Inima ELECTRECORD abia mai bate

A împlinit 90 de ani.
Electrecord este cel mai important brand al industriei muzicale românești. Nu neapărat prin vârstă, ci mai ales prin ce-a reprezentat această casă de producție în cariera unor nume emblematice ale muzicii românești. Până în 1989, dacă nu aveai disc la Electrecord aproape că nu existai. Și invers, o apariție discografică acolo era un certificat de atestare a valorii și un pașaport pentru celebritate.

Electrecord a fost șansa a zeci de tineri soliști și compozitori aflați a început de drum, în căutarea unor repere și a unui certificat de profesionalism.
În cele aproape 4 decenii cât a fost singura casă de producție din România, la Electrecord au apărut peste 10.000 de albume, media fiind de peste 250 de titluri pe an, adică la fiecare 34 de ore apărea un album de studio.
Acum, inima Electrecord abia mai bate. Rezistă datorită unui grup de sufletiști. Apăsată de tot felul de griji, între care și un misterios proces care durează de peste 10 ani prin care vrea să i se ia sediul, compania a avut, totuși, forța să serbeze această aniversare sâmbătă, 8 octombrie. Totul s-a petrecut în legendarul sediu din str. Sf. Vineri, actualul bd. C. Coposu nr.11. A fost organizată o expoziție cu echipamente de înregistrare și viniluri vechi și s-a lansat cartea de interviuri „Electrecord 90 – Cordul muzicii românești”, coordonată de Doru Ionescu.

O idee lăudabilă a fost organizarea pentru elevi a unor tururi prin studiourile de înregistrări. Chiar dacă era sâmbăta, zi liberă, au răspuns ofertei zeci de adolescenți de la colegiile naționale „Elena Cuza” și „Mihai Eminescu” și de la liceul teoretic „Școala Europeană” din București. Felicitări profesorilor care au achiesat la idee.
Regalul serii l-a reprezentat concertul de două ore susținut de Nicu Alifantis și companionii săi Răzvan Mirică (chitară electrică și acustică, sitar, mandolină, voce), Sorin Voinea (claviaturi, voce), Mihai Neniță – vioară, Adrian Flautistu – bass și Marcel Moldovan – tobe. Cu primii doi, Alifantis colaborează de aproape trei decenii.
Concertul a fost „un omagiu adus Casei de Discuri Electrecord și oamenilor ei, cu prilejul aniversării a 90 de ani de existență”, avea să explice Nicu Alifantis. Prin gestul său, Electrecord a primit, de fapt, omagiul unei întregi generații de artiști care și-au văzut pentru prima dată numele și creația imprimate sub antetul Electrecord.
Alifantis este unul dintre cei mai reprezentativi, imaginea sa fiind legată de Electrecord-ul anilor de glorie. Și reciproc. Din programul concertului n-a lipsit „Decembre”, melodie pe versuri de George Bacovia, înregistrată de Alifantis cu 46 de ani în urmă, pe primul său album discografic scos la această casă de discuri. A fost totodată prima melodie compusă de artist în primul an de liceu. Chiar așa?, l-am întrebat. Chiar așa!, mi-a răspuns. Păi, cum am fost? Păi am pus mâna pe chitară și, încet-încet, a ieșit ce se aude.

Concertul a fost pregătit cu minuție de ceasornicar. Alifantis nu este doar grijuliu față de imaginea sa, ci mai ales un perfecționist pătruns de respect pentru spectatori. „Mă preocupă ceva mai important – cum să-mi mulțumesc publicul care vine la concertele mele, care mă iubește și-mi admiră munca. Oamenii care vin să mă asculte sunt Dumnezeu pentru mine. Sunt Dumnezeul meu pus deoparte. Nu este o declarație pompoasă, ci un moment de maximă sinceritate”, spunea cândva Alifantis.
Această profesiune de credință – respectul aproape sacrosant față de spectatorii care vin să-l asculte – explică longevitatea popularității sale, admirația de care se bucură, simpatia cu care este primit la fiecare apariție publică. Concertul de la Electrecord n-a făcut excepție. Sala-studio a fost plină, un public vădit cunoscător al muzicii venind să-l audă din nou pe Nicu și, nu odată, să-l acompanieze cu aplauze sau să cânte o dată cu el.
Spectacolul a fost de un sincretism reconfortant între interpretare, compoziție, poezie și orchestrație. Alifantis este spre partea de sus a artei muzicale. Nu se pretinde un folkist – și nici nu cred că este. „Am fost asociat ideii de folk pentru că am cântat un timp doar cu chitara. Toate albumele mele au fost împachetate însă cu muzicieni valoroși, cu orchestră… Fără ca eu să fac studii de specialitate”, spunea cândva într-un interviu.

Concertul de la Electrecord n-a făcut excepție, a fost „împachetat” de o orchestră de virtuoși. Răzvan Mirică, artist multivalent, este fondator al formației Direcția 5. Mihai Nenință, originar din Chișinău, a venit de la 12 ani în București, a absolvit Liceul de muzică „Dinu Lipatti”, urmând apoi cursurile universităților de muzică din București și Koln. El a fost „dirigintele de șantier” al concertului, spune Alifantis. Iar Adrian Flautistu – nu e poreclă, ci numele de familie – este de fapt contrabasistu^. Tatăl său, lăutar vestit în zona Botoșanilor, a dorit ca fiul său „să cânte pe scenă nu pe prispă”. Și l-a educat ca atare, astfel că Adrian a studiat contrabasul opt ani la liceul de arte din Botoșani, apoi a absolvit Conservatorul din București, cu masterat în jazz, avându-l profesor pe Mircea Tiberian.
Alifantis a încercat să intre la Conservator, de două ori, dar a picat de fiecare dată cu nota 1, pe motiv că…n-are ureche muzicală! „Nu-i nici o glumă. Am picat la mijloc între două instituții: Adrian Păunescu și Conservatorul!”, își amintește Alifantis, care pe atunci cânta și în Cenaclul „Flacăra”. Rectorul din acea vreme, Petre Brâncuși, i-a spus că nu-i mai trebuie școală, era suficient că avea discuri și cânta la cenaclu. Înveți acolo ce mai ai de învățat, i-a mai spus rectorul. Și Alifantis s-a mulțumit cu profesorii deosebiți de care a avut parte în viață. Și-i amintește pe Adrian Enescu, Johnny Răducanu, Mircea Florian.

La presiunea feminină din familie, s-a înscris, totuși, la Teatru. Avea 53 de ani. „Fetele mele, mai în glumă, mai în serios, mă tachinau prin casă. Aveam legături puternice cu teatrul și m-au întrebat de ce nu dau la Teatrologie. Azi așa, mâine așa, până m-am hotărât. În 2007 am încercat, am intrat la buget și, timp de trei ani, zi de zi, am mers la cursuri printre colegi de vârsta copilelor mele”.
Aventura artistică a lui Alifantis a început pe la 18 ani, în orașul natal, la Teatrul „Maria Filotti”, unde a debutat făcând muzică de teatru. „Muzica de teatru a fost prima mea dragoste artistică, căreia i-am rămas fidel. Din ’72, când am realizat muzica pentru furtuna lui Ostrovski, până în prezent, am compus arii pentru 118 spectacole”, mărturisește Alifantis într-un interviu. De la „Maria Filotti” a ajuns la Teatrul Mic, unde a lucrat 11 ani, apoi la „Excelsior” – tot 11 ani, iar, în final, 8 ani la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești.

În 1974 intră în echipa cenaclului „Flacăra”, din care avea să se retragă în 1980. „Nu mai făceam față, eram prins între Adrian Păunescu și Dinu Săraru, director la Teatrul Mic. Am optat pentru teatru, îmi plăcea mai mult”, spune Alifantis.
„Începând cu Teatrul Mic, am cunoscut lumea intelectuală a Bucureștiului, o inepuizabilă sursă de învățăminte și de energie culturală. Toate mi-au slujit ulterior în cariera mea de artist. Practic, așa m-am modelat”, explică Nicu Alifantis.
S-a născut și a copilărit la Brăila. Tatăl, Menelaus, era grec, iar mama, Evdocsia, și bunica machedoance. Până la cinci ani, în casă a vorbit grecește, dar bunica, mai ales, a avut grijă să-l învețe și machedonește. În amintirea lor, Nicu Alifantis are incluse în repertoriul fiecărui concert cel puțin câte o melodie cu versuri în cele două limbi.

Întrebat cândva ce muzică face, Alifantis a răspuns că „în nici un caz șlagăre…este o muzică greu accesibilă…n-aș încadra-o nicăieri… n-am cântat folk niciodată”. Poate că are dreptate.
Muzica lui Alifantis se îmbină cu literatura. Ascultându-l pe Alifantis, îi citești pe Nichita, Bacovia, Păunescu, Leonid Dimov, George Țărnea, Nina Casian. S-a apropiat de muzică iubind literatura, grație profesorului de română din liceu.

Nu numai că a citit multă poezie, dar, ca s-o pună pe note, a și înțeles-o. Așa se face că, dincolo de performanța artistică proprie, Alifantis realizează prin muzica sa și un act de generozitate intelectuală: el scoate dintre coperțile cărților creații literare de excepție și, prin muzică, le risipește în agora, în lumea largă. Datorită lui Alifantis, mulți află ce-au scris poeți de referință ai literaturii române. Citită în solitudine, o poezie de valoare poate că aduce oarece satisfacție estetică individuală, dar purtată pe aripile muzicii lui Alifantis, ea se transformă într-un pansament de suflet pentru cei pasionați de cultura autentică.
Cântă doar propriile sale compoziții muzicale. A scris și câteva volume de versuri, dar numai patru poezii a reușit să le pună pe note. A reușit în sensul că atât a mers. Are și o explicație: „Probabil am spus ce am avut de spus când am scris versurile, pentru muzică n-am mai avut resurse…”.
Nicu Alifantis are peste 5.000 de concerte și peste 40 de albume discografie, a jucat în șapte piese de teatru și trei filme, a creat muzica pentru 118 spectacole de teatru, a publicat opt volume de versuri, nuvele sau povestiri. A realizat coloana sonoră pentru 17 filme, a cântat tema filmului „Ringul” (regia Sergiu Nicolaescu) și a jucat rolul Radu Cantacuzino în ”Bietul Ioanide” în regia lui Dan Pița. A colaborat în teatru cu Alexandru Tocilescu, Sanda Manu, Silviu Purcărete, Cristian Hadji Culea, Gelu Colceag, Cătălina Buzoianu și mulți alții.

Personalitate complexă și artist complet, om erudit și conviv de mare căldură sufletească, Nicu Alifantis rămâne o emblemă a culturii naționale.
Prezența sa la aniversarea Electrecord a fost raza care a luminat o ambianță copleșită de gânduri, prăfuită de timp și îngrijorată de viitor.
În prezent, Electrecord este apăsată de spectrul pierderii clădirii istorice în care funcționează. Pe baza copiei xerox de pe un act scris de mână, datat 13 februarie 1858 și atribuit unui preot, Judecătoria Sectorului 3 a decis în aprilie 2012 că imobilul din Calea Călărașilor nr. 11 aparține Arhiepiscopiei Româno Catolice București (ARCB) și a dispus evacuarea Electrecord SA din respectivul imobil. Procesul încă nu s-a încheiat.
Detalii despre acest dosar scandalos se găsesc pe AICI

Clădirea se află pe o stradă discretă, fosta Sf. Vineri, peste drum de o latură a magazinului Unirea. Este o clădire interbelică cu nuanțe de simetrie gotică ascunsă undeva în spatele unor blocuri. Legenda urbană spune că această clădire a scăpat de demolare întrucât aici ar fi avut primul congres secret al partidului comunist în anii ’20.
În clădire funcționează sala cu cea mai bună acustică din România și celebrul studio în care s-a înregistrat aproape toată muzica românească relevantă. Este sala în care a avut loc și concertul aniversar Nicu Alifantis.
Acustica sălii este imprimată pe atâtea mii de discuri încât caracterul sonor al ei există adânc impregnat în conștiința comună a generațiilor melomane până în anii ’90.
Electrecord SA este societate privatizată, 77,67% din acțiuni fiind deţinute din anul 2003 de Asociaţia Salariaţilor, 13,93% de Broadhurst Investments Limited, iar restul de alți acţionari.
În 2012, când compania a împlinit 80 de ani de activitate, Electrecord a putut organiza o Gală aniversară la Sala Palatului. Acum, după un deceniu, maximum posibil a fost acest concert generos oferit de Nicu Alifantis.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.