Jurnalul unei luni de goană după hrană într-o țară înfometată

Furturile, penele de curent, linșajul, spitale fără provizii. Acesta este colapsul Venezuelei, țară care plutește pe petrol, dar cu cetățeni care fug după alimente ore în șir. Într-un efort de a ilustra viața de zi cu zi a cetățenilor, reporterul Bloomberg Fabiola Zerpa a făcut o cronică a zbaterilor sale zilnice pentru găsirea hranei într-un spațiu unde nu se mai găsește aproape nimic. Aceasta este o selecție din jurnalul său întins pe lună.

9 Iunie

Joi. Singura mea șansă din săptămână să cumpăr ulei de gătit, orez, detergent de rufe la prețuri stabilite de stat. Toți adulții din Venezuela au alocate zile din săptămână pentru achiziția de la magazin a produselor reglementate pe baza unor numere de pe cărțile de identitate. Zilele mele sunt duminica și joia. Duminicile sunt inutile, totuși. Magazinele sunt închise iar bunurile reglementate nu mai ajung până în weekend. Joi e mai bine. În ultimele câteva luni, cozile la cele două supermarketuri din apropierea casei mele din Caracas de est au fost mari și a durat ore până am făcut cumpărăturile. Nu există niciodată garanția că voi reuși să găsesc ceva.

Cu toate acestea, eu merg de dimineață la supermarket pentru a vedea ce se întâmplă. Nicio șansă. Sunt închise iar prin jur nu găsesc niciun loc de parcare. Dar mai caut. Pentru că e ziua mea, trebuie să merg prin mai multe părți ale orașului până când reușesc să găsesc ceva Trebuie să duc mâncare la cei doi copii de acasă, un băiat în vârstă de opt ani și o fată de zece ani. Și soțului meu, Isaac.

Sunt în fața unei farmacii. Isaac are nevoie de medicamente pentru scăderea colesterolului, Vytorin sau Hiperlipen, așa cum i-a prescris medicul său. În magazin nu găsesc nimic. Dar stai. Farmacistul îmi spune: există un laborator în India care are un acord cu guvernul de aici pentru livrarea de medicamente. Și acesta produce pastile anti-colesterol. Nu îmi place ideea, dar cine știe ce sunt acestea, îmi zic. Ei bine, mă gândesc, și decât să risc să plec cu mâna goală, iau patru cutii cu aceste pastile.

Pe la orele prânzului, ajung la o brutărie pentru a cumpăra pâine. Sunt salutată de vânzătoare, o femeie tânără, care îmi spune: “Vindem pâine doar după ora 5, Senora”. Ies afară, merg pe stradă și observ un semn pe ușa din față: “Pâine”. Întorc mașina, dar îmi dau seama că nu am bani cash. Găsesc un bancomat în apropiere. Are bani!

Mai târziu, când ziua mea de cumpărături se apropie de final, am dat peste o adevărată comoară. La un chioșc local, am în față un produs generic, pe bază de lactoză. Nu are destul lapte, care este aproape imposibil de găsit, dar merită încercat. Poate copiilor le va plăcea. Am mers pe jos, cu două sticle în brațe iar pe față aveam un zâmbet larg.

14 Iunie

Caut pâine din nou. Deoarece e din ce în ce mai greu să găsești pâine proaspătă, venezuelenii au găsit soluția ambalării ei. La amiază sunt la un magazin din apropiere. Nu există deloc coadă afară. Hmm. Când ajung înăuntru îmi dau seama și de ce. Nu mai e nimic pe rafturi. Și nici măcar nu văd vreun semn de Pâine nicăieri. “Pâinea a sosit mai devreme, Senora”, spune un funcționar din magazin, de vârstă medie. “S-a dus totul”.

Mai târziu, ajung la un centru comercial pentru a-mi plăti factura la electricitate (Aș plăti-o online, de acasă, dar serviciul meu de Internet este foarte nărăvaș de luni de zile, așa cum este la toată lumea din Caracas). Lucrătorii de la furnizorul de energie de stat sunt în grevă. Nu e nimeni să îmi ia banii. “Doar astăzi se întâmplă asta, Senora. Te poți întoarce mâine să plătești”, îmi spune o tânără.

Am ajuns apoi la ușa supermarketului. Pe lista mea de cumpărături sunt legumele și carnea. Am găsit legume, cartofi, ceapă, pătlagină, dar nici urmă de carne. Și plătesc de două ori mai mult ca acum cinci luni pentru aceeași marfă. Ies afară și ceva îmi atrage atenția. Văd o tejghea, departe de toate celelalte, pe care sunt expuse mai multe produse, precum pește ton, zahăr și insecticide. Sfatul vânzătorului este foarte clar: pui banii jos, altfel nu atingi marfa!

15 Iunie

În drum spre locul de muncă, merg la supermarketul local pentru a vedea dacă există coadă și dacă aceasta este ușor de gestionat. Nu este. Și pare neobișnuit în această dimineață pentru că ofițerii de poliție municipală, care în mod normal păstrează ordinea, nu sunt acolo. În schimb, văd ofițeri bine înarmați de la Garda Națională, departamentul anti-răpire. Plec și mă îndrept către mall pentru a plăti până la urmă factura de electricitate. Din nou, niciun noroc. Greva continuă și mi s-a spus că lucrătorii vin la prânz.

17 Iunie

Noroc mare. Un prieten de-al lui Isaac care lucrează la o companie de producție a reușit să pună mâna pe 5 kg de făină de porumb. Făina este principalul ingredient pentru Arepas, pâinea de porumb, rotundă, cel mai important aliment din dieta unui venezuelean. Isaac a plătit scump: 1.500 de bolivari pentru un kilogram. Adică de opt mai mult decât prețul reglementat. A meritat, totuși. Rezervele noastre erau foarte scăzute până atunci. Ne-am aprovizionat și acum putem folosi o parte din făină pentru troc cu prietenii și familia. (Două kilograme le-aș putea da cumnatei mele, Raquel, la schimb cu lapte praf.)

25 Iunie

Am de gând să merg la piața de țărani de lângă casa mea. Înainte de zori, în fiecare sâmbătă, fermierii aduc cu camionul produsele lor din munții din jur. Totul este vândut aici la prețuri de piață liberă. Acest lucru este, tehnic vorbind, ilegal, dar în esență merge în zilele noastre. Cumpărăturile de aici sunt un lux pentru că știu că milioane de venezueleni nu își pot permite. Mă simt foarte norocoasă. În plus, fermierii au început să accepte plata cu cardul de debit. Odată cu previziunile de inflație pentru 2016, care merg chiar până spre 1.500%, plata în numerar necesită un teanc mare de bancnote. Nu doar că este greoaie, într-o țară unde rata criminalității este pe locul trei în lume, dar este extrem de periculoasă.

După ce am petrecut aproape o oră să aleg fructe, legume și carne, ajung la coadă pentru a plăti. Începe să plouă ușor la început, dar apoi se transformă în potop. Asta e o problemă. Scannerul care face legătura cu Internetul cade. Ani de zile de investiții mici au compromis fiabilitatea sistemului. Trece o jumătate de oră. Suntem aproape 30 de oameni care așteaptă să plătească. Unii încep să bombăne pe cel care face plata, pentru că e prea leneș, pe bănci, care sunt îngrozitoare, și pe țară în general. Un cuplu mai în vârstă vrea să renunțe. Au pus jos bagajele și au plecat. Câteva minute mai târziu, i-am urmat.

1 Iulie

Este șapte seara și îmi sui copiii în mașină și mergem spre brutărie. Ca să fiu sinceră, mă tem să-i las singuri pentru că străzile sunt foarte periculoase după lăsarea întunericului. Mi-am amintit că o zi înainte o femeie a fost răpită chiar la doi pași de brutărie. Ofițerii de poliție, care s-a întâmplat să fie în apropiere, au deschis focul. Un vecin de-al meu, Franco, a fost prins el însuși în această rafală împreună cu fiul său de 13 ani. Ei s-au strecurat în brutărie pentru a fi în siguranță. Când s-a terminat, victima a fost eliberată, unul dintre răpitori a murit, iar alți trei au reușit să fugă. Am auzit de această întâmplare chiar în noaptea aceea, de pe WhatsApp . (Eu și prietenii mei suntem dependenți de WhatsApp, cel mai important forum al nostru. Aici ne dăm sfaturi în timp real cu privire la oportunitățile de găsire a unor produse în diverse locuri din oraș.)

După ce am intrat în brutărie, inima mi-a crescut un pic. În interior, totul părea normal. Viața mergea înainte. E o coadă lungă de oameni care așteaptă la pâine și una unde se așteaptă pentru plată. Sunt clienți care își sorb pe îndelete cafeaua și mănâncă pizza. Iar cozile, spre surprinderea mea, merg repede. Am cumpărat două pâini subțiri, maximul permis, niște șuncă, brânză și câteva dulciuri din Venezuela pentru copiii mei. O mică victorie.

7 Iulie

Joi. Ziua mea a săptămânii. Am mers la supermarketul local la ora 10 dimineața. 60 de oameni așteaptă afară. Ei au venit de peste tot din oraș, în special din cartierele mai sărace. Stau la coadă, dar nimeni nu știe ce se va da. Vor afla abia când mărfurile vor fi aduse și vor fi puse în raft. Uneori nu vine nimic. Oamenii așteaptă pur și simplu, cu încăpățânare, sub soarele arzător al Caraibelor. “Aceasta este coada speranței. Sperăm că vor avea ceva să ne vândă”, îmi spune o femeie. Frumos, dar e un umor macabru. Râd. După câteva ore de stat la coadă, îmi pierd speranța. Abandonez locul și plec.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.