularea atât de răspicată a unui adevăr incomod, a ajuns, în zilele noastre, să fie omagiată de autorităţile auto-proclamatei republici de la Tiraspol – R.M.N. Aceasta, ca şi Rep.Moldova, sunt urmaşe ale RASSM, „cea mai îndrăzneaţă parodie de stat naţional din câte cunoaşte istoria“, după expresia lui Panait Istrati.
In privinţa celor care i-au urmat lui Stalin, fără îndoială, mai toţi au fost conştienţi de faptul că moldovenii din Basarabia şi Transnistria au fost, sunt şi vor fi români. Hruşciov a patronat, în perioada iulie-noiembrie 1940 (în calitate de exponent, în conducerea de la Kremlin, al intereselor ucrainene), ciopârţirea Basarabiei în procesul delimitării teritoriale a RSS Moldoveneşti, ca şi excluderea acesteia de la Dunăre, şi departajarea vorbitorilor de limba română alocaţi noii regiuni Cernăuţi în români (cei din Bucovina), moldoveni (cei din nordul Basarabiei, fostul judeţ Hotin) şi…ruşi (cei din zona Herţei)! Brejnev, care a funcţionat ca lider al PCM în anii ’50, n-avea cum să nu ştie, mai ales că, din când în când, îi mai reaminteau acest fapt Maurer sau Ceauşescu, în timp ce Gorbaciov l-a admis mai greu. Dacă la cumpăna anilor 1989/90 evoca legăturile istorice şi lingvistice cu România, în faţa radicalizării mişcării unioniste din Basarabia, s-a repliat uşor, pe fondul obsesiei salvgardării integrităţii imperiului sovietic. Despre Elţîn, e mai greu de spus ce convingeri a împărtăşit în această privinţă, dar mai mult ca sigur că nu i-a căzut bine declaraţia preşedintelui Iliescu, intervievat, în martie 1992, la întoarcerea de la sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York, după ce Rep.Moldova fusese admisă în organizaţie. Avându-l pe preşedintele Snegur alături, şeful statului român a declarat sec că „avem două voturi la ONU“. Deşi omagiat la Tallinn pentru poziţia sa în chestiunile legate de independenţei Estoniei, Elţîn, care a patronat conflictul din Transnistria din acel an, nu se bucură de aceeaşi onoare şi la Chişinău,
Viziunile preşedintelui Putin au fost exprimate foarte clar, în decembrie 2019, în faţa a sute de jurnalişti, atunci când i-a îndemnat pe bieloruşi, pe ucraineni şi pe moldoveni, ca fiind cei mai apropiaţi de profilul ruşilor, să contribuie prin imigrare la relansarea demografică a Federaţiei Ruse. Dacă în privinţa a două popoare slave, ce vorbesc, totuşi, limbi distincte de cea rusă, a ţinut să afirme: „bieloruşii sunt, practic, acelaşi popor [cu ruşii], ucrainenii – aproape acelaşi popor“, cum ar putea fi convins în privinţa identităţii moldovenilor şi a faptului că vorbesc nici măcar un dialect al limbrii române, ci doar un grai regional, decât în cadrul unei trilaterale, în care preşedintele Dodon s-ar întreţine fluent, în româneşte, cu un înalt reprezentant al României. Nu poţi să-l laşi singur pe preşedintele Dodon să reprezinte interesele neamului românesc la Moscova, căci ar putea intra în cărţile de istorie ca un mare patriot. Premierul Japoniei, Shinzo Abe, a fost gata să participe la parada din Piaţa Roşie de anul acesta (cum a fost prezent şi la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Soci), deşi, în ultimul moment, a declinat invitaţia, în ciuda paradoxului că ţara sa nu a încheiat, nici până în prezent, un tratat de pace cu Rusia după cel de-al Doilea Război Mondial. El şi-a clădit o relaţie privilegiată cu preşedintele Putin, căruia nu conteneşte să-i prezinte doleanţele neîmplinite ale statului japonez faţă de Rusia.
Cauza nenorocirilor abătute, în 1940, asupra României trebuie căutată atât în exterior, cât şi în interior, inclusiv în firea românului. Fără ascensiunea lui Hitler şi a nazismului, România Mare ar fi putut să dăinuie, chiar în absenţa recunoaşterii de jure a unirii Basarabiei din partea URSS, aşa ca un favor al lui Stalin. Mult invocată de negociatorii sovietici în cursul tranzacţiilor nefinalizate pe tema „Basarabia vs. tezaur“, reacţia de neacceptare a pierderii Basarabiei din partea „opiniei publice sovietice“ [un concept fără acoperire] este eclipsată fie şi numai prin pasajul final al popularului roman „Viţelul de aur“ de Ilf şi Petrov (care, ca doi odesiţi ce erau, se aflau nu departe de miezul chestiunii). Când, în sfârşit, s-a decis să aleagă libertatea fugind din URSS, personajul principal, Ostap Bender, trece Nistrul pe zăpoare şi se înfăţişează (pentru a fi jefuit şi alungat înapoi după o scurtă altercaţie cu grănicerii români) strigând „Traiasku Romania mare!“
Cât despre cauzele interne, să-i dăm cuvântul chiar autorului principal al dramei României de la 1940: cancelarul şi Führer al poporului german, Adolf Hitler. Acesta avea obiceiul de a-şi însoţi dejunul (mai degrabă frugal, oricum vegetarian), la care, de cele mai multe ori era asistat de şeful cancelariei sale, Martin Bormann, cu o sesiune de reflecţii asupra mersului războiului şi a situaţiei din Europa şi din lume. La unul dintre acestea, într-o perioadă în care, probabil, se insinuase, în sufletul său, convingerea că războiul nu mai poate fi câştigat, s-a referit şi la români, oarecum frustrat că natura îi înzestrase pe aceştia, cam fără merit, cu resursele bogate de petrol atât de necesare maşinii de război germane. S-a mărginit să afirme că în ciuda acestui noroc, ei sunt nişte simple animale de povară la dispoziţia unei clase conducătoare detestabile. Românilor le-a fost dat să aibă parte de cea mai deplorabilă adunătură de responsabili politici, în cel mai dificil moment al istoriei lor – vara anului 1940.
Hărţile de arhivă reproduse în acest material au fost consultate la AA Berlin şi la MAE Bucureşti. Mulţumirile de rigoare!
Citește și prima parte
Gloria & Miseria Romaniae (I) – 28 iunie 1940
atunci cind istoria este populata cu minti salbatice, incapabile sa gaseasca intentia pacii si sa o manifeste, se nasc glorioase pagini la care se inchina miniti la fel de salbatice si de primitive. fiecare intelege ce vrea din istorie insa un singru lucru ramine: crima in masa transformata in eopee datatoare de fiori existentiali intr-un prezent construit pe cadavre! era undeva un tiltu: … in apararea istoriei. ce ar fi de aparat intr-o istorie care este doar o insiruire de de fapte si nici aceela onest impartasite pe toate meridianele? metenhenele trecutului isi gasesc adapost in prezent pentru a scuza o facere a lumii de o violenta iesita din comun si careia i se da valente de eroism si fundament al vietii noi. sint putine popopare inca in vatra lor de nastere. intr-o analogie simpla as spune ca dupa musafiri, in special neinvitati, trebuie sa stringi intotdeauna mizeria. cina va stinge dupa noi mizeria pe care o facem de peste 2000 de ani? ar fi nedemn sa o lasam mai departe impachetata in necesitati obscure, inutile, in previziuni primitive si salbatice lansate tocmai pentru a perpetua mizeria.
Din pacate seria de actiuni ce au dus la cedarea Basarabiei a Nordului Bucovinei si a Tinutului Hertei au fost consecintele aplicarii infamului pact Hitler-Stalin / Ribentropp – Molotov care a creat premisele declansarii celui de al doilea razboi mondial (vezi The Devils Alliance -Hitler pact with Stalin 1939-1941 de Roger Moorhouse). Tot ce a urmat nu a fost decat consecinta implacabila a acestui pact.
Este cu atat mai alarmant sa constatam cum intelegerea Merkel-Putin se inscrie perfect in continuarea acelui pact care a mutilat destinele natiunilor europene. Iar Romania, condusa de Marele Anormal si camarila lui, este mai vulnerabila decat oricand. Estimp, Ungaria lui Viktor Orban astepta frecandu-si mainile…..
Jirinovski oferă o lecție de ISTORIE Rusiei:
„Moldovenii sunt români! Noi, rușii, le-am dat numele de moldoveni, dar ei sunt români! Nu există popor moldovenesc”. Declarația îi aparține lui Vladimir Jirinovski, liderul Partidului Liberal Democrat din Rusia (LDPR, naționalist), și a fost făcută în timpul unui interviu pentru televiziunea rusa(24 mai 2015)
Pe ce a pus ghiara Imperiul tarist, imperiul sovietic sau maika Russia, nu a mai dat inapoi. Popoarele cu teritorii si populatii mai reduse din Europa au suportat in ultimele doua sute de ani asperitatile,cortinele, gulagurile, conflictele, eliberarile dintre Imperiile catolice, imperiulotoman si asa-zisul Imperiu pravoslvnic multietnic. Dumnezeu nu a fost si nu este european. Are alte prioritati.Israelul, America…Ultima sansa de a tine lacomia pravoslavnica mai la distanta de vatra veche a Europei antice s-a irosit in distrugatorul secXX. La planurile si ideologia la fel de criminale pe care le-au avut nazistii, nu se putea termina decat rau pentru Europa.Daca nazistii ar fi folosit primii bomba atomica, sigur imperiul rus era mai mic si Basarabia mai mare. Ce pot sa faca Europa si tarile mici, dupa ce au pierdut razboaiele. Doar parteneriate cu Gasputin si cu petrodolarii corporatiilor americane invingatoare. „Durerea neamului românesc“ n-o cunosc decat marile spirite romanesti si romanii care isi apara Neamul, de la poeti pana la ultimul agricultor. Am fost de doua ori in Basarabia si am intalnit romani de toata mandria; romani frumosi, mancare buna, un Chisinau mult mai atragator decat Iasi, dar majoritatea romaneasca este tinuta in latz de minoritatea rusofila si de tradatori.
Exceptionala documentare ! Am citit cu mult interes. Intreb(retoric), ce ne facem daca americanii pleaca din zona si ramanem din nou in clestele germano(cu ungurii si austriecii alaturi)-rus. Acest”cleste” se prefigureaza deja. Solutia unica: o buna relatie cu China !
Titlul putea sa fie bun si pentru Europa. Recent, poate, sa abata atentia romanilor de la raptul Basarabiei,facut de Stalin, cel reabilitat de 1/2 khazar, tov.Putin (cam ca Hitlerica la autobiografie), s-a produs minunea dupa 80 de ani, proclamindu-se, vezi Doamne, ca noi am facut HO, si Progromul de la Iasi ( ca ala de la Bucuresti a fost de fapt vorba de rebeliunea Legionara, cei verzi, si in incaierarea cu Antonescu, s-au gasit si citva cominternisiti sa puna mina pe arme, cazind ca victime colaterale). La Nurenbburg nici nu a fost vorba de HO, si nici nu s-a mentionat contra Romaniei de Pogromul de la IASI, pentru ca in acea vreme Antonescu nu putea sa dea ordine Germaniei, care erau acolo, si mai ales, ca ei invocau faptul ca un ofiter de al lor a fost ucis, iar servieta cu doc. a fost manglita, de cei mai buni din toate timpurile. In presa din tara sfinta in anii 50, care l-au condamnat si pe Haishman, s-a spus clar, cu documentatie, ca acest Progrom, a fost faptuit de Germani. Coloana 5-a de manipulare folosita de Stalin, cu Legionarii Rosii functioneaza, asa cum a fost si cu Legionarii verzi (Zelinski=Kotovski), ca sa mascheze crimele lor antistatale, dar mai ales romanul sa nu ridice capul, ca sa ceara compensatii si el.Transfugul WeiSSel, nu a putut beneficia de la Germania, de asa ceva, pentru ca ei au dat la cei care au putut arata numarul din lagar tatuat pe mina.Asa, ca… Khazar si el, s-a gindit ca poate noi, il vom pricopsi, asa cum a facut cu Nobelul. Asa a crescut „Mesia” Hitler, cum spunea presa UK, finantat de marea finanta bolshevica, precum falitii nostri, fosti profesori de marxim, platiti de la Buget, ca sa ne livreze miturile lor, fara documentatie.
O zi buna.
Con
P.S. Pe cind tara sfinta va avea si ei falitii lor, platiti de ei, ca sa putem democratic sa le aratam faptele lor.