Invitație la lectură

”Țintă marcată”

Clancy este din nou în top. Editura RAO anunţă publicarea cărţii lui Tom Clancy, Ţintă marcată, bestsellerul nr. 1 în clasamentul publicaţiei New York Times.

Cititorii pasionaţi de thrillere de război, toţi cei interesaţi să afle detalii din interiorul serviciilor de informaţii vor fi încântaţi de subiectul romanului. Membrii grupului intitulat „The Campus“ sunt trimişi la Paris ca să ţină sub observaţie o celulă a mişcării „Umayyad Revolutionary Council“ (URC), comandată de emirul Saif Rahman Yasin (nume ficţional pentru Osama bin Laden). Agentul Jack Ryan Jr. îi calcă pe urme legendarului său tată în lupta pentru apărarea idealurilor americane, mai ales când soarta întregii lumi este în joc. Antrenându-se cu forţele speciale, el îşi îmbunătăţeşte aptitudinile de luptă, doborând şi eliminând terorişti oriunde e posibil. În acest timp, tatăl lui candidează din nou la preşedinţia Statelor Unite.

Acţiunea din Ţintă marcată acoperă aspecte din lupta politică în care viaţa privată şi campaniile electorale pot deveni uneori o miză periculoasă: vendete şi discriminarea adversarului, răscolirea trecutului oponentului, crime misterioase, urmăriri, supravegheri.

”Clark avu nevoie de câteva zile ca să-și localizeze ținta din Germania. Omul pe care îl căuta se numea Manfred Kromm, care se dovedise o persoană extrem de dificil de găsit. Nu era vorba că opera ca agent secret și nici că și-ar fi luat măsuri active ca să rămână ascuns. Nu, Manfred Kromm era dificil de localizat deoarece era un nimeni.

Cu 30 de ani în urmă, jucase un rol în serviciile de spionaj ale Germaniei de Est. El și partenerul lui comiseseră o ilegalitate, iar Clark fusese adus acolo ca să rezolve problema. Între timp, individul trecuse de 70 de ani și nu se mai afla în Berlin, nu mai era angajat guvernamental și nu mai reprezenta o ființă de care să-i pese cuiva”.

”Averea și conexiunile lui Jerry Hendley își dovedeau valoarea în astfel de vremuri. De cealaltă parte a unei întinderi de apă, de patru sute de metri, față de casa conspirativă a lui Riaz Rehan din Palm Jumeirah, Dubai, se afla complexul de cinci stele Kempinski Hotel&Residences. Acolo, un bungalow pe apă de trei camere era deținut de un prieten englez al lui Jerry, care lucra în domeniul petrolului și gazelor naturale. Hendley îi spuse prietenului că avea nevoie să-i închirieze reședința și îi oferi o sumă extraordinară pentru proprietate, plătibilă săptămânal. Petrolistul fu mai mult decât bucuros să-și facă bagajele împreună cu familia și să se mute în opulentul Burj al Arab, un hotel super luxos de șase stele, în formă de pânză de navă, care se înălța deasupra Golfului Persic.

Totul pe cheltuiala lui Jerry Hendley, evident…

În mod cert erau amplasate acolo camere de luat vederi, senzori de mișcare, echipamente de monitorizare acustică, însă Chavez, Caruso și Ryan erau pregătiți pentru așa ceva. În acea noapte aveau să execute cea mai periculoasă fază a acțiunii lor. Erau mai puțin preocupați de echipamentele care puteau să le trădeze prezența și de indivizii care i-ar fi putut împușca”.

Plin de suspans, de realismul și de complexitățile narative care reprezintă elementele definitorii ale cărților lui și populat de personaje remarcabile, atât de aproape zilelor în care trăim, romanul lui Clancy dă încă odată măsura talentului său în cel mai reușit mod cu putință.

„Un roman despre războiul tehnologiilor celor mai avansate. O lectură care te prinde, un roman strălucitor”, nota cronicarul de la Sunday Express.

Iar cel de la Washington Post consemna: ”O carte cu acțiune trepidantă… încântătore și eminamente de actualitate”.

În Daily Mail, apărea: ”Cu greu un alt scriitor de thriller poate genera atâta adrenalină așa cum a făcut Clancy”.

”Când Clancy a publicat Vânătoarea lui Octombrie roșu, el a redefinit și răspândit acest gen și, ca o consecință a acestui lucru, mulți oameni sunt capabili azi să publice asemenea cărți despre care credeau anterior că nu puteau să le scrie. Acest volum este o încununare a acestui gen”, afirma Stephen Hunter, câștigătorul Premiului Pulitzer, în The Chicago Tribune.

”Al Doilea Război Mondial”

Prin dimensiunea sa cu adevărat planetară, al Doilea Război Mondial, socotit drept cel mai mare conflict din istorie, prin amploarea distrugerilor, numărul victimelor şi modificările în structura lumii, a dominat peisajul mental al mai multor generaţii. Antony Beevor, folosindu-se de excepţionalul lui talent de povestitor, reuneşte aici elementele disparate ale micilor istorii pentru a compune mozaicul Marii Istorii, aşa cum nu ne-a fost prezentată niciodată, fiecare element găsindu-şi locul care i se cuvine.

Pe baza unor documente vechi, precum şi a unor arhive inedite, cu stilul limpede şi compasiunea care îl caracterizează, Antony Beevor ne duce de la Atlanticul de Nord la Pacificul de Sud, din stepa siberiană în deşertul Libiei, din jungla birmaneză la Berlinul asupra căruia cad bombe și la lambriurile aurite ale cancelariilor din Leningradul asediat, fără să ne ferească în niciun moment de ororile războiului, fie că este vorba despre Einsatzgruppen din spatele frontului de Est, de prizonierii din gulag înrolaţi cu forţa în batalioanele sinucigaşe sau de crimele sadice comise de armata imperială japoneză în China.

Istoricul englez Antony Beevor este cunoscut pentru istoriile sale referitoare la bătălia de la Stalingrad sau despre Debarcarea din Normandia. De curând, a publicat un studiu de 1.000 de pagini despre Al Doilea Război Mondial. Într-un interviu acordat hebdomadarului Le Point, autorul îşi explică opera prin necesitatea unei viziuni globale asupra evenimentelor dintre 1939 şi 1945, care să le lege pe acelea din Europa cu acelea din Pacific. Istoricul afirmă că s-a aflat în faţa unui puzzle uriaş, care i-a pretins ani buni până să reuşească a găsi fiecărei piese locul cuvenit. Cartea e considerată un reper monumental şi inconturnabil pentru cunoaşterea şi studierea războiului al doilea.

Cartea a fost tradusă în 22 de limbi și este cotată ca bestseller numărul 1 în Marea Britanie. Volumul s-a vândut în peste 5 milioane de exemplare.

Ea se remarcă prin modul în care pune accentul pe suferințele pe care le-au îndurat civilii și femeile pe durata conflagrației și prin analiza amănunțită a războiului în Orientul Îndepărtat, începând cu înfrângerea forțelor rusești de către japonezi la Khlakin-Gol, războiul terminându-se aproape simetric cu trupele sovietice intrând în China și Manciuria.

În marcanta și magistrala sa istorie a celui de Al Doilea Război Mondial, Beevor excelează în a înfățișa individul în noianul evenimentelor… Puțini autori mânuiesc atât de bine cursul narațiunii.

Iată ce nota jurnalistul de la The Times: ”Este cea mai bună carte monovolum pe care am citit-o despre ceea ce autorul numește, în mod corect, ca fiind cea mai mare catastrofă creată de oameni din istorie. Beevor prezintă lucrurile în mod captivant, din perspectiva civilului și a militarului obișnuit, dar și din cea a strategului militar și a omului de stat. Dar cartea e mult mai bogată decât o istorie narativă după modelul clasic. Detalii marcante sunt presărate printre conflictele fiecărei zone de conflict. Raționamentele lui Beevor sunt, în mod consistent, temeice și necesare”

Gerard De Groot de la Washington Post nota: ”Beevor a demonstrat că înțelege exact cum să echilibreze cercetarea amănunțită cu presa captivantă. Cartea sa este istoria completă. Acesta este al Doilea Război Mondial așa cum l-ar fi descris Tolstoi: cu cei măreți și cei mărunți”.

Ian Thompson de la The Spectator adăuga: ”Detailată, cu amănunte ale companiilor majore și analize inspirate ale beligeranței criminale a lui Hitler, acest volum este o operă captivantă și cum nu se poate mai perspicace de istorie militară… Excepțional de puternică”.

Roger Moorhouse de la The Independent specifica: ” Firul narativ nu se împotmolește niciun moment, iar nenumăratele detalii ale acestui caleidoscop amănunțit sunt aduse laolaltă cu măiestrie. Aceasta este o carte de istorie militară splendidă, erudită și de o claritate incomparabilă”.

”În al Doilea Război Mondial, popoarele care avuseseră cel mai mult de suferit în Europa sunt acelea prinse între cele două pietre de moară totalitariste și care muriseră ca urmare a interacțiunii celor două sisteme. Paisprezece milioane de oameni pieriseră în Ucraina, Belarus, Polonia, statele balanice și Balcani. Marea majoritate a celor 5,4 milioane de evrei uciși de naziști din dorința lui Hitler de a înregistra totuși o victorie proveneau din aceste regiuni. Al Doilea Război Mondial, cu ramificațiile sale globale, este cel mai mare dezastru produs de om din istorie. Statisticile morților – fie că este vorba de 60 sau de 70 de milioane – se află dincolo de puterea noastră de înțelegere. Chiar și cifrele în sine sunt frapante, așa cum își dă seama instinctiv Vasili Grossman. În opinia sa, datoria supraviețuitorilor este de a încerca să recunoască milioanele de fantome din mormintele comune drept indivizi, nu doar oameni fără nume din categorii caricaturizate, deoarece acest gen de dezumanizare este ceea ce încercaseră să obțină agresorii.

Nicio altă perioadă din istorie nu oferă o sursă atât de bogată pentru studierea dilemelor, tragediilor individuale și colective, coruperii politicii de forță, ipocriziei ideologice, egocentrismului comandanților, trădării, perversiunii, sacrificului de sine, sadismului incredibil și compasiunii neprevăzute”.

Vorbind despre sfârșitul războiului mondial, poetul polonez Milosz Czeslaw spunea: ”Crima a devenit ceva obișnuit în timpul războiului. Hoția a devenit și ea obișnuită, așa cum au devenit și falsitatea, și neadevărul. Omul din Est nu îi poate lua pe americani în serios, din moment ce ei nu trecuseră prin asemenea experiențe, nu păreau să poată să le înțeleagă în profunzime și nici să-și imagineze cum se întâmplaseră. Dacă suntem americani, ne gândim că războiul este ceva ce a început cu Pearl Harbor în 1941 și s-a terminat cu bomba atomică în 1945. Dacă suntem britanici, ne amintim de Blitz din 1940 și de eliberarea Belsenului. Dacă suntem francezi, ne amintim de Vichy și de Rezistență. Dacă suntem olandezi ne gândim la Anne Frank. Dacă suntem germani știm doar o parte a poveștii”.

Un capitol de neratat este ”Ialta, Dresda, Königsberg”.

”Lebăda cu două intrări”, un puzzle încărcat de poezie şi emoţie

Un nou volum semnat de Nora Iuga la Editura Polirom, cu o prefaţă de Alexandru Matei.

Jurnalul încărcat de poezie şi emoţie al unei femei care demonstrează că dragostea şi erotismul nu sunt şi nici nu trebuie condiţionate de vîrstă sau de vreun obstacol pus în cale de viaţă.

„Densitatea textului Norei Iuga integrează nu doar voci, frînturi de cotidian, poezie, ci şi trup, mult trup. Şi sex. Nu întîmplător: sexul – pulsiunea primară – nu cunoaşte limita ordinii venite de undeva de sus. Textul nu este nimic altceva decît replica literară a inconştientului: o producţie care nu cunoaşte legea ca ordine venită de sus, impusă din afară, ci care se desfăşoară vital, impulsiv… Nicăieri n-a provocat Nora Iuga mai mult cititorul la lectură ca în Lebăda cu două intrări. Autoarei Nora Iuga îi place să se joace. Nu-i dă mîna să-şi ţină prea mult cititorul la respect. Nora Iuga este un scriitor lumesc. De-a lungul unei opere, Nora Iuga a alternat jocuri, joacă, a făcut un joc cu propriul ego (traducînd multe cărţi, în umbra cărora s-a aşezat). Dintre toate piesele acestui puzzle, Lebăda cu două intrărirămîne proiectul ei literar cel mai radical. Clipa în care ninsoarea de iarnă, ploaia de mai, cromatica agonică de toamnă şi clipoceala de vară s-au revoltat. Trebuie să admit, avem aici un text extrem(ist). La cît de balcanică şi romantică ne este literatura, codul roşu înscris în Lebăda cu două intrări poate fi anunţat ca eveniment major la toate «posturile de radio şi televiziune» din limba română”scrie Alexandru Matei.

Iată ce nota criticul literar Tudorel Urian: ”Nora Iuga realizează în Lebăda cu două intrări un permanent balans între platitudinea searbădă a lumii exterioare şi o minunată lume interioară, în care totul este posibil: dragostea, erotismul, întîlnirea cu persoane dragi, unele demult trecute în lumea drepţilor. Glisarea dintr-un plan în altul se face pe nesimţite, uneori ca în proza lui Marcel Proust prin revelaţia în amintire adusă de gustul unei mîncări sau de un gest banal: «…nu se mai termină supa asta călduţă pe care o sorb din lingură cu gîndul la alte amieze tata nu vorbi stai drept mănîncă cu pîine vioara la conservator profesorul brandeis ochelarii lui cu rame baga şi accentul tipic german ce afrodiziac cu marius am făcut amor o noapte întreagă în limba germană cine ar fi crezut că slăbănogul schizofrenicul de marius mai bine ca niciodată nu mai merg la cinema să văd îndrăgostiţii pe pînză să-mi consum iubirile în pielea lor unghiile mele înfipte de atîtea ori am acoperit o durere cu altă durere acum douăzeci de ani cînd aveai treizeci şi eu cincizeci încă s-ar fi putut…»” De unde s-a plecat şi unde s-a ajuns pe parcursul a doar cîteva rînduri. Evantaiul amintirilor este mult mai larg pe axa temporală decît în opera lui Proust. Planurile se schimbă cu viteza gîndului care sare de la una la alta, în virtutea unor asociaţii mentale incontrolabile, mereu surpinzătoare.

Prima notă dominantă a acestei cărţi o constituie erotismul. Obsesiile erotice ale eului narator, amintirea vechilor iubiri, mai cu seamă în latura lor fizică, visele cu înaltă încărcătură sexuală, dau întreaga măsură a dramei pe care o presupune viaţa la o anumită vîrstă. Trăind într-o sumbră singurătate naratoarea septuagenară se gîndeşte la iubirile din trecut, are uneori impresia că nu este totul pierdut, iubirea şi chiar sexul sînt încă posibile, se îndrăgosteşte adolescentin de tineri întîlniţi accidental şi înţelege cu greu de ce la scara societăţii oamenii ajunşi la vîrsta ei sînt consideraţi incompatibili cu iubirea şi erotismul. Inima a rămas aceeaşi din anii adolescenţei, dar trupul se află într-o permanentă luptă cu timpul din care iese, invariabil învins: «…merg pe stradă prin dreptul vitrinelor iar bluze pentru adolescente mor sa-mi cumpăr e în mine o poză veche de la 16 ani nu iese cu nimic dar nu au decît măsuri 40-42 (…) trebuie să prind autobuzul ăsta fugi orice ar fi nu renunţa fă ca tinerii pariază a pornit nu ceda prinde-te de bară pune piciorul gata vezi că se mai poate parcă am dopuri în nări noroc cu fereastra asta deschisă (…) văd fustă pepit şi cizmuliţe albe şi-a mutat geanta să simtă mai bine mîna lui sub mîneca băiatului e un puf gîdilicios mîna mea se face caldă şi netedă şi moale…»”

Cealaltă obsesie care răzbate din paginile Lebedei cu două intrări este moartea. Scriitoarea scrie pagini cutremurătoare despre trecerea în nefiinţă.

Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Autoare a mai multor volume de poezie –Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980; Premiul USR), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piaţa cerului (1986), Cîntece (1989), Dactilografa de noapte (1996; Premiul USR), Autobuzul cu cocoşaţi (2002), Cîinele ud e o salcie (2013) – şi de proză – Săpunul lui Leopold Bloom (1993, 2007; Premiul USR), Sexagenara şi tînărul (2000, 2004, 2012; Premiul USR; Premiul revistei Cuvîntul), Fasanenstraße 23 – O vară la Berlin (2001), Hai să furăm pepeni(2009, 2015), Berlinul meu e un monolog (2010), Harald şi luna verde (2014) –, precum şi a poemului-roman Fetiţa cu o mie de riduri (2005; Premiul revistei Cuvîntul).

În 2007 a primit Premiul Friedrich Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o distincţie acordată celor care aduc servicii speciale în promovarea literaturii germane în lume. I s-au tradus romanele Sexagenara şi tînărul (Germania, Spania, Italia, Franţa, Slovenia, Bulgaria), Săpunul lui Leopold Bloom (Bulgaria), Hai să furăm pepeni (Bulgaria) şi volumele de poezie Capricii periculoase (antologie, în Germania şi Slovenia), Autobuzul cu cocoşaţi (Germania), Poem de octombrie (Germania), Inima ca un pumn de boxeur (Franţa), O inimă venind pe picioroange (Elveţia).

În această lună, Nora Iuga, una dintre cele mai apreciate poete din ţară, va publica un nou volum de poezie, ascultă cum plîng parantezele, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească.

”Omul de ianuarie”

În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniștit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe in lanul de secară.

Acest volum, lansat la Humanitas, este cea mai subtilă și mai luminoasă carte semnată de David Mitchell, autorul bestsellerului internațional Atlasul norilor.

La începutul anilor ’80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume – e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de țigani nomazi ajunși și în satul Black Swan Green –, o lume șocantă, greu de înțeles pentru un adolescent.

Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, și de la școală, unde luptele dintre băieți sunt dure și lasă urme adânci asupra unei firi contemplative și sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgostește, Dawn Madden, îi întoarce spatele, și de la culpa morală resimțită când provoacă, fără intenție, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârșesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor și chiar viața.

”Cei mai mulţi oameni cred că bâlbâiala şi blocajul sunt acelaşi lucru, dar ele, de fapt, sunt la fel de diferite ca diareea şi constipaţia. Blocaj e-atunci când spui primele sunete ale cuvântului, dar nu te poţi opri să le spui pe-aceleaşi, iar şi iar. Cam aşa: blo- blo- blo- blocaj. Bâlbâială-i atunci când te blochezi după primele sunete ale cuvântului. Cam aşa:

bâl…bâială! Eu pentru bâlbâială merg la doamna De Roo. (Chiar aşa o cheamă. Nume olandez, nu australian.) Am început să merg la ea din anul ăla, când toată vara n-a plouat un strop, şi Colinele Malvern se făcuseră cafenii, şi peste tot izbucneau incendii. Eram la domnişoara Throckmorton, care a jucat cu noi spânzurătoarea pe tablă, într- o după-masă când soarele se revărsa pe fereastră-năuntru. A scris:

PRIV–GH – – – – RE

Orice cap sec era-n stare să ghicească, aşa c-am ridicat şi eu mâna. Domnişoara Throckmorton a zis:

— Da, Jason? – şi- n momentul ăla viaţa mea s-a-mpărţit în două: Înaintea Spânzurătorii şi După Spânzurătoare.

Cuvântul privighetoare a răsunat în ţeasta mea, dar n-a vrut în ruptul capului să şi iasă de-acolo. Silaba pri- mi-a ieşit, nu-i vorbă, dar în privinţa celorlalte, cu cât mă forţam eu mai mult să le scot, cu-atât se strângea mai tare laţul care le ţinea înăuntru. Ţin minte că Lucy Sneads i-a şoptit ceva la ureche Angelei Bullock şi că amândouă şi-au înăbuşit chicotelile. Ţin minte cum se holba Robin South la o asemenea ciudată arătare. Şi eu m-aş fi holbat la fel, dacă nu era vorba despre mine. Când se bâlbâie, unui bâlbâit îi ies ochii din orbite, şi tremură tot, şi se-nroşeşte ca un luptător de skanderbeg, atunci când se-nfruntă c-un egal, şi gura i se-n-chideschide- nchideschide, ca unui peşte prins în plasă. Trebuie să fie, într- adevăr, o imagine haioasă.

Pentru mine însă, n-a fost haios deloc. Domnişoara Throckmorton aştepta. Fiecare copil din clasă aştepta. Fiecare cioară şi fiecare păianjen din Black Swan Green aşteptau. Fiecare nor, fiecare maşină de pe fiecare şosea, ba chiar şi doamna Thatcher în Camera Comunelor – toţi şi toate-nlemniseră, ascultau, priveau, se gândeau: Ce se- ntâmplă cu Jason Taylor?

Dar, indiferent cât de şocat, de speriat, de gâtuit, de ruşinat mă simţeam, indiferent cum arătam, ca un bătut-în-cap desăvârşit, indiferent cât de tare mă detestam eu singur că nu eram în stare să spun un cuvânt în propria mea limbă, n-am reuşit să scot „privighetoarea“ pe gură. A trebuit să spun, până la urmă:

— Nu ştiu sigur, domnişoară – la care domnişoara Throckmorton a zis:

— Înţeleg.

Şi chiar a-nţeles. A sunat-o pe mami-n aceeaşi seară şi, după numai o săptămână, am fost luat şi dus la doamna De Roo, logopeda clinicii de la Nodul Malvern. Asta, cu cinci ani în urmă.

Cred că tot cam atunci (poate chiar în aceeaşi după- masă), bâlbâiala s- a cuplat, în capul meu, cu Spânzurătoarea – de fapt, a căpătat înfăţişarea călăului care te spânzură. Buzele ascuţite, ca de ştiucă, nasul borcănat, pomeţii umflaţi, ca de rinocer, ochii- nroşiţi, fiin’că nu doarme niciodată. Mi-l şi închipui în sala bebeluşilor de la Spitalul din Preston, alegându-i: „An- tan- tichitan…“ Mi-l imaginez punându-mi un deget peste buzele umede, aplecându-se la urechea mea şi şoptindu- mi: „Al meu eşti!“ Dar îl simt cu-adevărat după mâini, nu după faţă. Degetele lui ca nişte şerpi mi se-nfig în partea dinapoi a limbii şi-mi apasă traheea-n aşa hal, că nimic nu mai reuşesc să spun. Cuvintele care-ncep cu n au fost întotdeauna preferatele Călăului. Când aveam nouă ani, mi-era groază de cei care mă- ntrebau: „Câţi ani ai?“ Am ajuns, pân’ la urmă, să ridic nouă degete, ca şi cum aş fi fost şmecher nevoie-mare, dar ştiu că persoana care mă-ntreba se gândea: „N-o fi putut să spună, şi gata, nătărăul?“ Şi cuvintele cu y îi plăceau Călăului, dar în ultima vreme s-a plictisit de-alea şi le-a preluat pe cele cu s. Asta- i rău de tot. Uitaţi-vă-n orice dicţionar, şi-o să vedeţi care secţiune e cea mai groasă: litera S. Douăj’ de milioane de cuvinte încep cu n sau cu s. Cu excepţia cazului în care sovieticii ar declanşa un război nuclear, cel mai tare mă tem ca nu cumva Călăul să devină interesat de cuvintele cu j, fiin’c-atunci n-aş mai fi în stare să-mi pronunţ nici măcar numele. M-aş vedea nevoit să mi-l schimb, organizând o strigare publică, dar tati nu m- ar lăsa nici în ruptul capului”.

Scriitorul englez DAVID MITCHELL s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Își face studiile de literatură engleză și americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia și apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ține cursuri de limba engleză timp de opt ani.

Debutează cu romanul Ghostwritten(1999), câștigător al John Llewellyn Rhys Prize și nominalizat la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, number9dream, nominalizat la Booker Prize, și Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câștigător al British Book Literary Fiction Award și nominalizat la Booker Prize, Nebula Award și Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks și Hale Berry în rolurile principale.

În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică și de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize și distins cu Commonwealth Writer’s Prize, The Bone Clocks (2014) și Slade House (2015). În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanți tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalități din lume. Printre numeroasele premii primite se află Geoffrey Faber Memorial Prize, South Bank Show Literature Prize și Richard and Judy Best Read of the Year Prize.

„Omul de ianuarie este De veghe în lanul de secară britanic, un nou triumf al lui David Mitchell, unul dintre cei mai importanți și cunoscuți scriitori contemporani”, scrie cronicarul de la Kirkus Reviews.

„David Mitchell a creat unul dintre cei mai inteligenți, îndrăzneți și amuzanți tineri naratori care s-au născut vreodată din paginile unui roman. Limbajul său mereu proaspăt, strălucitor îi aduce pe cititori înapoi în adolescența lor. Un roman încântător”, notează The Boston Globe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.