Iliescu: Pe cine reprezintă un guvern de „tehnocrați”?

Fostul președinte Ion Iliescu se întreabă, într-o postare pe blog dedicat împlinirii a 26 de ani de la Revoluție, „pe cine reprezintă un guvern de ‘tehnocrați'”, susținând că România se află într-un „moment critic” în dezvoltarea regimului politic românesc.

„Ne aflăm într-un moment critic în dezvoltarea regimului politic românesc. Și el nu are cum să nu se reflecte în plan economic și social. Pe cine reprezintă un guvern de ‘tehnocrați’, cine îl controlează, democratic, așa cum scrie în Constituție, când nu mai știm cine și-l asumă politic, cine este puterea, cine opoziția, care îi este programul? În Parlament se votează fără o minimă dezbatere legi cu impact determinant asupra vieții oamenilor.’Societatea civilă’ a luat locul cetățenilor, și schimbă guverne, impune programe, numește miniștri, creează instituții. Minorități agresive promovează interese private, în dauna interesului public. Nu așa ceva am vrut în decembrie 1989”, spune Iliescu, într-o postare duminică pe blogul său și intitulată „După 26 ani. Despre Revoluție și despre România de azi”.

Postarea lui Iliescu, integral

Se împlinesc 26 de ani de victoria Revoluției Române din decembrie 1989, care a determinat o schimbare radicală de sistem. În aceste zile gândurile noastre se îndreaptă cu recunoștință și ca un pios omagiu către toți aceea care, prin jertfa lor, au făcut posibilă revenirea la democrație și la libertate. Putem avea poziții diferite despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Memoria păstrează lucrurile în felul ei. Putem interpreta evenimentele în fel și chip, în numele libertății renăscute atunci. De un lucru nu ne putem îndoi: anume că, prin programul ei, definit în comunicatul CFSN din seara zilei de 22 decembrie 1989, și mai ales prin consecințele ei, schimbarea a fost o veritabilă revoluție. O Revoluție a demnității regăsite, a speranței, a regăsirii valorilor comunității din care facem parte, cea a națiunilor europene.

Istoria nu a fost clementă cu România, și trebuie să spunem lucrurile acestea, dacă vrem să înțelegem de ce a trebuit să încheiem violent un capitol de istorie, cel al totalitarismelor românești, început, din păcate, tot violent, odată cu instaurarea dictaturii regale, în 1938. Dictatură pregătită de multe și variate încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești, care au avut ecouri puternice în epocă. De fapt, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de violență socială, dominată de sărăcie și de consecințele Marii Crize economice din perioada 1929-1933.

Am experimentat, în materie de guvernare, până în 1989, atât democrația(una extrem de limitată, de imperfectă și de disfuncțională), cât și regimul partidului unic, la fel de disfuncțional, de limitat și de imperfect. E drept, ne-am dezvoltat, cu eforturi disproporționat de mari față de rezultate, s-au schimbat în bine niște lucruri. Doar că s-a dovedit că schimbarea a fost fragilă, că structurile de subdezvoltare din perioada interbelică reapar în tranziție, că avem încă multe de făcut pentru a reduce decalajele de dezvoltare, chiar dacă suntem membru al UE.

Revine permanent în discuție faptul că noi am ieșit violent din comunism, că pentru a ne recâștiga libertatea a fost nevoie de jertfa unor oameni. Da, ceea ce s-a întâmplat în jurul nostru, în anul 1989, a contrastat cu situația din țara noastră: toate țările foste comuniste au avut parte de o schimbare pașnică de sistem. De ce noi am fost excepția? Motivul este simplu, dar în același timp extrem de complicat, și el explică multe dintre evenimentele care au urmat prăbușirii ceaușismului. Este vorba despre lipsa unei alternative politice la regimul existent. Nu pentru că n-ar fi avut cine s-o construiască, încercări au fost, și de natură politică, și de natură civică, și de natură sindicală.

Regimul ceaușist a avut o caracteristică: intoleranța extremă la diversitate, la orice însemna abatere de la dogmă, de la linia oficială. Intoleranță care a fost abil justificată, atât prin prezentarea celor care se îndoiau de dogmă, care încercau și altceva-atât dinspre dreapta ideologică, dar și dinspre stânga ideologică-drept dușmani ai ,,mărețelor realizări ale poporului român”, cât și ca un fel de coloană a cincea, la
început a imperialismului american, apoi a Moscovei, spre sfârșitul epocii ceaușiste.

Până spre începutul anilor 80 a existat un fel de consens intern, legat de dezvoltare. Oamenii au susținut regimul, câtă vreme a fost relativ performant economic, iar efectele sociale au fost importante.De asta nu era nevoie de o alternativă, de asta a fost respinsă crearea ei de către cetățeni. Când eșecul economic devenise evident, spre mijlocul anilor 80, nu a mai fost timp pentru crearea ei, iar furia și disperarea oamenilor au dus către o soluție violentă, nu către o schimbare negociată, ca în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. Țări care au avut timp-și oarecare libertate-de a construi astfel de alternative, și conducători care au înțeles că lumea se schimbă, că vrea libertate, pluralism, democrație.

Faptele care au dus la căderea regimului ceaușist sunt cunoscute. Oricât ar căuta unii ”lovituri de stat”, ”conspirații” și ”intervenții străine”, adevărul este mult mai simplu, și îl știm toți: nu se mai putea, ne ajunsese tuturor cuțitul la os, după cea mai dură perioadă de austeritate din perioada postbelică, dintr-o țară europeană. Trebuie s-o spunem: decizia lui Ceaușescu, de a plăti datoriile externe într-un timp atât de scurt a dus la reducerea drastică a consumului intern, la raționalizarea alimentelor, energiei, combustibililor, la mizeria din școli și spitale, la forțarea exporturilor, la reducerea investițiilor în momentul în care aparatul productiv, construit în anii 60 și 70 avea nevoie de modernizare, când trebuia introdus progresul tehnologic în diverse domenii, precum informatica, microelectronica, spre exemplu.

Nu avea cum se termina bine o astfel de perioadă de lipsuri, care a dus la sărăcirea multor români, care abia gustaseră din fructele unei relative bunăstări. Într-un fel, România avusese ceea ce francezii au numit ”cei treizeci de ani glorioși”, perioada post-belică de dezvoltare economică, în care o largă masă de cetățeni a avut acces la consum, la educație și sănătate, la o locuire decentă. ,,Statul Bunăstării,, a existat, cu limitele de rigoare, și în România. Ultimii ani ai epocii ceaușiste au însemnat însă începutul dezmembrării lui, dezmembrare accentuată de tranziție, și apoi de dogma neo-liberală, îmbrățișată la început de dreapta, și mai nou, și de stânga.

Orice mișcare radicală de acest gen, orice revoluție, are niște forțe motrice. În 1989 ele au fost muncitorimea din marile orașe industrializate: București, Timișoara, Brașov, Iași, Cluj, Sibiu, și embrionul de clasă de mijloc, constituit din intelectualitatea tehnică, economică și umanistă, pe de altă parte.De menționat prezența masivă, în stradă, a tinerilor. Acest lucru era evident încă de la revolta socială de la Brașov, din 15 noiembrie 1987. Se năștea un soi de conștiință de civică, într-o țară cu o structură socială premodernă până după cel de-al Doilea Război Mondial, când la sat locuia circa 80% din populația țării. Iar intelectualitatea se extinsese ca număr, și ca importanță socială, abia după 1960, odată cu accelerarea urbanizării. Fiecare dintre cele două forțe avea propriile nevoi și propriile frustrări, dar și propriile viziuni despre viitor.

Faptul că Timișoara a fost punctul de pornire al evenimentelor care au dus la căderea ceaușismului are o explicație: diversitatea sa, nu doar etnică și religioasă, ci și industrială, intelectuală, culturală. Istoric vorbind, Timișoara a fost un spațiu al libertății și al toleranței, al ideilor și al solidarităților. Solidarizarea comunității cu pastorul Laszlo Tokes a fost firească, în spiritul Timișoarei. Cum la fel de firești au fost cerințele timișorenilor, în zilele ce au urmat zilei de 16 decembrie 1989. Printre care alegeri libere, chintesența democrației.

Prezența muncitorilor în stradă a fost momentul determinant, care a dus la căderea regimului ceaușist. Toate aceste proteste, și cele dinaintea lor: Brașov, Valea Jiului, au fost anti-totalitare. Etichetele au mai puțină importanță: esența contează. Cum am spus, din 1938 până în 1989 a existat o succesiune de regimuri totalitare. Despre unele s-a spus că au fost de dreapta, despre unul că a fost de stânga. Totalitarismul, în sine, este o ideologie aparte, și este dincolo de stânga sau de dreapta.

Revoluția Română a fost un mare moment de demnitate al poporului român. Și ne lasă o moștenire: democrația, care însă nu este un dat. Pentru ea trebuie luptat permanent. Pentru că știm ce înseamnă lipsa ei. Și nu putem accepta revenirea la totalitarism. La fel de periculos este procesul de golire de conținut a democrației, marginalizarea instituțiilor ei fundamentale, Parlamentul, în special, transformarea partidelor politice într-un soi de spectatori, menite doar să dea impresia de pluralism politic, și, ceea ce nu putem accepta, deposedarea poporului de suveranitatea sa, prin anularea, pe diverse căi, a votului său.

Ne aflăm într-un moment critic în dezvoltarea regimului politic românesc. Și el nu are cum să nu se reflecte în plan economic și social. Pe cine reprezintă un guvern de ”tehnocrați”, cine îl controlează, democratic, așa cum scrie în Constituție, când nu mai știm cine și-l asumă politic, cine este puterea, cine opoziția, care îi este programul? În Parlament se votează fără o minimă dezbatere legi cu impact determinant asupra vieții oamenilor.”Societatea civilă” a luat locul cetățenilor, și schimbă guverne, impune programe, numește miniștri, creează instituții. Minorități agresive promovează interese private, în dauna interesului public. Nu așa ceva am vrut în decembrie 1989.
Nu voi obosi să vorbesc despre Comunicatul către țară al CFSN, din seara zilei de 22 decembrie 1989. Evoluția României în următori 26 de ani care au urmat prăbușirii ceaușismului este raportată la acel proiect politic, programul Revoluției Române:
”Scopul Frontului Salvării Naționale este instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român.Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat și instituțiile sale își încetează activitatea. Întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale.

Ca program, Frontul propune următoarele:
1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
2. Organizarea de alegeri libere…
3. Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață.
Consiliul Frontului Salvării Naționale propune ca țara să se numească pe viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituții va începe să funcționeze imediat.
4. Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea tuturor sectoarelor economice.
5. Restructurarea agriculturii și sprijinirea micii proprietăți țărănești. Oprirea distrugerii satelor.
6. Reorganizarea învățământului românesc potrivit cerințelor contemporane. Reașezarea structurilor învățământului pe baze democratice și umaniste.
Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanității. Eliminarea minciuni și a imposturii și statuarea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate.
Așezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naționale.
Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.
7. Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi cu românii.
8. Organizarea întregului comerț al țării, pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldura și lumină ale oamenilor.
9. Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaționale ale României și, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.
10. Promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării ființei umane, respectul deplin al drepturilor și libertăților omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.
Constituindu-ne în acest Front, suntem ferm hotărâți să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democrației, libertății și demnității tuturor locuitorilor țării.”
Este un program eminamente democratic. Și, în tot ceea ce am făcut, în acești ani, în demnitățile pe care le-am ocupat în acest timp, m-am raportat la acest program. Cu toate greutățile-imense!-pe care a trebuit să le înfruntăm, în tranziție, în reconstrucția democratică a României, ne-am atins obiectivele strategice: integrarea europeană, asigurarea securității externe, prin aderarea la NATO, crearea unei economii de piață, libera circulație a cetățenilor români. Nu idealizez: am avut și vom avea în continuare mari probleme de natură socială.Sărăcia este principala amenințare internă, de natură economică și socială. Suntem dezbinați, uitând că solidaritatea a fost arma în lupta cu totalitarismul. Avem nevoie mai mult ca oricând de solidaritate socială și națională.
Toate aceste probleme se pot rezolva doar dacă rămânem o democrație funcțională, și fiecare își face datoria de cetățean. Refuzul politicii este o falsă soluție. El nu va face decât să accentueze criza democrației.
Am încredere în judecata sănătoasă a românilor, în capacitatea lor de a se mobiliza, atunci când este pus în discuție interesul național. Am încredere în instituțiile democratice pe care le-am construit. Ele vor rezista tuturor celor care cred că întoarcerea la totalitarism este soluția problemelor societății românești. Dacă ar fi așa, ne-am pune iarăși în afara lumii democrate.
Cert este că avem nevoie de un nou proiect de țară, care să reflecte schimbările din ultimii 26 de ani, noul statut al României. Este necesar un consens asupra proiectului de viitor al României. Consens pe care numai politicul îl poate construi. Pentru asta partidele ar trebui Să se democratizeze, să fie deschise către societate, să reprezinte cu adevărat interesele cetățenilor.
România este și va fi operă colectivă. Toți suntem responsabili față de prezentul și viitorul ei. Cei care au făcut posibilă prăbușirea ceaușismului și-au asumat responsabilitățile lor. Cei care au lucrat pentru reușita tranziției democratice și-au asumat, la rândul lor, responsabilitățile care le reveneau. Este momentul unei alte asumări de responsabilitate, pentru dezvoltarea României și pentru un viitor mai bun.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.