În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
„Viaţa merge mai departe”, repeta Augustin Bora după fiecare pahar, „doar creatorii de artă sunt de neînlocuit: un inventator genial nu face decât să descopere ceva înaintea altui inventator genial, invenţia sa stă în structura lucrurilor acestei lumi, dar Simfonia a noua n-ar fi existat niciodată fără Beethoven”. Viaţa mergea imperturbabil mai departe şi Radu – cel întotdeauna atât de eficient – s-a retras, ca de atâtea ori în momentele de cumpănă, în biroul directorului adjunct de la REVAD. Pe Insula Zu mergea tot mai rar. Ciudat! Parcă tocmai atunci când ar fi avut mai mare nevoie de liniştea de acolo.
De tot mai multe ori, rămâne şi noaptea la serviciu, însă stă mai puţin, tot mai puţin de vorbă cu colaboratorii săi. Asta deşi până nu demult în biroul lui de director adjunct s-au ţinut numeroase aniversări, zile onomastice şi sărbători religioase. Odată chiar şi un revelion. Radu, cel mai vechi mare şef în funcţie, şi-a considerat întotdeauna subalternii drept membrii celei de a doua sa familii. Însă, după cele întâmplate, oamenii au simţit obligaţia de a-i respecta doliul, aşa că, de la moartea Elvirei, petrecerile nu s-au mai ţinut în preajma biroului directorului adjunct, ci la subsol, la restaurantul – cantină. Iar când şi Andrei şi Andreea au început să-şi trăiască propriile vieţi, ar fi trebuit să-şi găsească în birourile de la REVAD prima familie. (Relaţiile dintre Radu şi copiii săi au rămas aceleaşi, dar se întâmpla tot mai des să nu se vadă cu săptămânile. Andreea s-a mutat la prietenul ei, iar Andrei, proaspăt absolvent de politehnică, şi-a găsit o slujbă la trei sute de kilometri depărtare. Atât Radu, cât şi Pavel, l-ar fi putut ajuta să rămână într-o poziţie bună chiar acasă, de ce nu tocmai la REVAD? Andrei a fost un student bun şi s-a descurcat singur.) Aşa că, atunci când ajungea pe Constituţiei nr. 72b, Radu găsea casa goală.
Pe urmă, după câteva săptămâni, a descoperit un lucru care chiar l-a speriat: întâlnindu-se cu Victor Schneider, acesta, după doar câteva fraze, a început iar să se vaite de cum decade Anely în nebunia ei. Că Anely plânge mai tot timpul fără motiv. Adică plânge de disperată ce e pentru ceea ce s-ar putea întâmpla cu ea, cu copiii, cu Victor, cu tot globul. Apoi, din vorbă în vorbă, Schneider l-a sfătuit să-şi ia un concediu şi să plece undeva într-o excursie. „Sunt atâtea locuri de văzut şi găseşti oferte la preţuri rezonabile! Du-te să schimbi aerul!” Acelaşi lucru l-a sfătuit şi Augustin Bora. Şi chiar şi Pavel Ban. Radu s-a dus la o agenţie de voiaj şi a privit îndelung afişele cu excursii. Cele mai multe precizări de preţ erau pentru camere duble. Sigur, era şi posibilitatea de a pleca în camere single. Păi, single are şi acasă. N-a plecat în nici o excursie fiindcă, şi-a explicat sieşi, în afară de scurtele călătorii de serviciu la filialele din străinătate pentru ROVAC şi apoi pentru REVAD, şi-a petrecut concediile împreună cu Elvira. Dar ceea ce l-a speriat a fost că, ajungând acasă, a constatat că se poate simţi bine şi singur, fără a trebui să dea nimănui socoteală (chit că Elvira nu i-a cerut vreodată aşa ceva), că mănâncă atunci când vrea şi ce vrea, că se culcă la ce oră pofteşte. Păi, Elvira nu l-a deranjat niciodată, dar timp de câteva luni Radu s-a simţit mai liber.
Radu cel întotdeauna atât de eficient îşi făcea reproşuri că se simţea bine.
După aceea nu s-a mai simţit bine:
– Eu, l-a întrerupt pe Victor din litania obişnuită în legătură cu starea lui Anely, eu chiar mă simt în regulă. Copiii se descurcă mulţumitor, la slujbă e linişte şi pace, fac ce vreau. Singurul necaz este că viaţa asta atât de minunată nu mai are nici un gust.
După care i-a părut rău că a spus asta: „Am ajuns să mă vait toată ziua ca voi!” Radu V. Pop nu s-a mai văitat. Radu, după bunul său obicei, tăcea.
Radu tăcea perioade tot mai lungi.
Prietenii l-au sfătuit, acum că a trecut mai bine de un an de la accidentul Elvirei, să-şi refacă viaţa. Eşti încă în putere, ai o poziţie solidă, copiii, aşa cum spui, se descurcă mulţumitor, câte femei n-ar vrea să te aibă? Radu nu le răspundea. „Eu n-am să mă mai vait niciodată!”.
Când cele patru familii au încercat să reînvie serile de sâmbătă, deşi nici Otilia nu mai putea participa, la familia Ban a fost invitată, ca o surpriză, şi o doamnă, o prietenă a Patriciei; Radu s-a purtat civilizat, dar, de atunci, a găsit mereu pretexte să nu mai vină şi altădată.
În schimb, a început să plece din nou mai des pe Insula Zu. Acum nu mai trebuia nici măcar să iasă pe balcon, ca, fumând acolo, să găsească drumul spre Palatul din ostrovul cu verdeaţa cea mai verde, oglindindu-se în apa cea mai albastră, cea care oferă un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut.
Singurul sfat pe care l-a acceptat din partea prietenilor a fost că şi-a luat concediu. Un concediu la care a renunţat în ultimii doi ani. S-a simţit bine în vila mare şi pustie: acolo se afla doar el singur, la fel ca pe Insula Zu. Chiar dacă nu avea pe Strada Constituţiei priveliştea celui mai verde ţinut oglindindu-se în apa cea mai albastră, născând din această reflecţie un curcubeu în veşnică mişcare, se simţea bine şi pe balconul de la numărul 72b. Erau zile plăcute de sfârşit de toamnă, aerul vibra sub un vânt prietenos, nu mai era nici prea cald, încă nici prea rece. Radu a încercat să-şi impună să nu se gândească decât la prezent: putea să se scoale când voia, putea să mănânce ce voia, putea să fumeze unde voia. Nici telefonul nu mai suna – păi, că l-a închis! Stătea pe balcon – obişnuinţa…- şi-şi impunea să simtă, să creadă că nu s-a schimbat nimic: şi înainte, când şedea pe balcon şi pufăia din pipă, se afla tot singur acolo, Elvira era în sufragerie în faţa televizorului, sau citea o carte, sau era în bucătărie. A rămas în casă în primele zile de concediu şi a ieşit doar să-şi cumpere cele necesare gurii. Radu a încercat să-şi impună să nu se gândească decât la prezent şi – „Radu cel întotdeauna atât de eficient!” – a reuşit. O vreme… Până când n-a mai reuşit… A deschis telefonul, însă acesta a continuat să tacă.
Într-o dimineaţă, după vreo cinci zile de pace, s-a trezit, a deschis ochii, s-a gândit la ce o să facă şi a constatat că n-are chef să facă nimic. Însă nici acel nimic nu-l încânta. „Asta înseamnă că nu mai sunt în stare să trăiesc, să simt doar în prezent! O să ajung, ca biata Anely, să-mi fie frică de viitor!”. O bilă neagră pentru „Radu cel întotdeauna atât de eficient”. Brusc, a simţit o nevoie imperioasă de a ieşi.
În ziua aceea a simţit pentru prima oară nu doar că îi lipseşte Elvira, ci că e singur. Cumplit de singur! Şi asta nu pe Insula Zu, ci chiar acasă, pe Strada Constituţiei! Într-o zi, Victor i-a spus, lamentându-se, ca de obicei în ultima vreme, că slavă Domnului! copiii săi sunt sănătoşi, o duc bine, îşi au viaţa lor, dar s-au îndepărtat de părinţi şi din cauză că Anely este într-adevăr greu de suportat. Şi, de altfel, niciodată nu poţi avea aceeaşi comunicare cu copiii, cu propriii copii, ca şi cu soţia. Da, îşi zicea şi Radu, în cazul său, copiii n-au de ce fugi de mama lor şi totuşi dialogul cu ei tot nu este posibil la fel cum a fost cu Elvira.
Într-o dimineaţă, după vreo cinci zile de pace, s-a trezit, a deschis ochii, s-a gândit la ce o să facă şi a constatat că n-are chef să facă nimic. Însă nici acel nimic nu-l încânta. Abia a avut răbdare să se îmbrace, nici măcar nu şi-a mai luat timp să se bărbierească, aşa cum o făcea în fiecare zi, încă din liceu, a ieşit fuga din casă, s-a întors să scoată maşina din garaj, s-a răzgândit şi a pornit ca din puşcă. Unde? Habar n-avea unde.
După doar câţiva paşi a dat nas în nas cu Pavel, care se pregătea să meargă la pescuit.
– Vii cu mine! E un ordin. Ascultă tu de geamănul mai mic!
– Eu nu ştiu să pescuiesc. N-am făcut în viaţa mea aşa ceva. Eu…
– Vii cu mine! Ordinele nu se discută!
Au stat toată ziua pe malul bălţii, era linişte ca pe Insula Zu, doar că apa nu era atât de albastră ca acolo. Ba, era chiar destul de murdară. Numai că era plină de peşte. Până şi Radu a scos primul şi unicul crap…, pui de crap din viaţa lui. Pavel a prins mai multe exemplare destul de mari. La fiecare reuşită scotea un „ţipăt al pieilor roşii”. În rest au tăcut tot timpul. La amiază, Ban a făcut un foc şi a prăjit patru crapi, „doi pentru fiecare”. Din portbagaj a apărut bere rece, păstrată într-o cutie frigorifică, roşii, ardei şi brânză. În locul lor a pus restul capturii. („Seara vii la noi şi o să înţelegi cum trebuie să fie o ciorbă de peşte adevărată! La chestia asta n-o las pe Patricia nici să se apropie de bucătărie, ăsta e secretul meu!” Apoi, dintr-o pungă a ieşit pâine, dintr-alta cartofi. În timp ce Pavel pregătea mâncarea, Radu s-a dezbrăcat gol şi a intrat în apă.
– Ei, cum a fost, dom’ director? l-a întrebat, pe drumul spre casă.
– Grozav.
Radu nu a mai vrut să afle secretul unei adevărate ciorbe de peşte şi nici la pescuit n-a mai mers nicicând.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.