Ion Creangă, un mâncău fericit

La începutul acestei luni, mai exact pe 1 martie, s-au împlinit 186 de ani de la nașterea celui mai mare povestitor român: Ion Creangă. Este motivul pentru care cotidianul.ro publică un text despre acest „mâncău fericit și despre îmbucăturile și apucăturile gastronomice ale lui Creangă“. Textul este scris de Stela Fabian.

A fost odată un mâncău fericit

Cauzele care au sugrumat timpul pământean și creator al lui Ion Creangă au fost independente de voința lui sau tocmai din lipsa acesteia. Cumulate, au curmat brusc viața răzvrătitului popă și indrăgitului învățător, tocmai într-o ultimă zi a nemilosului 1889. Trioul Eminescu, Veronica, Creangă trecea pragul noului an în formulă completă.

Moștenirea genetică, pantagruelismul crengian și încrederea în vindecări miraculoase s-au agravat una pe alta, apropiind sfârșitul.

Epilepsia sau ”pedepsia”, cum o numea Creangă, el a moștenit-o fără drept de apel de la mama sa, Smaranda. Ea a manifestat primele semne ale bolii în 1855, iar după 22 de ani, acestea se vor trezi din latență în cel mai iubit copil al său, zdruncinându-l treptat și tot mai des. Din păcate, crizele epileptice au venit pe cale maternă la pachet și cu consistente dezechilibre nevrotice. Epilepsia a fost cauza principală a morții lui Creangă, chiar dacă nu singura. Boala se va transmite și fiului acestuia.

Străduindu-se să minimalizeze semnele acestei nemiloase boli, dar fără rezultate de durată, epuizând mijloacele medicale ale epocii căreia îi aparținea fără voia lui, Creangă, ”s-a pus în salce”. Mai concret, cu încredere și o ultimă speranță, s-a lăsat pe mâna unei doftoroaie bătrâne. Dar, după 30 de zile de stat închis la 30 de grade, cu ceaiuri depurative zilnice, amestecate și cu alte ingrediente, completate de ”băi sau afumări fierbinți ale trupului”, doftoroaia de mahala îi grăbi sfârșitul, având în vedere că epilepsia se manifesta tot mai violent.

Peste toate acestea, asupra organismului fragil al lui Creangă se mai tot adăuga câte un kilogram în greutate, catalizând slăbiciuni de tot felul, deja avute sau pe cale gastronomică dobândite. Pohta ce-a pohtit-o cu nesaț povestitorul a rămas de poveste. ”Povestea poveștii”, în rândurile care se vor așterne.

Gastronomia întărește prietenia

Companionul cel mai îndrăgit de Creangă era nimeni altul decât Eminescu. Deși diferiți ca pregătire și ca stil de viață, exista acolo, între ei, acea dorință de a trăi liberi, neîncorsetați de reguli și priviri critice, care ar fi judecat ce credeau ele că era de judecat.

”Era o plăcere pentru ei ca să se așeze într-o odaie din fundul unei crâșme, pe lăviți de lemn, cu brațele rezemate de o masă murdară, serviți de un băiețel naiv.”

Împreună băteau crâșmele și hanurile rămase renumite în istoria literaturii datorită festinurilor lor fără îngrădiri: crâșma lui Țâru, Bolta Rece, La trei sarmale, localurile fără pretenții de la periferia Iașului, din Tătărași, Nicolina, Păcurari.

La Țâru, după ședințele de la Junimea, potrivit lui Artur Gorovei, ”năduful ce-l înădușa în timpul întrunirilor acestora, și-l răsplătea Creangă în tovărășia lui Eminescu”, cu care mergea în Târgușor, ”la crâșma lui Țâru, unde mâncau friptură de porc cu usturoi, pregătită în hârb de ceaun.

Alteori, făceau chefuri amândoi în vestita crâșmă Bolta Rece.” Se spune că în aceste ”hrube nesfârșite și adânci ale unor case boierești dărâmate de mult, din care nu mai rămăseseră decât boltele subterane”, se și cunoscuseră poetul și povestitorul, deși părerile sunt împărțite. În această crâșmă din Dealul Sărăriei, își aducea Eminescu cana lui din ”sticlă roz riglată, cu capac de zinc” pentru a sorbi din vinul rece al grecului Amiras, care transformase hrubele într-un local ajuns faimos.

Deși Eminescu mai frecventa și cafenele mai simandicoase, vizitele în acestea deveniră tot mai rare după închegarea prieteniei cu Creangă, prietenie care a stârnit curiozități, cercul lor de prieteni neînțelegând ce subiecte comune ar putea împărți doi oameni atât de diferiți, atâta vreme. Dar, Eminescu le replica scurt și vag: ”Vorbim și noi ce ne trece prin minte!”

Memorialistul George Panu explica în ”Amintiri de la Junimea”, explica: ”Ce făceau ei? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mâncau cârnați cu usturoi – și vai de lume cum erau preparați – ordonau ca să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s-ar fi întâmplat, și după ce mâncau pastramă, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea dacă crâșmarul le dădea voie.” Amețit de tulburel, Eminescu devenea limbut, țanțoș și sentimental.

Erau fericiți! Refuzau invitațiile în localurile boierești. ”Nu, nu mergem; preferăm să ne ducem la chir Costache crâșmarul, de la Nicolina. Să vezi ce pastramă minunată are! Cer, adăugă Creangă, să-mi aducă pe un hârb de strachină vreo trei cărbuni și-mi pun eu singur pastrama pe dânșii de se frige. … Vinu-i cam turbure și acrișor, dar bun. Și stăm de vorbă până în ziuă. Nu-i așa Eminescule?”

”Vai de mine că nu am văzut de când sânt așa om mâncăcios!”

De proporții pantagruelice erau mesele lui Creangă și în lipsa lui Eminescu.

După câte o zi în care muncea la tipografia lui, pe stomacul gol, de la șase dimineața până la opt seara, fără măcar să răsucească niște tutun în foiță, Creangă recupera abitir bunătățile gastronomice la care, poate, stătu-se cu mintea toată ziua. Trecea peste drum, la localul unui fost arendaș de moșie scăpătat, Alecu Dimitriu, unde ”el ceru ca să-i facă un frigăroi și când i se aduse friptura, …, el mai ceru încă una, și încă una, și tot așa până ce i se aduse cinci fripturi, pe care le puse pe o măsea; când ceru a șasea friptură, și i se răspunse că nu mai are carne, atunci se înfurie grozav, înjură pe birtaș, îi aruncă banii și ieși bodogănind.” Conu Alecu se plânse a doua zi că ”domnul acela gros, gras și bălan … mi-a mâncat trei kile de carne în cinci fripturi mari … și la urmă m-a batjocorit că pleacă rupt de foame din locanta mea.”

Acest ”Gargantua moldav” din bojdeucă

Acest ”Flămânzilă” în carne și oase putea să fi fost el însuși sursă de inspirație pentru al să omonim fantastic personaj. Căci, festinele sale, că simple mese nu puteau fi numite, continuau și sub acoperișul dărăpănat al bojdeucii sale. Vara, în cerdacul din spate, cu panoramă spre Dealul Ciricului, pe o canapea tare ponosită, Eminescu și Ionică beau vin sau cafea fiartă de Tinca, în timp ce scrutau cu ocheanul dealul chel din fața lor, în căutare de panorame mai senzuale. Iarna, se retrăgeau lângă vatră, sorbind ”vin fiert cu scorțișoară și măr domnesc”.

După plecarea bădiei Mihai la București, Creangă îl rechema cu dor, printr-o scrisoare, de Crăciun, la sarmalele pregătite de Tinca.

Multă vreme trebuie să fi petrecut Tinca în bucătăria de vară din spatele bojdeucii până să fi potolit poftele mereu nepotolite ale consortului său, care reconstitui la periferia Iașului universul gastronomic humuleștean. Creangă, la fel ca Ștefan a Petrei, pune ”curechi în putină și mușchi afumat de porc în podul șindrilit al casei, mâncă bucate humuleștene, însă mai ales sarmale și plăcinte cu polalele-n brâu, făcute cu julfă.”

Pentru a-i pica mai bine bucatele, Creangă știa să se facă cât mai comod posibil. Se schimba în cămeșoiul său de noapte, lung, din pânză de la țară, cu mânecile largi și deschis la piept, fără ciorapi vara, iar în restul anului, cu papuci.

Theodor D. Speranția, scriitor și folclorist, unul dintre vizitatorii ocazionali în bojdeucă își amintea despre Creangă: ”Când ședea la masă, avea o mesuță rotundă cu trei picioare, pe care o punea pe pat, iar el se așeza alăturea răzămat cu spatele de perna de perete; iar pe sub masă se plimbau pisicile.” Compania acestora era plăcută, stăpânul permițându-le chiar să se cațere pe umerii săi masivi, dar, totul până când acestea încercau hoțește să îi diminueze din porții. Atunci, cu violență, le îndepărta. Nimănui nu i se permitea să știrbească porțiile.

Acestea au fost recuperate cu strictețe și după abstinența din luna în care a stat închis la salce, de unde ieși mai slăbit și mai bulimic. Călinescu memorează cu haz acest moment: ”Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron de sarmale, opt plăcinte cu caș și o ocă de vin.”

Meniul ratat într-o zi trebuia recuperat, ora târzie nefiind nicio piedică. Mărturia lui Ioan S. Ionescu este concludentă în acest sens: ”Dacă se punea la lucru, fie să compuie vreo poveste, anecdotă sau amintire din copilărie, fie să facă corectură la Metoda nouă sau Învățătoriul copiilor, el se scula de pe la 4-5 dimineața, se punea la lucru fără să mănânce sau să beie ceva toată ziua și lucra de multe ori până la orele 8 sau 9 sara. Iară când se scula de la lucru, apoi ține-te pânză să nu te rupi.”

Au rămas consemnate și ideile lui Creangă despre ce înseamnă să mănânci cu adevărat: ”Când te pui la masă, mânânci cum se cade și cât îți trebuie, altfel nu se cheamă masă, se cheamă zămoreală.”

Acest principiu a fost pus în practică de Creangă la cel mai înalt nivel și numai ”zămoreală” nu se putea chema, cu toate că, acasă, institutorul era cu ceva mai ”cumpătat”. Cu voluptate, el dădea gata ”doar” câteva feluri felurite: ”o oală de găluște făcute cu păsat de mei și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țiglă de lemn și undită cu nujdei de usturoi, iar pe deasupra șindilea cu o strachină de plăcinte moldovenești, așa-zisele poale-n brâu, însă ca băutură el se mulțumea cu o cofiță de vin amestecat cu apă.”

Vitrina cu raci

În drumurile sale prin Iași, spre școală, spre tipografie sau în alte direcții, Creangă își ostoia foamea care-l încerca brusc sau poftele stârnite de vreo vitrină din care îi trăgeau cu ochiul bunătăți cărora nu le rezista.

Trecând odată Creangă pe strada Vasile Alecsandri din Iași, în apropiere de Tipografia Națională, unde se tipăreau Convorbirile literare, fu ademenit de vitrina restaurantului din zonă, unde, fuseseră înghesuiți, cu un scop bine calculat, mai mulți raci într-un castron.

Cu pofta gata stârnită, Creangă intră, luă castronul din vitrină și se puse la masă cu Theodor D. Speranția, care, deja, dăduse gata niște roșiatici forfecați. De la el ne-a rămas povestită cu haz amintirea acestui moment culinar din viața lui Creangă și încă unul dintre meniurile lui: ”Până să îmi vină un alt fel de mâncare pe care-l așteptam, am mai mâncat vreo patru raci. Creangă însă a mâncat tot castronul și i-a mâncat și pe cei ce mai rămăseseră în farfuria mea. Și avea mare îndemânare la mâncat raci. Când lua racul în mână, numaidecât îl rupea în două, îi scotea gâtul, îi prindea între degetele mari și într-o clipă îi desfăcea și-ii scotea carnea pe care o săra și o mânca cu pâine. După aceea, mânca picioarele cele mari, apoi desfăcea si coșul, îi mânca măruntaiele, lua de vreo două ori saramură cu coaja, o sorbea și gata, lua altul la rând.

Dacă ferestrele localurilor ieșene, împodobite cu decoruri de natură gastronomică trezeau apetitul apetitul lui Creangă, aerul proaspăt de pădure făcea ravagii și mai mari.

Într-o vacanță de vară, mergând scriitorul la Ungheni Prut, a început dimineața cu ”vreo zece ouă fierte, o strachină de prune și un căuș de păpușoi fierți”. A continuat la amiază, când ”a mâncat de toate și bine” din ce aduseseră cu trenul de Iași soțiile prietenilor cu care mersese.

Și apa, nu numai aerul, devenea stimulent de pofte latente, transmise nouă de Călinescu: ”După scaldă, e mai pofticios. Atunci, mănâncă tot ce găsește la han, bea de la o țărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la un ovrei un ceaun de păpușoi fierți, gronțăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă și se bălăcește mulțumit.”

O altă ocazie în afara casei și a localurilor ieșene în care i se întinse masă bogată lui Creangă a fost căsătoria fiului său, Constantin Creangă. La nunta de la Brăila, socrul mare, ”crapul pus de cuscri pe masă îl mâncă tot.”

Nici pentru rude nu se îndură Creangă să facă parte din porția lui: ”La Neamț, la mânăstire, strânge bureți si-ii dă rudelor să-i gătească. Mănâncă lacom, neinvitând pe niciunul, spre a nu i se împuțina porția.”

”Cine este hipopotamul?”

”De ce să dau un frăncușor -zicea el cui îl invita să se fotografieze- ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coșuleț cu brânză sau de păstrăvi, și mi-a prii mai bine decât tinicheaua.”

Satisfacerea plăcerilor de moment ale mereu flămândelor sale papile gustative s-a dovedit a fi în defavoarea imortalizării sale pe sticlă, pentru viitorul îndepărtat. Cu toate acestea, s-au păstrat câteva portrete ale sale, ultimul fiind tabloul în ulei, pictat de V. Mușnețanu. Generoasele lui obiceiuri culinare fac diferența între subțirelul Creangă cu potcap și cel de la urmă, care abia încape în tabloul în ulei. Concludentă este descrierea lui George Călinescu, din monografia pe care i-a dedicat-o:

”Către patruzeci de ani trupul lui Creangă începe să se umfle. Subțirele diacon de altădată, cu ochi albaștri pătrunzători și bărbiță mătăsoasă de faun, se puhăvește la față și capătă ochi mici osânjoși. Părul, încă lung, dat popește pe spate și hainele groase de șeiac îi dau înfățișarea greoaie de matahală.”

”Subțirel” nu mai are nimic de a face cu Creangă, așa cum nici diacon nu mai este de multă vreme. Calificative tot mai grele și sugestive nuanțau expresiv exteriorul, iar efectele abuzurilor culinare măcinau interiorul. Mecanismele organismului cedau năclăite de unturi a căror prezență era cu precizie predictibilă, chiar dacă invizibilă.

Prietenii încep să îi spună ”bărdăhănosul Creangă”. Altădată, cum povestește Călinescu, medicul cel nou al povestitorului îl vizită în bojdeucă însoțit de cel vechi. Văzând proporțiile pacientului, cel nou întrebă în franceză ”cine este hipopotamul?”. Dar, Creangă, deși nu vorbitor de limbi străine, deduse întrebarea și replică în stil propriu: ”Dumneavoastră trebuie să fiți șeful vreunei minajerii de cunoașteți așa de bine specia hipopotamilor.”

La 186 de ani de la nașterea sa, percepția de hâtru și gurmand a lui Creangă rămâne de neclintit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.