Justiţia ca iluzie

Scriam în urmă cu două săptămâni că percheziţia la domiciliul judecătoarei Bîrsan, asemeni execuţiei judecătorului Costiniu din vara anului trecut, pare să fie şi ea orice altceva decât un act de justiţie. Am fost întrebat dacă punerea sub acuzare a doi judecători de la instanţa supremă nu ar putea să însemne, totuşi, ceea ce eu contest că ar însemna.

Nefiind magistrat, percepţia asupra celor ce se întâmplă în justiţie nu mi-am format-o din interior – ceea ce, însă, nu e în mod necesar şi un dezavantaj. Felul în care funcţionează justiţia m-a preocupat mulţi ani la rând, ca „activist civic”, publicist sau funcţionar guvernamental. O experienţă substanţială – dezamăgitoare, despre care sper să pot vorbi în curând cât mai complet – am avut şi ca justiţiabil („construindu-mi” cel mai adesea speţele pentru a obţine concluzii cât mai relevante).

Impresia cea mai vie pe care o am de cinci sau şase ani e că cineva are interesul ca sistemul judiciar să nu funcţioneze cum se cuvine şi să fie necredibil. Preşedintele Băsescu s-a situat în fruntea celor care s-au străduit sistematic să inculce ideea că procurorii sunt buni şi trebuie susţinuţi iar judecătorii sunt marea problemă a sistemului şi trebuie trataţi ca atare. Au rămas bine întipărite în memoria publică sentinţele repetate ale lui Traian Băsescu (vizându-i mai ales pe judecătorii instanţei supreme) potrivit cu care „niciodată justiţia unei ţări nu a făcut atât rău cum a făcut cea română”. Un mecanism bine pus la punct, la care serviciile secrete au avut o contribuţie aparte, a acreditat masiv ideea că procurorii DNA sunt singurii care luptă cu adevărat împotriva corupţiei în timp ce judecătorii, mai ales de la instanţa supremă, şi CSM nu numai că nu susţin acest efort, dar îl şi sabotează. Pe ce căi şi în ce mod a ajuns această idee un adevăr ultim şi pentru Bruxelles ne este de asemenea destul de clar de ceva timp.

Vituperaţiile prezidenţiale cele mai energice şi incitarea practic deschisă a procurorilor împotriva judecătorilor au coincis, deloc întâmplător, cu perioadele cele mai pline în numirea judecătorilor la mai multe instanţe importante – instanţa supremă, prima între ele. În aceste condiţii, numai cine nu vrea nu vede cât de străvezie şi de mare este miza ţinerii sub control a unei părţi cât mai mari din sistemul judiciar. Faptul că, în special prin intermediul serviciilor secrete, oamenii politici controlează o bună parte a justiţiei (destui dintre cei mai importanţi având un rol penal încărcat) a devenit un adevăr atât de comun că nimeni nu se mai osteneşte să-l nege cu măcar o jumătate de frază.

De curând, o judecătoare aparţinând unei importante instanţe (d-na Daniela Panioglu de la Curtea de Apel Bucureşti) a denunţat, cu subiect şi predicat, realităţi care explică într-o măsură dureros de mare ce se întâmplă la nivelul justiţiei, dar şi la al întregii societăţi: „Justiţia este unealta indispensabilă a oamenilor politici”, „În România, corupţia porneşte de la aservirea justiţiei faţă de serviciile secrete, care, nici ele, nu au cunoscut o reformă eficientă” şamd (revista „22”, 23 august 2011 respectiv cotidianul.ro, 26 septembrie 2011). În paranteză, afirmaţiile judecătoarei nu au generat nici cea mai neînsemnată reacţie la Bucureşti (ceea ce arată în plus dimensiunea răului) – în timp ce, ne-a spus-o tot ea („Dilema veche”, 28 iulie 2011), înalţi responsabili europeni, cărora a avut ocazia să le vorbească de asemenea, au primit cele spuse despre drama din ţara sa „căsc-nd cu lacrimi” (ceea ce arată nu numai cât de mare e răul, ci şi cât de puţine speranţe mai putem avea).

România este ţara în care peste dosarele şi responsabilităţile grave din decembrie 1989 şi de la mineriade (ale politicienilor, mai ales) s-a aşternut uitarea şi un praf gros. Băncile şi flota au fost devalizate, consecinţele corupţiei devastatoare se cifrează la multe zeci de miliarde de euro, şi de asemenea niciunul dintre marii responsabili, oameni politici mai ales, nu a fost vreodată încătuşat şi nici cu vreo percheziţie nu a fost deranjat. După cum niciun singur procuror sau judecător dintre cei care au vegheat la impunitatea oamenilor politici, şi au făcut să se ajungă unde s-a ajuns azi, nu a avut vreodată de suferit ce au avut de suferit judecătorii care au refuzat aservirea faţă de Sistem. Sute de oameni politici, generali de Securitate şi magistraţi s-au înstăpânit prin rapt asupra caselor naţionalizate (fapt pentru care România a suportat zeci de condamnări la Strasbourg, iar oamenii de rând plătesc despăgubiri uriaşe) şi nici măcar un singur politician, un magistrat sau general securist, rămaşi stăpâni pe bunurile furate, nu a răspuns pentru ce a făcut. Nici măcar unul dintre magistraţii loiali Sistemului securist „postcomunist”, destui dintre ei dovediţi ei înşişi agenţi ai Securităţii, care i-au făcut scăpaţi de crime (imprescriptibile) împotriva umanităţii pe torţionarii unui Paul Goma sau Vasile Paraschiv nu a fost şi nu va fi nicicând deranjat cu ceva.

În aceste condiţii, nu cumva justiţia pe care pretind că o înfăptuiesc Traian Băsescu, procurorii săi şi camarazii securişti dintotdeauna e de fapt o iluzie, o jalnică caricatură şi o mizerabilă răfuială cu cei nesupuşi? Celor care au fost cât de cât atenţi nu au putut să le scape replicile dure şi premonitorii pe care preşedintele le-a dat incomodei judecătoare Viorica Costiniu, preşedinta Asociaţiei Magistraţilor, cu nu prea mult timp înainte ca soţul ei să fie încătuşat pilduitor sub învinuiri frizând neseriozitatea şi cinismul. Gabrielei Bîrsan, preşedintă şi ea a unei secţii de la Înalta Curte, i s-a făcut percheziţie domiciliară sub învinuiri asemănătoare (şi sunt date că şi prin violarea a două tratate internaţionale în materie de imunitate diplomatică). Despre seriozitatea acuzaţiilor aduse pare să vorbească cel mai bine ceea ce au făcut procurorii DNA cu ocazia percheziţiei: au ridicat două şiraguri de mărgele şi au fotografiat câteva perechi de pantofi. Pentru cei cât de cât avizaţi este de notorietate că Gabriela Bîrsan (asemeni soţului său, judecătorul român de la CEDO) nu a fost niciodată un magistrat dispus la complicităţi cu Sistemul – ceea ce, în filosofia Sistemului de sorginte securist-comunistă, a fost şi rămâne intolerabil şi de neiertat. Iar lucrul acesta pare să-l fi ignorat nepermis judecătoarea care avea şi are la activ inclusiv desfiinţarea Partidului Comunist. În sfârşit, din obsesia de a controla tot ce poate fi controlat în materie de justiţie (cel mai probabil în ideea că paza bună trece primejdia rea) se prea poate ca actuala putere să fi încercat, absolut iresponsabil, încheierea anticipată a mandatului de la CEDO a judecătorului Bîrsan – mandat care expiră în 2013, atunci când pare tot mai puţin probabil ca Băsescu şi camarazii săi să mai decidă, de la Palatul Victoria, cine va fi noul judecător.

Sper să fie inutil să mai spun că şi eu cred că nimeni nu poate gira pentru nevinovăţia şi infailibilitatea judecătorilor cercetaţi de DNA. Zilele din urmă un respectat bistriţean, care şi-a găsit şi el dreptatea numai la CEDO, mi-a trimis o Decizie a Înaltei Curţi din cauza căreia România a fost condamnată la Strasbourg (fostului funcţionar public i se refuzase repunerea în drepturi în urma concedierii abuzive). Judecătorul Costiniu împarte cu alţi doi foşti colegi răspunderea pentru cel puţin o asemenea Decizie. Prin urmare, singurul lucru pe care am vrut să-l spun, şi îl repet, acesta este: că, în circumstanţele date, ceea ce fac Traian Băsescu, procurorii săi şi serviciile secrete mi se pare că poate să însemne orice altceva numai o înfăptuire a justiţiei nu.

Preluare de pe website-ul autorului

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.