Hotarele istorice Vocalize în re minor (1)

 În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Hotarele istorice Vocalize în re minor, apărut la  Editura Junimea din Iaşi, în 2015.

Exemplificări sistematice cu ajutorul gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri între cele două republici surori, Vandana de Nord (Republica Umanistă Vandana) şi Vandana de Sud (Republica Democratică Vandana), lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri, A Opta Minune a Lumii.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

În loc de „Introducere”, „Justificare”

Justificare

„Justificare”, nu „Prefaţă” şi nici „Introducere”! „Prefaţa” sau „Introducerea” nu exprimă decât ceea ce fac şi „lansările de carte” în faţa publicului: momente mai mult sau mai puţin festive, în care este posibil orice, în afară de a fi arătat şi doar cel mai mic cusur al lucrării prezentate şi – Doamne fereşte! – vreo umbră pe chipul gloriosului autor.

Această „Justificare” nu vrea decât să repete că la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul depune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. La fel şi scriitorul ar trebui să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… La fel şi scriitorul ar trebui să facă vocalize.

În ceea ce mă priveşte, după cei douăzeci şi şapte ani, două luni şi patru zile cât am trăit sub zodia CELOR O SUTĂ, simt nevoia unui asemenea antrenament, înainte de a mă angaja într-un nou proiect de anduranţă. În speranţa că acesta îmi va mai fi îngăduit…

Iar dacă unii vor constata că exerciţiile acestea sunt inegale, ei vor trebui să ştie că aceste texte nu sunt decât rodul câte unei zile: există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Şi chiar şi zile când n-ai nici un chef să faci „vocalize”. Dar le faci. Există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Atât pentru scriitor, cât şi pentru cititor. Mai ales că, pentru început, vocalizele din acest caiet sunt încă exerciţii liber alese.

Aşadar, un al doilea caiet de vocalize:

Vocalize în re minor

– pentru că dacă ne referim la Hotarele istorice, putem vorbi doar într-un registru mai degrabă trist;

– pentru că după Enigmele infinite, vocalize în do major, era firesc să continuăm cu gama următoare;

– pentru a ne imagina cât de minunat ar fi să putem trăi fără hotarele ridicate între noi.

(De citit cu linguriţa)

Moto:

„Istoria este fluidă, iar geografia fixă.” Lucian Boia, Jocul cu trecutul Istoria între adevăr şi ficţiune, Humanitas, 2013, p. 49.

 Preliminarii

  Cernăuţi, oraşul natal al fidelului cetăţean Iosif B

  Pe Joseph B. l-am cunoscut în 1992 la Berlin. Avea 80 de ani.

– Sunteţi ucrainean? l-am întrebat.

– Sunt un cetăţean fidel până la capăt patriei mele, mi-a răspuns. Până la capăt!

La 80 de ani şi-a părăsit pentru prima oară ţara. S-a născut la Cernăuţi, în respectul faţă de bunul şi veşnicul împărat Franz Iosif. (În cinstea Majestăţii Sale, se spunea, a şi primit numele Joseph.) Da, tânărul Joseph B. a fost un bun cetăţean austro-ungar.

În 1918, fără să se mişte din oraşul natal, Cernăuţi, Joseph B. a devenit un vajnic cetăţean român. Fidel până la capăt patriei sale.

Şi fără a pleca măcar doi kilometri din oraşul natal, Cernăuţi, în 1940 s-a putut mândri cu calitatea de cetăţean cu drepturi depline a Marii Uniuni Sovietice. Şi s-a mândrit Iosif B. cu această calitate. (În admiraţia faţă de Iosif Visarionovici, se spunea, purta atât de bucuros numele Iosif.)

În 1991, după ce a părăsit, pentru prima oară, oraşul natal, Cernăuţi, spre a veni doar câteva zile la Berlin, Iosif B. se legitima drept un fidel cetăţean ucrainean.

– Sunt un cetăţean credincios până la capăt patriei mele! a repetat Iosif B.

– Sunteţi ucrainean? am repetat întrebarea.

– Sunt evreu.

Asta aşa a fost.

2. La bunici, peste râu

Mişu Plop s-a născut în satul Plopi, o localitate aflată pe malurile Prutului.

Când s-a căsătorit, cetăţean român, s-a mutat în casa tinerei sale soţii, iar fratele său, Sile Plop, a rămas cu părinţii în casa bunicilor. Pe urmă, şi Sile Plop s-a căsătorit.

Atât Mişu, cât şi Sile, şi-au iubit mult bunicii. În fiecare duminică, la prânz, bunicii, părinţii şi nepoţii luau masa împreună.

Pe urmă, între cele două case, despărţite doar de râul Prut, a apărut graniţa: bunicii, împreună cu Sile şi cu familia acestuia, au rămas cetăţeni români – păi, cum altfel?! -, iar Mişu, alături de familia sa, a devenit cetăţean sovietic.

Aşa că Mişu n-a mai putut prânzi cu Sile şi cu bunicii şi nici copiii nu s-au mai putut juca împreună. (Nici semne peste râu nu era indicat să-şi facă: unii n-au ţinut cont de un lucru atât de elementar şi au fost ridicaţi pentru spionaj.)

Graniţa e graniţă!

Când vremea o permitea, mâncau în curte: o masă pe un mal al Prutului, cealaltă pe celălalt mal al Prutului. (Nu chiar faţă în faţă, că nu era indicat.)

Abia după 1991, devenit cetăţean al Republicii Moldova, Mişu Plop a primit încuviinţarea de a-şi îmbrăţişa fratele sub privirile blânde ale bunicilor din cimitirul de pe deal. Aşa că, ducându-şi palmele pâlnie la gură, Mişu i-a strigat lui Sile pe deasupra Prutului:

– Vin acuşica!

Apoi a luat bătrânul autobuz, care l-a tot dus vreo 40 de kilometri până la gară. De acolo a mai mers o vreme cu trenul până în capitală, la Chişinău. Aşteptând trenul, a stat pe o bancă. Se înserase şi afară era răcoare. Aşa cum trebuia să fie. Trenul l-a dus până hăt, la Bucureşti. În Gara de Nord a stat în sala de aşteptare până spre dimineaţă, când a luat un alt tren, până la Iaşi. Spre seară a ajuns cu un alt autobuz bătrân – fratele celui care l-a dus la Chişinău – până la nici 5 kilometri de satul din partea cealaltă a Prutului. (Autobuzul doar până acolo avea misiunea să se deplaseze.) Aşa că, după nici 40 de ore, a ajuns la Sile şi ai lui. Dimineaţa, i-a făcut cu mâna soţiei. Peste Prut.

– Vin acuşica! i-a strigat.

După alte două zile, Sile l-a condus la autobuz, de acolo a plecat singur până la Iaşi, de unde a călătorit la Bucureşti. De data asta, a zburat cu avionul până la Moscova. Iar de acolo, a sosit cu trenul tocmai în gara aflată le vreo 40 de kilometri de casa sa. (De pe malul celălalt al Prutului.) Bătrânul autobuz şi-a făcut iar datoria şi nu l-a lăsat nici de data aceea de izbelişte.

Soţiei i-a povestit cum grănicerii s-au uitat extrem de sever la el (grănicerii moldoveni, grănicerii români şi grănicerii ruşi), dar nu i-au găsit nici o vină. Aşa că nu l-au oropsit.

Duminica următoare a fost soare şi cele două familii au prânzit în curte. Fiecare în curtea sa.

Şi asta a fost aşa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.