Într-adevăr, la început a fost o idee. Năstruşnică pentru unii, inoportună pentru alţii, necesară şi încărcată de toate valenţele civismului şi de parfumul provocărilor gazetăreşti pentru o mână de oameni: să mergem, de ce nu?, la Roman într-un desant afectiv de susţinere a candidatului USL la parlamentare! Mai ales că adversarul Elenei Udrea în colegiul Roman, comuna Ion Creangă, pe numele său Liviu Brătescu, trecea în percepţia publică, de ceva vreme, drept sigur perdant, aflat în postura mielului de sacrificiu.
Paternitatea ideii şi-a asumat-o cu hotărâre greu de învins Cornel Nistorescu, directorul ziarului cotidianul.ro. Şi ideea a prins! Apoi, văzusem omul aruncat în groapa cu lei nesătui, de pripas şi am zis că merită.
Istoric dedicat, autor de studii despre liberalismul românesc, intelectual cu certe aptitudini de politician cu obraz şi cu capul pe umeri, om al locului pe deasupra, deci, urmaş al Muşatinilor, Liviu Brătescu era, fără să ne fi cunoscut faţă la faţă, o reală şi plăcută surpriză doar din apariţiile sale la tv.
Aşadar, zis şi făcut! În dimineaţa zilei de marţi, 4 decembrie, în „Pisicuţa” de mulţi cai-putere a lui Cornel Nistorescu plecăm pe urmele preumblării lui Hogaş, nu chiar în munţi, ci pe firul lui DN ’85, către Roman. Drumul se ţine încă bine la 12 ani de la inaugurare. E uscat ca o piele de şarpe la soare şi e neted ca-n palmă. Ne gândim că doar cu o jumătate de refugiu în plus am fi putut avea, de mult timp, autostrada visată sud-nord. Vremea, anunţată la plecare ca mohorâtă, rea, schimbătoare ca orice început de iarnă, dă şi ea peste cap prognoza: e un cer sticlos de senin şi un soare cu dinţi mai puţini şi mai rari decât ai pieptenilor lui Ungureanu comandaţi la Guvern în primăvară!
Ceaţa anunţată a rămas, până la urmă, captivă şi ea în arăturile câmpului.
Cornel Nistorescu mănâncă mere. Multe. Unul după altul. Mere aurii. „Măi, goldenul ăsta îmi întreţine vitalitatea, să ştii!” şi îl cred după dezinvoltura devenită obişnuinţă cu care face mai multe lucruri deodată: selectează textele şi le poziţionează pe site, se conectează cu prietenii, cu cunoscuţii năvăliţi în difuzorul telefonului, mulţi şi din cele mai neaşteptate şi diferite colţuri ele ţării, dă indicaţii cu precizia şi claritatea unui „cap limpede” neincomodat de mişcarea, de goana maşinii. Depănăm amintiri coborâte până la frontiera cea mai tainică, de vis a copilăriei. Împărtăşim cu surprindere o dragoste comună pentru Erika, mica noastră negresă. Erika ar fi putut fi foarte bine o femeie, dar nu e decât numele unei maşini de scris din anii ’30, Made in Germany! Ne-a imprimat gândurile şi ne-a marcat destinul amândurora din locuri şi împrejurări diferite până am trădat-o, până a devenit un umil, dar preţios obiect de colecţie. Cunosc mai bine şi mai profund jurnalistul de-o viaţă iar dincolo de el, cu adevărat, omul.
Sună Mugur Ciuvică. E şi el pe drum. Are un avans de 50 kilometri în faţa noastră. Apoi, după următorul ţârâit al telefonului, aflăm că maestrul Mircea Diaconu a ajuns la Roman deja. S-a grăbit, nu glumă! Nu îl compătimim că o să se plictisească aşteptându-ne. Nicidecum! O să îl ia în primire foarte repede, curiozitatea stradală! Surpriza neaşteptatei apariţii o să se prefacă repede în bucuria întâlnirii cu idolul tinereţii lor. Cu purtătorul de conştiinţă şi vorbe bine ţintite, bine simţite, de azi. O să dea autografe. O să se lase bătut pe umăr, pozat. O să găsească un cuvânt de încurajare, de speranţă, pentru fiecare, doar e unul de-al lor.
Motorul toarce nemţeşte. Comentăm. Derulăm firul întâmplărilor dintr-o campanie anostă. Doar Romanul ni se pare că mai ţine trează şi cu sufletul la gură tensiunea şi mai ales miza alegerilor cât pentru o ţară întreagă. Ne-am ales bine ţinta. Cunoaştem logistica, tactica, resursele adversarului. Indignarea stă să ne sară la gât prin parbrizul maşinii. Cât tupeu, câtă disperare trebuie să fi existat în calculele candidatului Udrea ca să-şi caute imunitatea, refugiul, departe de locul învârtelilor şi matrapazlâcurilor ministeriale! Câtă neruşinare, câtă mizerie morală să joci cartea potemkiniadei, să te închini la moaşte şi icoane cu care n-ai nici în clin, nici în mâneca croielilor costumelor de firmă! Să depăşeşti în mondenităţi şi huzur celebritatea cârnaţilor de Pleşcoi, şi să vii în ţinutul Muşatinilor să ridici cruci!
La amiază, intrăm în Roman. Am mai văzut asta: blocuri ceauşiste fără identitate, fără aerul locului. Li s-a dat un strop de culoare. Li s-a pus o diademă de reclame luminoase care ascund, ca un fard, starea proprietarilor înglodaţi în nevoi. Ici-acolo, case boiereşti din alt veac. Tânjesc, cu grimasa faţadelor coşcovite, căzute în uitare, după o soartă mai bună. Dar străzile sunt totuşi vii. Sunt largi şi aerisite. Romanul, ca oraş de tranzit, cu turişti de o noapte, mai respiră, mai gâfâie. A pierdut în ultimii opt ani cam o treime din locuitorii săi. Populaţia e vizibil îmbătrânită, cu mari handicapuri sociale, dar nu se predă deznădejdii. Observaţie stenică: în marea lor majoritate, romaşcanii îşi poartă cu demnitate povara sărăciei şi-a lipsurilor de tot felul! Refuză sau amână cu toţii momentul agoniei cu gândul la vremuri mai bune.
Intrăm pe artera principală. Ne izbeşte violent orgia imagistică, agresivitatea agitaţiei vizuale afişate cu ostentaţie. La Roman, imaginea şmecheriei grosiere şi a mistificării de doi bani dar costisitoare, are chipul Elenei Udrea. Inundă centrul oraşului până în cartierele mărginaşe înţesate de lumpen-proletariatul anilor ’70-’80. Elena Udrea pe garduri, pe stâlpii de iluminat, pe copaci seculari! Elena Udrea pe faţadele magazinelor! Elena Udrea pe plasmele ţipătoare şi pe cuburile rotative, pe benere, pe afişe, pliante, colaje! Zâmbitoare, feciorelnică, reculeasă pios, bună de pus la icoană şi rană, vinde romaşcanilor, la preţ de un vot, „lapte”, „miere”, „gogoşi”! Închipuiţi-vă, ea e protectoarea hotărâtă, fără drept de apel, a pensionarilor, promiţând mărirea pensiilor după ce guvernul ei le-a micşorat. Promite locuri de muncă după ce le-a desfiinţat, ajutoare de stat după ce le-a „ajustat”, în sfârşit, promite Raiul după infernul sictirului, furtişagurilor, dispreţului şi raptului economic cu care a blagoslovit România. Şi pentru că, până şi ei, promisiunile i s-or fi părut prea de tot gogonate, înflăcărând doar imaginaţia naivilor şi credulilor, catindata s-a gândit să le lase romaşcanilor un semn durabil al trecerii ei prin colegiu. A umplut locurile sfinte, intersecţiile, terenurile virane, cu cruci. Cruci comemorative, cruci de iertarea păcatelor ei şi a găştii sale! Cruci de pomenire! Ultima ispravă, ultima înălţare se petrece chiar în ziua sosirii noastre la Roman. E plecată în comuna Ion Creangă să mai ridice, să mai sfinţească o cruce. Ultima! Enormă! Monumentală! Pe măsura fariseismului ei şi a butaforiei atât de ţipător regizate.
Scurt popas la sediul de campanie a lui Liviu Brătescu. Forfotă mare înăuntru. Afară e lume pestriţă. Susţinători, chibiţi, cârcotaşi. Lumina neonului cade pieziş pe feţele lor încât nu-ţi dai bine seama cât de entuziaşti sunt ori, dimpotrivă, cât sunt de îngrijoraţi. Staful de campanie e tânăr. Jurnalişti agili şi mintoşi care mai au în spate campanii, studenţi inimoşi. Au idei, reacţii rapide, replici prompte, pliate pe mişcările, pe strategia adversarului. Ultimele zile au ridicat temperatura emoţiei până la temperatura de fierbere a nervilor. Îşi fac curaj în lupta cu norocul, cu autorităţile locale ostile, cu banii Elenei Udrea, fără număr. Liviu Brătescu are de partea lui doar simpatia şi încurajările oamenilor. Sigur, e mult, e mare lucru dar în rest, numai beţe în roate. Se simte nedreptăţit. Pe drept. O declară pe şleau. De la primarul oraşului, susţinător din interese meschine de partid al Elenei Udrea, până la ultimul om, până la ultimul funcţionar al sistemului, totul îi este potrivnic. Pomana electorală a preacuvioasei contracandidate, e în toi. Restaurantele sunt închiriate de mult. Pentru mese cu alegătorii a căror foame e mai presus de mândrie. Noroc că e postul Crăciunului pentru că altfel romaşcanii n-ar avea unde face o nuntă! Pomană electorală la vedere. Fără urmări. Fără dosare. Pe şest, după legea mafioţilor. Poliţia închide ochii. Poliţia ridică neputincioasă din umeri. La atâtea mizerii, Brătescu ar trebui să urle şi tot n-ar fi deajuns. În loc de asta, tace. Tace şi-nghite. Nu mai e mult. Se agită. E pe ace, pe arcuri. Dă şi primeşte telefoane. Ascultă, când mesaje şoptite, când apeluri strigate. Adaptează din mers strategia finală. Programează ultimele întâlniri cu alegătorii, ultimele apariţii televizate. N-aş vrea să fiu în pielea lui. Într-un fel, ca unul care n-ar intra, nici pentru tot Universul, într-o bătălie ca asta, îl admir. E tare! Ştie ce vrea. Are un psihic bun,rezistent. Şi totuşi, nu ştiu de ce, ceva îmi spune că nu-i făcut pentru lumea asta, pentru războiul ăsta murdar, pentru laşităţile, pentru conştiinţele vândute la tarabă. Pentru lupta cu mori care macină pleavă. Ei, poveşti! îmi spun. Odată intrat în horă, Liviu Brătescu trebuie să joace până la capăt. Nu e cale de-ntors! S-a lăsat noaptea. Timpuriu, ca-n decembrie.
Facem turul televiziunilor locale. Doar Cornel Nistorescu acceptă machiajul. I-a intrat în reflex! Mircea Diaconu zice nu, mulţumesc, sunt machiat natural. Mugur Ciuvică refuză politicos. Eu, de asemeni! Nici moderatoarea nu e cine ştie ce machiată, astă-seară, cu toate că gura târgului vorbeşte că până mai de curând i se vedea în obraji o stridentă pată portocalie! Întreabă cu voce joasă, scăzută, ce vânt ne aduce la Roman, ce ne-a mânat de am bătut atâta cale până acolo. Nu ştie ori doar se preface? socotim în minte. Păi, simplu de tot: ne-a adus Liviu Brătescu! Şi nefirescul împrejurărilor că un om al locului trebuie să lupte aici, în oraşul lui, cu un străin, după vorbă, după port, înarmat doar cu făţărnicia zâmbetului şi cu buzunarele pline de daruri otrăvite. Şi-apoi, mai zicem, fiecare în felul lui, e în firescul naturii umane ca, instinctiv, oamenii să fie de partea celor mai slabi, a celor cotaţi, măcar teoretic, cu şanse scăzute într-o competiţie. Fie ca e vorba de politică, fie de fotbal! Dar dimpotrivă! Dimpotrivă! sare moderatoarea. Domnul Brătescu nu e slab deloc. În toate sondajele, inclusiv cele naţionale, este pe primul loc, cu procente bune în faţa Elenei Udrea. Ne arătăm surprinşi plăcut. Da? Nu-i spunem că ştiam. Atunci, e de bine! Un sprijin moral din partea noastră nu strică. Pauză de publicitate. La reluare, devenim combativi. Mesajul se radicalizează. Insistăm pe unicitatea momentului, pe şansa ca Romanul şi romaşcanii să facă istorie. Să dea semnalul sfârşitului epocii Băsescu atât de nefaste. Stop cadru. Ieşim. Afară, aerul e tot mai tare, mai rece. Mergem la Casa de Cultură. Mulţimea s-a adunat pentru miting. Au auzit că sunt veniţi în oraş Nistorescu, Diaconu, Ciuvică! Nu pierd ocazia. Vin! Una e televizorul şi alta să îi vezi în carne şi oase. Să-i pipăi. Să le strângi mâna. Să le spui păsurile. Să le ceri autografe şi poze pentru albumele de familie. Să confirmi că, da, vei vota şi nu oricum şi nu cu oricine. Au aflat de venirea noastră şi organele. Jandarmeria este cu noi. Nu ne scapă din ochi. Ne filează. Ne raportează mişcările. Aiurea! Nişte caraghioşi! Am mai trăit momente din astea. E statul de drept, curat murdar, curat „reformat”, poliţienesc, al lui Băsescu. Nicio surpriză băieţi! Veniţi, căci tocmai pătrundem în sală. E plină ochi şi vibrează de scandări şi aplauze. Corul „robilor” e, de la început, unanim: Jos Elena Udrea! Jos Băsescu! Ce ziceţi băieţi de felul cum ăştia doi sunt urâţi în tandem? Nu mergeţi voi la treburi mai serioase? Că, uite, avem treabă!
Atmosfera îţi taie respiraţia. La fel şi discursurile. Parcă suntem paşoptişti tocmai veniţi din exil şi căzuţi în cazanul revoluţiei. Stegarul Pieţei Universităţii e şi el acolo, în colţul din dreapta al scenei. Flutură Tricolorul uriaş şi numai Dealul Spirii lipseşte din cadru. Urmează mesajele în agitaţia sonoră a sălii.
Liviu Brătescu şi-a regăsit calmul, stăpânirea de sine. E convingător şi încrezător în şansele sale.
Cornel Nistorescu e vehement fără să fie patetic. Devoalează, documentat, traseul ingineriilor financiare ale Elenei Udrea. Accentuează dispreţul pentru soarta banului public din care s-a înfruptat copios în vremea în care , cetăţenilor cărora le cere , azi, votul, le prescria regim de austeritate şi de strâns cureaua.
Mugur Ciuvică e mucalit în sinceritatea şi în urgenţa apelului.” Îi rog frumos pe romaşcani, să-mi facă un hatâr, unul singur: duminică, să mă scape de Elena Udrea! Atât! Atâta vreau!” Sala aprobă. Rugămintea e pe sufletul lor. Gând la gând cu bucurie!
Mircea Diaconu are un registru mai larg. De la tonul şugubăţ, la cel grav. „Pe harta României, Romanul e un punct roşu, aprins, dureros. Ca un bec care pâlpâie semnalizând ceva. Să facem din Roman, Stalingradul regimului Băsescu” rosteşte el. Sala freamătă. Aprobă. Semn că a înţeles unde bate actorul.
Vorbesc pentru prima dată în faţa a 700 de oameni. Tracul îmi dă rău de furcă. Vuietul sălii mă ameţeşte. Închei, în chip de urare, cu titlul unui editorial din Cotidianul: „ARDe-i-ar votul”! Sala percutează cu însufleţire. Sunt uimit.
A doua zi, dimineaţa, pe străzi. Întâlnim pe mulţi din cei de aseară. Comuniune deplină. Reînnoim mesajele, urările, îndemnurile. Bate un pui de Crivăţ. Aduce stropi de ploaie îngheţaţi, gata să se prefacă în ninsoare. Ultimele strângeri de mână. Ultimele imbolduri. Ultimele încurajări şi urări de succes. Ultimele poze. Demarăm. Pe drum, uşoară strângere de inimă. Oare a contat venirea noastră acolo? Vor reuşi romaşcanii să despartă odată apele, să se scuture de trecut, aşa cum au promis? Gândul la ziua de duminică a început să aprindă jarul sub tălpi. Rămânem blocaţi, gânditori şi tăcuţi în scaunele maşinii.
Mă obsedează imaginea derulată în faţa mea, dimineaţă, cu doar o oră în urmă. Băieţii împart trecătorilor pliante cu candidatul Liviu Brătescu. Îi chemă la vot. În faţa unuia dintre ei, se opreşte un bărbat. Are pe braţ o sacoşă şi imediat lângă ea, în prelungirea acesteia, atârnă un baston subţire, alb. Omul pipăie, apucă pliantul şi pixul. Priveşte drept, fix. E orb. Brătescu…Brătescu…îşi forţează memoria orbul. Parcă îmi spune ceva. Nu e profesor, cumva? Ba, da, e profesor îl încurajează tânărul. Da, da! zice orbul, dar cum arată? Tăcere. Ne privim încurcaţi. Orbul jucase cu noi, involuntar, scena unui teatru absurd şi tot el scoate din impas stânjeneala momentului. Zice : Atunci, spuneţi-mi, aşa, orientativ, care e diferenţa dintre cei doi candidaţi? Pare că pe tânăr l-a cam încuiat întrebarea. Stă o clipă pe gânduri, apoi iese uimitor de inspirat, de sintetic din încurcătură : Păi, unul e istoric iar altul…este blondă! Fraza parcă se aude cum cade pe asfalt săltând ţopăit şi de-a dura. Greu să găseşti o motivaţie mai convingătoare şi mai clară de vot pentru un orb.
Motorul toarce nemţeşte. La Adjud, soarele sparge crusta groasă de nori. Ploaia a stat. Lapoviţa a stat. E un soare cu dinţi. Cu dinţi mai puţini şi mai rari decât ai pieptenilor comandaţi de Ungureanu, la Guvern, în primăvară, pentru cărarea de ducă!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.