În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Totuşi, nu poţi sta toată viaţa pe şezlong privind în gol. Ceva dreptate avea şi Gusti când pretindea ferm că ar refuza insula tuturor oportunităţilor, dacă pentru asta ar fi fost izolat de ceilalţi oameni. (Augustin Bora visa la triumful său cu concertul pentru violoncel şi orchestră de Saint Saëns în faţa oamenilor, a cât mai mulţi oameni, triumf care se dovedeşte a nu fi posibil dacă este cântat fără să-l audă nimeni. Dar Radu n-avea de unde să ştie la ce visa Gusti.) La fel au spus toţi cei pe care Radu i-a provocat.
Nu poţi sta toată viaţa pe insulă, dar Radu nu-şi mai poate imagina viaţa fără ostrovul lui. La fel cum e convins că şi Augustin are un ostrov al lui. Şi că şi Otilia are ostrovul ei. Că este la fel de îngrozită că îi va pierde nu numai pe Gusti, şi lucrurile ei, şi tabieturile ei, şi plăcerile ei spuse şi nespuse, ci că va pierde şi ostrovul ei sau ce o fi acel spaţiu unde – în mod sigur! – se refugiază şi ea. De asta Radu era convins. În afara scenariilor intime sexuale există şi alte scenarii intime pe care le duci cu tine în mormânt.
Însă, până una-alta, azi Radu chiar a trebuit să revină pe strada Constituţiei. De data asta fără mare plăcere, dar viaţa nu-ţi oferă doar situaţii plăcute. Şi, vrei-nu vrei, trebuie să le faci faţă şi acelora. Altfel capotezi, iar Radu, directorul adjunct etern de la REVAD, nu era omul care să capoteze, el, reperul stabilităţii şi garantul sentimentului de siguranţă.
Capitularea care a pus capăt războiului se pare, totuşi, că n-a fost măsura cea mai potrivită. Desigur, ea a făcut să tacă alarmele şi a economisit multe vieţi, dar a impus un şir lung de privaţiuni. Şi dacă, la început, lumea a răsuflat uşurată, dacă, la început, unii chiar au reuşit să se îmbogăţească de pe urma războiului, cu timpul, presiunea condiţiilor impuse a devenit tot mai greu de suportat. Pe zi ce trecea, tot mai greu. În presă a apărut un articol care a făcut multă vâlvă. Autorul nesemnat a scris „Pe vremuri, inamicii veneau, luau tot ce se putea lua, pârjoleau restul şi plecau. Adică procedau asemenea animalelor de pradă, care şi ele atacă victimele şi fug cu leşurile în bârloguri ori vizuini, unde le digeră în linişte. Pe urmă, şi oamenii au luat prizonierii drept sclavi şi-i cărau, asemenea animalelor, în ţările lor, unde îi puneau să lucreze pentru ei. Apoi, şi-au lăsat supraveghetori înarmaţi şi-i puneau pe băştinaşi să lucreze pentru ei chiar acolo, pe teritoriul ocupat. Asta s-a numit colonizare. Da, dar aşa s-a numit doar pe vremuri. Acum avem parte de o colonizare în numele democraţiei şi a drepturilor omului.”
Autorul articolului n-a fost identificat, dar publicaţia a fost interzisă, iar redacţia a fost incriminată în întregime pentru „instigare la revoltă”. După doar două zile, într-un alt ziar de mare tiraj, a apărut un protest prin care jurnaliştii se solidarizau cu colegii lor arestaţi. Acesta a fost momentul „revoltei pasive”. Care n-a reprezentat o premieră – conducătorii mişcării chiar susţineau că s-au inspirat din lupta lui Gandhi – însă a fost un demers preluat de tot mai multă lume. Ideea era că trupele de ocupaţie n-aveau nici un interes să bage toată populaţia în închisori, unde prizonierii trebuiau hrăniţi, în vreme ce ţara depopulată să nu mai producă mai nimic. Întreaga ţară era paralizată. Aşa că s-a instituit din nou legea marţială şi s-a trecut la nişte procese în care să fie implicaţi conducătorii „revoltei pasive”. Cum marele trust REVAD se afla şi el într-o grevă nedeclarată, dar efectivă prin faptul că salariaţii erau în mare parte arestaţi, conducerea a fost adusă în faţa justiţiei. Procesul, amplu mediatizat, trebuia să dea un exemplu cât se poate de clar că noile autorităţi nu vor mai tolera „indisciplina”, cum era numită mai nou în mod oficial „revolta pasivă”. Ca o primă consecinţă, sentinţele „pentru înaltă trădare şi obstrucţionarea gravă a economiei”, precum şi pentru alte optsprezece capete de acuzare, au fost pe măsură, culminând cu patru condamnări la moarte: pentru directorul general, directorul adjunct, liderul de sindicat şi un director al unei filiale care a încetat şi ea munca.
Radu V. Pop îşi împărţea celula cu directorul general. Acesta pur şi simplu nu putea pricepe ce se întâmplă cu el: cu doar două luni în urmă, la câteva zile după capitulare, a fost „paraşutat” la REVAD chiar de către cei ce acum l-au condamnat. Pe el l-ar fi putut acuza cel mult că nu a ştiut să-şi stăpânească miile de angajaţi, dar, nou venit, era limpede că el n-avea un prestigiu suficient de puternic spre a putea influenţa oamenii, care practic nici nu-l cunoşteau. E drept că i s-a cerut de vreo două ori să ia măsuri drastice împotriva celor ce au încetat munca, însă ce măsură mai drastică a putut lua decât să le desfacă „rebelilor” contractele de muncă. Păi, ei chiar asta şi voiau: cu sau fără contract de muncă, ei şi aşa nu mai veneau la serviciu, ci protestau pe străzi în aşteptarea de a fi arestaţi. În afară de asta, directorul general a mai făcut o greşeală, chiar o gafă: a spus în faţa Curţii că ar trebui apreciată „revolta pasivă”, întrucât în alte ţări rezistenţa apelează la acte de terorism în urma cărora mor sute de persoane nevinovate, de multe ori chiar şi copii. Or nici angajaţii de la REVAD şi nici alţi compatrioţi n-au provocat victime umane. Şi nici distrugeri. Drept urmare, directorul general a fost acuzat şi de instigare la acte de terorism organizat.
Brusc, câţiva „martori” şi-au amintit că în subsolul atelierului BC29 au loc activităţi secrete, iar poliţia a găsit acolo un adevărat arsenal de materiale explozibile. Şi directorul general, şi directorul adjunct au susţinut că n-au avut cunoştinţă de acel depozit, ba că acele corpuri delicte n-au fost puse acolo decât de provocatori. Oricum, cele găsite în subsolul atelierului BC29 au fost suficiente pentru a motiva asprimea sentinţei. În presă au apărut zeci de fotografii luate din „depozitul de explozibil” şi era explicată imensa catastrofă care a fost „preîntâmpinată în ultima clipă”. Un grup de contramanifestanţi a cerut majorarea pedepselor pentru întregul „Lot REVAD”.
Da, atunci Radu chiar a avut nevoie de voinţă şi disciplină pentru a mai fi convins că tot ce i se întâmplă şi i se va mai întâmpla este şi va fi în folosul său.” Îşi spunea că, în fond, dacă o fi să fie dus spre locul execuţiei, va evada pe Insula Zu, acolo unde totul este ACUM, aşa că, fără evoluţie, locul execuţiei va rămâne mereu doar în viitor. Într-un viitor ca orice viitor inexistent pe Insula Zu. Asta îl liniştea. Pentru o vreme. Până când îşi amintea că Insula Zu este asemenea unei femei capricioase, uneori apare hodoronc-tronc, altădată n-ai cum să dai de ea. Dacă tocmai atunci când…? Mai bine să nu gândească la aşa ceva!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.