Insula Zu (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Deocamdată, prezenţa lui Radu nu mai e obligatorie, oricum n-are mare lucru de făcut în celula condamnaţilor la moarte, aşa că Robin s-a întors pe Insula Zu. Acum chiar că n-are nici un chef să lucreze la construcţia Palatului. Tolănit, cu ochii privind în gol, în loc să continue munca la Palat, Robin e furios că nu poate să stea măcar o oră fără să gândească la nimic în timp ce, tolănit pe un şezlong de pe uriaşul balcon de la etajul trei – etaj încă nici pe departe de a fi terminat -, priveşte la apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie. E iarăşi furios pentru că gândeşte. Asta îl desparte de fericire: când gândeşti poţi fi cel mult bucuros, în nici un caz fericit. Te gândeşti cu nostalgie la ce a fost şi cu părere de rău ori chiar cu revoltă şi la ce a fost cum n-ar fi trebuit să fi fost şi te gândeşti şi la viitor, iar în clipele acelea, perspectiva viitorului apropiat era ultimul lucru care ar fi putut să-l liniştească. Un viitor fără viitor!

Or, el a venit pe Insula Zu pentru a fi fericit. Stând tolănit pe şezlong, în loc să fie fericit, gândeşte la fostul director general. Robin este pe Insula Zu, dar, în acelaşi timp, Radu se afla în celula condamnaţilor la moarte. Privind la icoana mucenicului Cristofor, de care celălalt nu se mai despărţea nici o clipă, Radu îşi aducea aminte de o altă înfăţişare a Sfântului: cea în care Cristofor (sau Hristofor) apare cu cap de câine. Este singurul sfânt cu cap de animal. Asta pentru că fiind foarte frumos, atât femeile, cât şi bărbaţii se îndrăgosteau de el şi nu de credinţa pe care o propovăduia. Aşa că i-a cerut chiar el Domnului să-i schimbe înfăţişarea. Domnul i-a satisfăcut rugămintea, dar, totuşi, icoanele Sfântului Cristofor nu-l arată peste tot cu capul de animal. Probabil că acele picturi unde şi-a mai păstrat faţa minunată îl prezintă pe când încă mai avea vechiul său chip, îşi spune Robin, tolănit pe şezlongul de pe terasa încă neterminată. Câinele Rudy stă culcat alături. Robin îl priveşte şi nu i se pare că dulăul ar fi urât, chiar dimpotrivă. Văzând că i se dă atenţie, animalul dă voios din coadă.

Deasupra etajului trei, pe terasă, briza oferă o atmosferă încântătoare. Iată, chiar şi când nu-şi poate interzice gândurile, se simte cu totul altfel decât în tovărăşia spaimelor fostului director general. Adică se simte uşor, necontaminat. Sigur, pentru Radu pericolul nu este trecut cu totul, dar de aici, de pe Insula Zu, chiar poate să creadă ceea ce i-a spus celuilalt: că oriunde şi oricând posibilitatea de a muri este prezentă, aşa că nu trebuie să fim mai disperaţi într-o situaţie decât în alta. Că şansele diferă? Da? Ce să spună atunci cel ce s-a aflat într-un moment nepotrivit într-un loc nepotrivit, adică exact acolo unde s-a desprins şi a căzut ţigla de pe acoperiş şi l-a omorât? Să se consoleze? De fapt, nefericitul acela nu va mai spune nimic.

Incredibil! Incredibil cât a fost de calm inginerul Radu V. Pop chiar şi în celula condamnaţilor la moarte! Fostului director general îi era imposibil să-l înţeleagă.

Şi din nou, aşa cum Glugile Vişinii au dispărut la fel de abrupt pe cum au apărut, la fel de brusc s-a terminat şi cu teroarea impusă de trupele de ocupaţie. Văzând că măsurile coercitive nu pot scoate ţara din paralizia generalizată în care se afla, pentru ca lumea să se întoarcă la muncă s-a lărgit laţul zgărzii, s-au relaxat obligaţiile învinşilor, a fost schimbat guvernatorul şi s-a dat o amnistie generală. „Revolta pasivă” a învins. Deocamdată! Dar tocmai fiindcă nimeni nu ştie pentru câtă vreme, un consens nescris a făcut ca nimeni să nu se laude cu această victorie.

Şi la REVAD lucrurile au revenit la vechea situaţie, doar directorul general a fost (din nou) înlocuit. (Fostul coleg de celulă al lui Radu a trecut cu greu de experienţa carcerală şi îşi petrecea zilele într-un sanatoriu. Unde şi acolo nu se despărţea nici o clipă de icoana Sfântului Cristofor, în speranţa că va mai trece o zi fără să aibă parte de o moarte subită. Iar dacă mai trece o zi, înseamnă că mai are de trăit o zi! Acolo, la sanatoriu, a stat un timp coleg de salon cu fostul lider sindical de la REVAD, însă au fost despărţiţi pentru că amândoi nu făceau toată ziua decât să rememoreze perioada din celulele condamnaţilor la moarte, lucru care le întârzia recuperarea, spuneau medicii. Recuperarea care n-a prea mai venit niciodată…)

În schimb, inginerul Radu V. Pop şi-a reocupat cabinetul de director adjunct. Şi astfel s-a mai dovedit încă o dată că directorul adjunct Radu V. Pop este garantul stabilităţii. Dar s-a îndoit cineva vreodată de acest lucru? (Lui „tot ce i se întâmplă şi i se va mai întâmpla este şi va fi în folosul său!”)

La serviciu, era o perioadă când Radu nu prea avea timp să gândească la altceva: producţia trebuia repusă în funcţiune şi aceasta cerea efort, profesionalism şi iarăşi efort. În schimb, Robin, neputându-şi opri gândurile, este tot mai convins că evenimentele urmează un algoritm unic fie că făgaşul vieţii este întrerupt de o molimă, fie de o criză, fie de o confruntare armată. Te scoli de dimineaţă şi întârzii în faţa şifonierului până te hotărăşti ce cravată să-ţi pui, iar la volan îţi faci planuri pentru week-end, deşi, nu este niciodată exclus ca în week-endul respectiv să te odihneşti de acum în mormânt, fie că ai provocat tu accidentul fatal, fie că ai fost victima unui inconştient care, conducând beat, ţi-a venit din faţă. Un inconştient pe care nu l-ai cunoscut, pe care probabil că nici nu l-ai văzut vreodată şi care, iată, a devenit deodată cel mai important, cel mai decisiv personaj din biografia ta. Într-una dintre discuţiile de pe strada Constituţiei, spunând aceste lucruri – surprinzătoare să le auzi din gura unui om atât de pragmatic şi de eficient ca Radu -, ceilalţi i-au replicat cu toţii că prin pregătire şi prin măsurile de prevedere putem limita probabilitatea unor asemenea întâmplări nefericite.

– De multe ori nici nu trebuie să luăm astfel de măsuri în mod conştient, a spus Victor: singur spiritul de conservare, atât de puternic în fiecare dintre noi, îşi face datoria.

– Mai ales dacă este completat de o cât de câtă responsabilitate, l-a completat Elvira. (Care, desigur, habar n-a avut ce va urma în privinţa ei.)

– Când îţi vine nebunul acela beat din faţă, ce responsabilitate te mai poate salva?

Radu acesta era total imprevizibil: toată lumea îl ştia cât este de conştiincios, cât este de eficient şi tocmai el să vină cu asemenea „texte folosite doar de rataţi drept scuze pentru insuccesul lor în carieră şi în viaţă”! Până şi Elvira, după atâţia ani de convieţuire, se mira că soţul ei îi mai poate provoca astfel de surprize.

Iar Radu, de obicei atât de tăcut, îşi spunea că iar a vorbit prea mult.

Între timp, Robin, pe terasa neterminată de pe etajul al treilea, priveşte marea cea vie şi mângâie blana lui Rudy. Câinele este mulţumit.

Ce-i de făcut? (Ciudat, foarte ciudat: în celula condamnaţilor la moarte, Radu nu şi-a pus această întrebare. Probabil pentru că acolo chiar nu mai depindea nimic de el.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.