Lipitorul de afișe e cheia și lăcata politicii românești – SF Politic

Iohannis e singur, Ciolacu e singur, Mazăre e singur, Oprișan e singur, SOV e singur, Voiculescu e singur, Radu Tudor e singur, Lăzăroiu e singur, Dîncu e singur, Boc e singur, Băse e singur, Ciucă e singur, Macron e singur, Fidel Castro e singur, Stalin e singur, Marx e singur, Udrea e singurică, singurică. Singurătatea? Hm. Poveste veche. Utopiile te însingurează. Te îndepărtează de realitate, te rup de oameni.

Oamenii? Ce poate fi mai frumos? Să le strângi mâinile cu adevărat! Să le zâmbești cu adevărat! Așa cum sunt ei! Zănateci, frumoși, nebuni, zăpăciți, drăcoși, perverși, melancolici, veseli, pierde-vară, harnici! Parcă extratereștrii nu sunt la fel? Ba sunt la fel. Și dictatorii lor se căptușesc binișor cu câte-un veac de singurătate. E pretutindeni în univers la fel, aceeași piesă, alți actori. Gânduri din astea aiurite, te bântuie dacă citești una, alta. Doar nu e interzis să citești cărți de hârtie. Stau pe bordură la Inter și citesc din Marquez.

Marquez e miezos, e cool, e trendy. Seamănă cu Santana. Nu seamănă cu Dragnea. Nici cu Boureanu. Nici cu Pinalti, nici cu Hurezeanu, nici cu mine. Marquez nu seamănă nici cu scriitorul ăla venusian care ne-a fascinat la Târgul de Carte de la Berlin. Uite, dacă aș sta cu Marquez la o cafea, am avea ce să ne povestim. Eu, de exemplu, i-aș spune, cu lux de amănunte, cum m-au răpit extratereștrii în timpul alegerilor prezidențiale. Lipeam afișe pe Magheru când a venit așa, o trombă. Am zis că o fi vreo dronă de la PNL dar nu era o dronă de la PNL.

Extratereștrii m-au întors pe toate părțile, căutau un leac pentru singurătatea dictatorului lor. I-am zis niște bancuri cu Bulă dar n-a mers, extraterestrul plângea într-una. I-am arătat un afiș cu Iliescu. Extraterestrul s-a pus pe bocit de ți se rupea inima. Uite, acum când îmi aduc aminte, mă apucă râsul. Stau aici pe bordură la Inter, cu cartea lui Marquez între genunchi și mă apucă râsul. M-a pișcat aseară un țânțar și uite ce bubă frumușică am, aici, pe gleznă. O vezi? Cum s-a terminat povestea, vrei să știi? Păi n-a mai ieșit Băse președinte.

A ieșit extraterestrul. Cum vine asta? Nu pricepi? S-au inversat polii magnetici ai Pământului. Simplu. Vezi dacă ai tras chiulul la ora de fizică?! Asta e Politica la noi, la români. E groază de singurătate. PNL a șparlit banii din Fondul de Pensii. PSD a șparlit banii lui Ceaușescu. Serviciile Secrete au șparlit banii de la Bugetul Național. Poliția dijmuiește cocalarii care gripează piețele din România. Asta e Politica la noi. Alterată fiind propoziţia ei, Politica pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul. Încep totalităţile de toate felurile să intre în scenă spre a fi descifrate.

Dar fiinţa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în totalitate pare fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit Politicii atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumuseţea, culoarea, ingeniozitatea?! O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O politică insurgentă produce cutremure şi bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire, Politica acceptă o serie de poziţionări şi chiar de atitudini. Spre oponenţă, textul în oglindă?!

Ar fi de neiertat să vorbim despre antipolitică de vreme ce Politica este una. Şi nici această propoziţie nu pare a fi valabilă de vreme ce Politica impune nemăsura şi nemăsurarea ca nefiind cantitate. Politica pare a fi o calitate a Politicii care este un atribut al Politicii. Când cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă său roman, nimereşte în deşert. Îngrijindu-se de metoda să, de enciclopedia sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El deţine secretul şi direcţionează.

Cu mâna întinsă spre apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în desuetudine pe măsură ce textul se desfăşoară. El nu admite imperfecţiunea şi strigă aceasta în timp ce se scufund în istorie. Istoria nu pare a se sfârşi atâta vreme cât numărul critic şi dimensiunea critică a fiinţei umane guvernează elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulţirea fiinţelor la nesfârşit ţine de o economie a viului dar şi de filozofia textului. De temerea sa. Poate că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că Politica nu există ca stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic. Totul nu e decât o fulguraţie, iar Politica o aparenţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.