„Istoria măgarului farsor şi a cioarei invidioase”

Mai demult, acum ceva ani, mi-a căzut în mână volumul de referinţă „Alienatul în faţa societăţii şi a ştiinţei” redactat de Alexandru Sutzu în anul de graţie 1877, dar cartea pe care o am în faţă este cel puţin o curiozitate. Ea a apărut în anul 2009 (la editura Academiei Române) şi se pretinde ostentativ a fi ediţia a II-a a volumului din 1877, după cum apare pe copertă, şi mi-am pus atunci întrebarea retorică: oare când a publicat Alexandru Sutzu (1837-1919), din proprie inţiativă (!), o a doua ediţie a operei sale? Ei bine, evident… niciodată! Aşadar, informaţia de pe copertă poate lesne păcăli pe aproape oricine şi reprezintă un truc ieftin, de natură a crea o gravă confuzie editorială, cu consecinţe intelectuale dintre cele mai penibile.

Şi asta pentru că, în mod normal, NUMAI autorul cărţii este cel care are dreptul deplin să-şi reconsidere opera într-o nouă ediţie, şi nu un simplu îngrijitor cu ambiţii editoriale derizorii, iată, la peste o sută treizeci de ani de la apariţia lucrării respective!

Spre exemplu, marele Charles Darwin a publicat între anii 1859 şi 1876 nu mai puţin de şase ediţii ale volumului său fundamental, „Originea speciilor”. Aceste ediţii au fost permanent corectate, readnotate şi îmbunătăţite de către Darwin personal iar în clipa în care, în anul 1876, Darwin redactează varianta finală a „Originii speciilor”, această ultimă ediţie (a şasea) va rămâne în posteritate sub această formă şi nimeni nu şi-ar atribui vreo nouă ediţie în locul autorului!

Ei bine, însă, în România se poate aşa ceva! Dar să trecem peste asta şi să mergem mai departe cu analiza, deoarece volumul respectiv se doreşte a fi o „ediţie îngrijită”, deci are un „îngrijitor”, ale cărui iniţiale sunt „V.V.T”.

Trebuie spus că o persoană care îşi propune să reediteze opera cuiva are obligaţia de a schimba ceva conceptual sau a analiza structura textului original, în primul rând, aducând la zi valoarea ştiinţifică a operei analizate – din perspectivă contemporană. Însă opera ştiinţifică a dr. Alexandru Sutzu, enunţată mai sus, nu este prezentată din perspectiva psihiatriei actuale pe care să o consacre comparativ cu valorile clinice ale secolului al XIX-lea, în cadrul unei istorii a mentalităţilor ştiinţifice. Mai mult, două treimi din lungul capitol introductiv nu reprezintă o analiză conceptuală a subiectului tratat, ci doar o amalgamare de texte antologate din Alexandru Sutzu, pe care „crestomantul” nostru contemporan şi le însuşeşte creând impresia falsă a unor capitole de sine stătătoare ale domniei sale, deşi respectivele texte sunt preluate direct şi nemijlocit din munca autorului, respectiv a lui Alexandru Sutzu (vezi pp.13-26; 27-30; 31-44 şi exemplele pot continua).

Apoi un alt aspect foarte supărător este că analiza preţios savantă şi greoaie referitoare la Alexandru Sutzu (adică numai la textele sale psihiatrice şi doar atât!) este lipsită de orice dimensiune biografică, nefiind practic deloc menţionat cazul dramatic al lui Mihai Eminescu, unul dintre pacienţii celebri ai doctorului Sutzu şi pe care eminescologii l-ar fi salutat cu mare interes.

Volumul păcătuieşte prin inconsistenţă, nu deţine vreun glosar tehnic şi cultural cu privire la termenii de specialitate uzitaţi de Alexandru Sutzu în urmă cu 130 de ani şi mai bine şi nu ne oferă nici un fel de referiri biografice (esenţiale) în legătură cu numele persoanelor menţionate de doctorul Sutzu, cunoscute lui şi contemporanilor săi… iar pentru noi, cei de azi, evident că este nevoie de o informaţie suplimentară. Dar pentru asta mai trebuie să şi munceşti!

Volumul este din păcate o facilă republicare însoţită de un prolog confuz, încâlcit şi autoapreciativ (sic!), dar care ajunge să susţină un fals efort de documentare şi o analiză pretins de specialitate a unuia care se crede altceva şi altcineva decât poate fi vreodată. Lipsa unei analize istoric conceptuale a psihiatriei secolului XIX, lipsa corespondenţei cu termenii moderni, incapacitatea de a plasa opera lui Sutzu într-un demers comparativ adecvat, ignorarea cu rea voinţă a unor studii similare antedatate de la noi (!), iată numai câteva dintre obstacolele aiuritoare pe care ni le oferă din plin efortul autolaudativ de „reeditare”.

Şi un record demn de remarcat, poate cel mai important cuvânt-concept din psihiatrie, acela de „schizofrenie”, care se suprapune pe cel istoric cultural de „nebunie”, este cu desăvârşire absent în cartea mai sus menţionată! O mare nebunie, nu-i aşa? Dar, desigur, libertatea de exprimare culturală este neîngrădită… Oricine poate scrie orice şi oricum despre oricare… Oare aşa să fie?

Dar cine este acesta, poate vă întrebaţi… Nu este vorba aici de vreo polemică personală. Chiar nu merită amintirea lui, cât mai degrabă fapta sa, care numai nu face bine nici publicului specializat, care vrea, poate, să descopere lucruri noi despre întâmplări vechi, şi nici bietului Sutzu căruia, vai (!), în posteritate, nu-i foloseşte o astfel de repunere în temă, superficială, incompletă şi… incompetentă!

Editorul nostru vanitos devine aşadar un „nec plus ultra” al lucrărilor (care din ele?) ale lui Sutzu, dincolo de care nu se mai poate! A scris editorul… s-a terminat cu autorul! Dixit!

Parcă povestea e predestinată tuturor superficialilor vanitoşi peste măsură care-şi arogă munca altora, oameni onorabili, care chiar au clădit ceva în viaţa lor. Despre cum sunt posibile astfel de întâmplări a povestit la vremea lui unul dintre marii noştri profesori interbelici de anatomie descriptivă şi topografică, Victor Papilian (1888-1956). Iată mărturisirea lui dureroasă, după un eveniment similar din anii 1923-1924:

„Era un tânăr savant, care ştia şi lucra foarte mult; pentru că studia plantele şi animalele din diferite localităţi, avea un măgar care-i ducea sacii cu cărţi şi cu lucrări. Şi a stat multă vreme măgarul lângă călugăr, fiind bine îngrijit şi bine tratat. Dar într-o zi călugărul a murit! În faţa acestui eveniment, măgarul s-a gândit că ce bine i-ar sta lui în postura de călugăr savant; pentru aceasta a luat cărţile, ochelarii şi scufia călugărului şi după ce a tras în cadavru tradiţionala copită, a plecat în lume şi a ajuns în ţara Pinguinilor. Pe drum şi-a făcut următoarea socoteală, căci măgarii nu sunt proşti, după cum se crede, ci numai şireţi la cap şi meschini la suflet: «Aici sunt un necunoscut; Pinguinii sunt de bună credinţă şi pentru ca să-mi păstrez prestigiul, nimeni nu trebuie să-mi vadă urechile şi să-mi audă glasul, care eventual ar putea să mă trădeze»! De aceea el mergea încet şi grav, cu scufia pe cap şi cu ochelarii pe nas, propovăduind pe şoptite. Pinguinii la început s-au speriat crezând că este un zmeu şi au vrut să-l gonească; dar măgarul pe unul l-a lovit cu copita, pe altul l-a muşcat şi l-a infectat cu balele lui veninoase. Şi atunci, în faţa Pinguinilor înmărmuriţi, s-a decretat profet şi a promis că va reforma tot ce este rău în Pinguinia. Şi era în acea ţară un turn, care făcea fală tuturor Pinguinilor, dar era încă neterminat. Pinguinii l-au condus pe măgar cu multe onoruri şi l-au rugat să termine clădirea. Măgarul s-a îngâmfat, s-a instalat comod în el şi apoi a ţinut următorul discurs – tot pe şoptite: «Pinguini, turnul vostru e urât, rău şi şubred; eu prin puterile mele, nu numai că-l voi desăvârşi, dar îl voi reforma, adică îl voi face frumos, bun şi puternic».

Cu timpul, lumea începuse a-l uita, căci alte împrejurări grave se iveau la orizont – Pinguinii se pregăteau de război contra Marsuinilor. Războiul nu a întârziat de a începe şi Marsuinii au intrat în Pinguinia iar măgarul a fugit din turn, ascunzându-se. După ce Marsuinii au ocupat turnul cu o parte din Pinguinia, măgarul a ascuns ochelarii, cărţile şi scufia şi în toată goliciunea lui sufletească şi corporală s-a prezentat generalului Marsuin învingător, căruia i-a ţinut următorul discurs: «Excelenţă eu sunt un măgar original din Marsuinia, înainte de a veni în această ţară rea, urâtă şi mizerabilă, unde locuitorii sunt laşi şi hoţi, am trăit fericit în dulcea mea ţară a Marsuinilor, acolo tot e frumos, bun şi înălţător; mi-aduc aminte cu deliciu de lăturile pe care zilnic le duceam în spatele meu, îmi face plăcere amintirea biciului cu care Marsuinii mă împingeau la lucru şi neuitate îmi sunt epitetele şi invectivele, cu care mă gratificau toţi Marsuinii, de la copil până la bătrân. Azi, cu acelaşi devotament, depun la picioarele Excelenţei voastre, serviciile mele; puteţi să mă bateţi, puteţi să mă înjuraţi, eu rămân al D-voastră prea supus şi umil servitor».

Dar soarta războiului s-a schimbat! Într-o zi măgarul a observat cu durere cum Marsuinii se pregătesc de plecare şi din toate părţile se auzeau marşurile triumfale ale pinguinilor învingători. Când turnul a trecut iar în stăpânirea Pinguinilor, măgarul şi a scos scufia, ochelarii şi cărţile, din ascunzătoarea lor, s-a urcat în turn şi a aprins lampa.

După ce lucrurile se mai potoliseră, într-o seară se aşeză pe turn o cioară moartă de foame. Din câteva vorbe tovărăşia a fost făcută. Măgarul, de când cu afacerea războiului, devenise mai retras, el avea nevoie de un exponent, dar un exponent activ, care să-i restabilească autoritatea lui, prin orice mijloc şi o să-l prezerve de orice neplăceri.

Era o societate admirabilă, în care cele două personaje se completau perfect; cioara punea la dispoziţia maestrului ghearele, ciocul şi toată invidia de care era capabilă, iar măgarul îi da în schimb să mănânce, o mâncare ce i se dădea şi lui gratuit din munca şi sudoarea altora. «Tu eşti cel mai mare maestru al gândirii şi nimeni nu trebuie să stea alături de tine» – îl linguşea cioara – «Tu, dacă vei linge copitele mele şi vei scoate ochii celor pe care-i duşmănesc, vei deveni stăpânul acestui turn» – răspundea măgarul.

În fiecare zi, cioara zbura în toată Pinguinia şi croncănea pretutindeni genialitatea profetului, şi istoria se repeta în fiecare zi. Dar, într-o dimineaţă, cioara a venit la turn, palidă ca moartă, văzuse un semn care prevestea o mare nenorocire. Văzuse un mic Pinguin, înconjurat de alţi Pinguini, care săpau fundaţia unui nou turn.

Cioara a făcut cum o învăţase măgarul şi a început a ţipa îngrozitor la toate răspântiile: «Popor un mare sacrilegiu s-a înfăptuit; un mic Pinguin construieşte un turn, cu material pe care nu l-a făcut el, pe care l-a luat de-a gata! Veniţi cu toţii, linşaţi-l şi dărâmaţi încercarea lui îndrăzneaţă! În turnul pe care vrea să-l facă, nimic nu este original, nici pietrele, nici cimentul, nici fierul»! Când a auzit intriga cioarei, micul Pinguin a înţeles care-i izvorul; s-a urcat pe stânca pe care o cioplea şi adresându-se Pinguinilor le-a vorbit astfel: «Pinguini, este adevărat ce v-a spus cioara, nici piatra, nici cărămizile, nici cimentul, nici fierul nu-s de aici, dar ele au fost aduse prin străduinţele mele şi este ceva care e al meu: este munca. Acest turn îl construiesc, nu ca să mă urc în el, dar ca să învăţ pe copiii voştri, cum se construieşte un turn»!!! Atunci, un bătrân a luat cuvântul spunând mulţimii furioase pe măgar şi cioară: «Lăsaţi-l în pace, făcând scandalul public compromitem nu pe măgar, ci turnul şi ne compromitem şi noi, care am putut fi înşelaţi atâta vreme de un măgar farsor şi o cioară invidioasă»!!!

Această istorioară era povestită în vechime copiilor ca pildă pentru mai târziu, pentru a arăta care este izvorul tuturor campaniilor bazate pe invidie, neputinţa şi teama distrugerii falsei glorii, construite pe vorbărie goală şi pe efectele plăsmuite acasă cu o seară înainte. Cât despre farsorii demascaţi, ei urlă lugubru; iar urletului lor se asociază şi croncănitul invidios al ciorii neputincioase. Dar soarele primăverii a apărut la orizont şi sub razele lui dătăoare de viaţă, micul Pinguin cu dalta şi ciocanul în mână, ciopleşte piatra, cu care îşi va ridica turnul lui. Însă pentru alţii şi nu doar pentru el”.

Quod erat demonstrandum…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.