Hațeg: regatul uriașilor pitici

Străveche vatră de istorie românească, Țara Hațegului își are rădăcinile înfipte cu mult mai adânc în negura timpului: cândva, în urmă cu circa 70 de milioane de ani, acolo a existat „regatul uriașilor pitici“, unici în lumea acelor vremuri atât de îndepărtate.

Terra, acum câteva zeci de milioane de ani: dacă ne-am putea întoarce în timp, am observa că, privit de la mare distanță, Pământul era o planetă pe care practic n-am recunoaşte-o. Şi pe bună dreptate: aceea nu era lumea noastră! Pe atunci, Pământul era lumea dinozaurilor.

Pământul din alte vremuri

Nouă, celor de azi, ni se pare că lumea este stabilă și stabilizată întru eternitate. Este o iluzie: mult prea scurte, vieţile noastre nu ne permit să vedem transformările planetei, întinse pe zeci şi sute de milioane de ani. Astfel că savanții sunt singurii capabili să descifreze semnele acestei evoluţii. Iar ei au aflat că, în urmă cu milioane de ani, în Era Cretacică, în locul actualei Americi de Nord se aflau două insule mari, separate printr-un mic bazin maritim. La fel și Africa: despărţită, cu mult timp înainte, de America de Sud, era şi ea împărţită în alte două insule imense. Un continent adevărat, de mari dimensiuni, era compus din actuala Australie, la care erau alipite India şi Antarctica. Unite la fel ca în zilele noastre, China, Mongolia şi Siberia alcătuiau un alt continent uriaş. Unde era Europa? Nicăieri: pe atunci, era doar un lanţ de insule risipite prin Oceanul Tethys. Dar nici pe acesta nu-l vom găsi în atlasele de azi: era un ocean preistoric ale cărui valuri au încremenit, închegate în lanţuri de munţi semeţi. Acum, singurii martori ai acelor vremuri sunt milioanele de fosile ale unor vietăţi acvatice, ferecate în inima stâncilor clădite din sedimentele depuse pe fundul mărilor şi oceanelor de altădată. Tot pe atunci, teritoriului actual al României era acoperit tot de Oceanul Tethyis. Singura porţiune semnificativă de uscat era „Insula Haţeg“.

Enclava „miniaturilor“

Indiferent unde s-ar afla, un sit paleontologic este un veritabil „tunel al timpului“, iar dacă-i cunoști regulile, te plimbă prin lumile de altădată. Ghizii cei mai elocvenţi ai unei astfel de călătorii sunt, desigur, fosilele. Spre sfârşitul sec. XIX, oamenii de știință au deschis în Hațeg un astfel de „tunel al timpului“, care, pornit din zilele noastre, coboară direct în lumea dinozaurilor. Dar a unor dinozauri ciudaţi, neîntâlniţi pe alte meleaguri: deşi seamănă cu „rudele“ lor din restul lumii, dinozaurii din Haţeg erau pitici, miniaturi ale uriaşelor jivine care vieţuiau în restul lumii de atunci. Un fenomen ciudat, pe care savanții l-au numit „nanism insular“: este vorba despre micșorarea dimensiunilor unor animale care, trăind pe o insulă relativ mică, se adaptează astfel la cantitatea redusă de hrană disponibilă.

Un gay printre dinozauri: baronul Nopcsa

Cel care a pornit „maşina timpului“ din Haţeg a fost baronul Franz Nopcsa, urmaş al unei vechi case nobiliare, menţionată încă de prin anul 1367. Nopcsa era doar un puști atunci când a descoperit și a studiat dinozaurii din Haţeg. Iar în 1899, la doar 22 de ani, el a prezentat la Academia de Ştiinţe din Viena o lucrare de specialitate privitoare la dinozaurii din Haţeg. Tot el este şi primul care a vorbit despre „nanismul insular“, ciudatul fenomen specific dinozaurilor pitici. În anii care au urmat, Nopcsa a identificat câteva specii noi, pe care le-a şi „botezat“. Într-o perioadă în care politicienii se ciorovăiau, întrebându-se, la fel ca acum, dacă ungurii sau românii au fost primii veniţi în Ardeal, Nopcsa a dat un răspuns specific ştiinţei pe care o slujea: primii locuitori ai Ardealului nu au fost nici dacii sau romanii, nici românii sau ungurii, ci… dinozaurii! Dinozauri pe care i-a şi „botezat“, conform unei realităţi apolitice. Astfel, de la Nopcsa încoace, lumea ştiinţifică a omologat o serie de nume ciudate, precum „Limnosaurus transsylvanicus“, „Magyarosaurus dacus“ ori şi mai ciudatul „Zalmoxisaurus“, nume care, practic, împăca şi capra şi varza. Dincolo de știință, Franz Nopcsa a fost și un veritabil aventurier. După anul 1903 a plecat în Albania, ţară pe care, ulterior, a considerat-o a doua lui patrie. Acolo s-a implicat în luptele interne şi, la un moment dat, a fost foarte aproape de a se urca pe tronul Principatului Independent al Albaniei. Dar asta nu a fost tot. Nopcsa era și ceea ce astăzi numim „gay“. În Albania fiind, l-a cunoscut pe tânărul Bajazid Elmas Doda, care i-a fost atât asistent, cât şi „partener“ vreme de aproape 22 de ani. De fapt, până la sfârşitul vieţii lor. Şi asta, pentru că, pe 25 aprilie 1933, într-o cumplită criză de gelozie, Nopcsa l-a ucis pe Bajazid, iar mai apoi şi-a tras şi el un glonte în cap. În mod cu totul neaşteptat, tratatele de paleontologie păstrează o mărturie a acestei legături. La un moment dat, Franz Nopcsa a descoperit în Haţeg fosilele unei broaşte ţestoase contemporane cu dinozaurii. Şi întrucât era o specie nouă, a „botezat-o“ „Kallokibotion bajazidi“. Un nume care, deşi are o rezonanţă clasicistă, devine ceva mai „transparent“ atunci când aflăm că, într-o traducere liberă, înseamnă „frumoasa cutie a lui Bajazid“. Desigur, aţi înţeles care Bajazid şi care „cutie“.

Cercetări contemporane

După Nopcsa, dinozaurii pitici din Haţeg au revenit în actualitate spre mijlocul anilor ’70, când savanţii s-au întors pe aceste meleaguri. Și, de atunci până azi, cercetările au continuat. Iar rezultatele au fost pe măsură: s-au identificat noi situri paleontologice, au fost scoase la lumina zilei mii și zeci de mii de fosile, care au ajutat la identificarea unor specii necunoscute anterior. Marea surpriză a apărut atunci când, la Tuștea, după nişte ploi torenţiale, prăbuşirea unui mal a scos la iveală mai multe ouă de dinozaur. De pe la mijlocul anilor ’80, cercetările asupra sitului au fost preluate de specialiștii catedrelor de paleontologie de la universităţile din Bucureşti și Cluj. Astfel se face că, în ultimele decenii, regatul dinozaurilor pitici s-a extins de la un an la altul. La vremea lui, baronul Nopcsa a găsit fosile doar la Sânpetru, Săcel, Vălioara și Ciula. Apoi, de la un an la altul, au apărut alte situri paleontologice deosebit de bogate. La Tuştea, în afara deja celebrelor ouă, s-au mai descoperit numeroase alte fosile, oase provenite atât de la exemplare adulte, cât şi de la pui de vârste diferite. Apoi, de-a lungul timpului, au urmat siturile paleontologice de la Budurone ori Livezi, identificate pe pantele domoale din apropierea acestor localităţi. Alte zone, deosebit de bogate în fosile, au ieşit la lumină din albia unor râuri. Deosebit de interesant datorită biodiversităţii s-a dovedit a fi situl paleontologic de la Nălaţ-Vad. În alte părţi, cursurile vijelioase ale unor râuri au muşcat adânc în solul străvechi, de unde au ieșit la iveală alte relicve care vin direct din ciudata lume a dinozaurilor pitici. La Toteşti, Râul Mare a dezvelit o veritabilă „creşă“ compusă din numeroase cuiburi în care, generaţii la rând, dinozaurii par să-şi fi depus ouăle în unul şi acelaşi loc. Iar la Pui, firul de apă ce poartă ciudatul nume de Râu Bărbat a adus la îndemâna savanţilor străvechiul „cimitir“ în care s-au îngropat, cândva, dinozaurii. De fapt, acolo a fost găsit unul dintre cele mai bogate situri paleontologice din Haţeg.

Izolați în singurătate

Deschizător de drumuri în cercetările paleontologice din Haţeg, baronul Franz Nopcsa a descoperit doar câteva specii, pe care le-a studiat şi le-a adus în atenţia lumii ştiinţifice internaţionale. Cercetările derulate de atunci până acum au readus la „viaţă“ peste 70 de specii de vieţuitoare care au hălăduit, cândva, pe coclaurii „Insulei Haţeg“. Aceste studii au pus în evidenţă două fenomene ciudate, neîntâlnite în alte zone, ambele legate de izolarea acelui loc. Primul este deja pomenitul „nanism insular“, despre care baronul Nopcsa a vorbit pentru prima dată. Cea de a doua ciudăţenie, specifică şi ea Haţegului, este faptul că relicvele descoperite aici aparţin unor fiinţe mai puţin evoluate decât „rudelor“ lor din restul lumii. De fapt, comparați cu dinozaurii care trăiau pe marile continente din Cretacic, piticii din Haţeg erau deja nişte veritabile „fosile vii“.  Este un fenomen oarecum similar cu cel petrecut în actuala Australie, unde, tot pe un teritoriu insular, dar întins la dimensiunile unui continent, cangurii şi alte marsupiale au supravieţuit până azi, deşi în cea mai mare parte a lumii au dispărut cu milioane de ani în urmă. Sau, după cum a spus, la un moment dat, paleontologul conf. dr. Zoltan Csiki, de la Universitatea Bucureşti, referindu-se la dinozaurii din Haţeg: „Cele mai multe dintre animalele de aici erau adaptate la condiţiile de insulă şi străine de evoluţia semenilor de peste mări, din America de Sud sau Asia, de exemplu, unde întinderile de uscat aveau dimensiuni uriaşe. Dacă trăiau pe o insulă, erau destul de puţin evoluate. Au rămas în urmă în acest proces. Spre exemplu, «Piticul» cu cioc de raţă, Telmatosaurul, un erbivor specific acestei zone, făcea parte din familia Titanosaurilor cu cioc de raţă. Numai că Telmatosaurul, care avea doar maximum patru metri lungime şi între 500 şi 600 de kilograme, era tare ciudat, cu un aspect primitiv, în comparaţie cu «fraţii» Hadrosauri din restul lumii. E ca şi cum am avea un om de Neanderthal printre noi“. Fapt confirmat prin descoperirile făcute pe alte meleaguri. Spre exemplu, pe teritoriul de azi al Chinei, trăia Shantungosaurus, care, deşi era „văr“ bun cu Telmatosaurul pitic din Haţeg, era un uriaş ce ajungea la o lungime de peste 14 metri şi o greutate de circa 16 tone. Iar această „reducere la scară“ a funcţionat în cazul tuturor dinozaurilor din Haţeg, indiferent dacă aceştia erau carnivori sau erbivori. Deşi clădită la o scară miniaturizată, lumea „piticilor“ din Haţeg era şi ea, la fel ca peste tot, deosebit de complexă. Cei mai masivi dintre dinozaurii pitici din Haţeg erau cei erbivori. Făcând parte din familia Titanosaurilor, cel mai „uriaş“ dintre pitici cântărea în jur de 900-1000 de kilograme, la o lungime de maximum şapte metri, măsuraţi de la bot până la vârful cozii alungite ca un harapnic. Pentru a înţelege că până şi acesta era cu adevărat un pitic trebuie să amintim că „Argentinosaurus“, fratele lui mai mare din America de Sud, ajungea la 30 de metri lungime şi o greutate estimată la circa 80 de tone. O altă ciudăţenie care hălăduia pe „Insula Hațeg“ a fost „Struthiosaurus“. Era un dinozaur erbivor patruped lung de circa 2,5 metri şi greu de peste 800 de kilograme, un soi de tanc miniatural, protejat cu un „blindaj“ masiv, prevăzut cu spini osoşi, care îi acopereau zonele vulnerabile ale corpului. La fel ca peste tot, dinozaurii carnivori din Haţeg erau supli şi deosebit de agili. De obicei, erau bipezi, iar principalele lor arme de atac erau ghearele cu care puteau străpunge pielea groasă a prăzilor erbivore, plus dinţii ascuţiţi cu care sfârtecau carnea prăzilor răpuse. Cei mai „mari“ dintre piticii carnivori din Haţeg nu depăşeau 2-2,5 metri lungime, la o greutate de doar câteva zeci de kilograme. Din „oastea“ acestora a făcut parte şi „Balaurul bondoc“, o specie nouă, descoperită acum câțiva ani.

Fiare heraldice

Singurii dinozauri uriaşi descoperiţi în Haţeg, cu nimic deosebiţi de cei din restul lumii, erau „Pterozaurii“, straniile reptilele zburătoare ale căror relicve au fost găsite alături de „piticii“ autohtoni. De fapt, aceştia erau doar nişte musafiri care, veniţi din lumea largă, au ajuns aici doar pentru a muri. Dintre ei, „Hatzegopteryx thambema“ atingea dimensiunile unui avion mediu, cu o anvergură de circa 16 metri. Inclus în familia „Azdarkizilor“, acesta avea o înfăţişare cu adevărat ciudată. Atunci când umbla pe sol, cu aripile strânse în jurul membrelor superioare, capul lui ajungea până la circa şapte metri înălţime. Dar el era, cu adevărat, imaginea vie a unei fiare heraldice: jumătate balaur fioros, jumătate liliac monstruos. Avea gâtul lung, iar capul încoronat cu o creastă osoasă, care se prelungea cu un bot lung, înţesat cu dinţi ascuţiţi ca nişte ace. Totuşi, el nu era chiar atât de cumplit pe cât părea. Deşi ca dimensiuni era un veritabil colos, ajungea la doar 80-90 de kilograme. Mici cât un porumbel ori mari cât avioanele, Pterozaurii au fost unele dintre cele mai ciudate creaturi ale vremii lor. Metaforic vorbind, cei mai mari dintre aceştia puteau fi consideraţi nişte „cetăţeni ai planetei“, apatrizi care, născuţi într-un loc anume, zburau planat, de pe un continent pe altul, purtaţi de curenţii atmosferici pe care ştiau să-i folosească, probabil la fel cum o fac albatroşii de astăzi. Aceştia din urmă îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în aer şi nu coboară pe uscat decât în perioada reproducerii. Oamenii de ştiinţă afirmă că la fel se întâmpla şi cu Pterozaurii uriaşi, despre care se crede că, în câteva luni de zbor planat, puteau să înconjoare planeta. Din păcate, oasele lor subţiri şi deosebit de fragile s-au păstrat doar sub formă de fragmente care de obicei sunt greu de reconstituit. Astfel se face că despre Pterozauri se ştiu, cu adevărat, foarte puţine lucruri. Privitor la cei descoperiţi în Haţeg, savanţii cred că erau nişte „musafiri“ veniţi, probabil, din Africa.

Vecini cu dinozaurii

Aşadar, o lume care, deşi miniaturală, era deosebit de dinamică. Un univers mic şi izolat, care, bineînţeles, nu era populat numai cu dinozauri. Paleontologul Vlad Codrea ni i-a descris, pe scurt, pe ceilalţi locuitori ai acestor meleaguri bizare, identificaţi de-a lungul a peste un secol de cercetări. „Cretacicul terminal, inclusiv cel din Haţeg, a fost dominat de către dinozauri. Iar dintre aceştia, cei carnivori se aflau în vârful piramidei trofice. Dar ei nu erau singuri. Alţi prădători, la fel de redutabili, au fost şi câteva soiuri de crocodili ce hălăduiau atât în vechile medii lacustre, cât şi în râurile de demult. Dar şi aceştia erau tot nişte pitici care ajungeau la maximum trei metri lungime. Nişte pitici ce au dispărut fără să lase după ei urmaşi care să fi supravieţuit până astăzi. De fapt, niciuna dintre jivinele care au umblat cândva prin Haţeg nu are urmaşi care să-i fi continuat linia evolutivă până în zilele noastre. Pe atunci, într-o lume a dinozaurilor, fauna din Haţeg mai cuprindea şi câteva specii de şopârle, broaşte obişnuite şi broaşte ţestoase. Una dintre acestea din urmă era chiar „Kallokibotion“, cel descoperit de Franz Nopcsa. Toate erau forme arhaice, cu carapace lungi de maximum 50-60 de centimetri. La fel de mici, atingând doar câteva zeci de centimetri, erau şi cele câteva specii de şerpi care fojgăiau şi ei printre picioarele dinozaurilor. Alte fiinţe, deosebit de interesante, au fost păsările din Cretacicul haţegan. Nu mai mari decât porumbeii din zilele noastre, acestea erau tot nişte forme arhaice, motiv pentru care unele dintre ele aveau încă dinţi. Cele câteva oscioare descoperite pe aceste meleaguri au permis doar încadrarea lor în familia păsărilor, fără a oferi alte amănunte spectaculoase.“

În schimb, în China s-au descoperit fosile de păsări, cu mult mai vechi decât cele din Haţeg, dar atât de bine conservate, încât au păstrat fidel chiar şi conturul şi structura internă a penelor. Odată ajunşi în acest punct, trebuie să reamintim că în ultimele decenii s-a descoperit că anumite specii de dinozauri aveau corpul acoperit cu pene. Iar în această privinţă, tot siturile paleontologice din China sunt cele care au oferit primele fosile, extraordinar conservate, care au pus în evidenţă această caracteristică cu totul neaşteptată. Este aproape sigur că printre „piticii“ din Haţeg au existat unii care au avut şi ei corpul acoperit cu pene. Din păcate, condiţiile de fosilizare de aici n-au permis identificarea unor asemenea detalii excepţionale. 

Relicvele din Hațeg sunt atât de numeroase și diversificate, încât ar putea oferi material de studiu pentru încă un secol de paleontologie științifică. Din păcate, interesați doar de îmbogățire, precum și de meschinele lor lupte de culise, politicienii zilelor noastre nu dau nici măcar două parale pe cercetarea științifică. Și cu atât mai puțin pe studiile de paleontologie. Astfel că, de la un an la altul, se alocă din ce în ce mai puțini bani pentru finanțarea acestui domeniu. Probabil că-și spun că, dacă au așteptat zeci de milioane de ani, dinozaurii mai pot să aștepte până când vor fi băgați și ei în seamă. Nimic mai fals: în lipsa unei cercetări susținute, aceste situri paleontologice, unice în lume, se distrug pentru totdeauna și nu vor mai putea fi niciodată înlocuite.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.