Dacă s-ar cerceta ierarhizările de azi şi folosirea valorilor, cum, de pildă, a iniţiat în Franţa Emmanuel Todd, aruncând o privire în traseul celor ajunşi în prim-plan, tabloul ar ieşi, cu siguranţă, alarmant. În pofida faptului că unii sociologi au deformat la noi sociologia pentru a o folosi ca disciplină de casă a tot felul de partide, grupuri sau ordonatori de manipulare, un fapt rămâne evident: România nu-şi poate rezolva problemele şi ţine vârtos în braţe ultimul sau penultimul loc în Uniunea Europeană, cu şanse puţine de a fi concurată de cineva în viitorul apropiat. Ştim bine din istorie că sistematica confuzie a valorilor şi sfidarea meritocraţiei nu au dus nici o societate în sus, ci au coborât-o sau măcar au ţinut-o în neputinţă. Aceasta cu atât mai mult într-o epocă în care cele mai avansate reflecţii asupra democraţiilor se strâng în jurul legării competiţiei liberalizate cu comportamente de profesionişti (nicidecum doar cu diplome de carton!) şi criterii de merit.
Nu se poate să nu-ţi vină în minte ierarhizarea valorilor atunci când intri în universul literaturii lui Dumitru Radu Popescu. Nici când te apropii de autor. Reflecţia asupra acestei literaturi şi a personalităţii creatorului conduce, prin forţa lucrurilor, la chestiunea valorilor şi este o cale spre adevăruri ce privesc societatea însăşi.
Dumitru Radu Popescu stă astăzi pe suportul unei opere profilate – al uneia cu contururi încă greu de prins univoc, din motivul simplu că este vorba despre un autor prolific, pentru care inovaţia a fost mereu mai importantă decât fixarea într-o formă, şi, desigur, despre un autor care a surprins mereu. A făcut-o, de altfel, cel mai recent, cu fermecătorul şi încifratul roman istoric Simonetta Berlusconi. Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti (Contemporanul, Bucureşti, 2012). Faptul ţine, până la urmă, de ceea ce pare să fie intuiţia integratoare a operei – aceea a unei lumi cândva dislocate, ce nu şi-a mai găsit cursul convenabil. Marea proză europeană a fost de fapt a dislocărilor, a rupturilor. Dacă punem în legătură componentele diverse ale întinsei opere a lui Dumitru Radu Popescu, atunci ne vom da seama că, în literatură, nimeni nu a izbutit mai mult decât el să capteze linia de ruptură între lumi ce s-au succedat în această ţară de câteva decenii, uneori în viaţa aceleiaşi generaţii: ruptura anilor cincizeci, cu trăirea impusă în noi cadre, ruptura anilor şaizeci, cu încercarea de liberalizare, ruptura lui 1989, cu deschiderea societăţii, ruptura ulterioară, a întâlnirii necenzurate cu Vestul, şi ruptura ce se prefigurează pe fondul frământărilor actuale, ce poate fi spre o democraţie ce învaţă din propriile eşecuri. Foarte probabil, nici un alt scriitor din România nu acoperă cu opera proprie acest arc istoric întins.
Pe măsura desfăşurării operei, caracterizările criticii literare s-au apropiat de înţelegerea literaturii lui Dumitru Radu Popescu ca literatură a dislocărilor, a rupturilor. La început, critica a văzut în scrierile sale „eroi neindividualizaţi” (Paul Georgescu) care se irosesc în disputele vieţii, apoi, „conflictul social împins în fantastic” (Nicolae Manolescu), „atmosferele incerte” (Nicolae Balotă) şi „sesizarea anomaliei temeinic instalate” (Mircea Iorgulescu), „lumea ca ospiciu în care fiecare îţi face cu ochiul că ceilalţi sunt nebuni” (Marin Sorescu) şi captarea rupturilor dintr-o evoluţie în care oamenii intră în conflicte specifice (Mirela Roznoveanu). Că aşa stau lucrurile în literatura lui Dumitru Radu Popescu se observă uşor la un simplu inventar al personajelor. Acestea se mişcă între rural şi urban, profesii manuale şi administrative, indigen şi străin, sărăcie şi desfătare, trec prin diferite medii sociale, urcă nivele de instrucţie, intră în forme ce ţin de morale diferenţiate şi, ca la orice mutaţie, se profilează oportunişti şi reflexivi, sublimi şi canalii, nevinovaţi şi călăi, într-o vâltoare ce nu prea lasă să se vadă vreun sens.
Desigur că scrierile literare, ca şi alte scrieri – istorice, filosofice, teologice –, se percep şi în funcţie de orientările generale ale unui cititor. Dacă plecăm de la intuiţii de genul celor care i-au nutrit pe cei mai importanţi esteticieni ai literaturii – Dewey, Croce, Lukacs, Adorno (la care aş adăuga inspiratele reflecţii despre roman ale lui Milan Kundera!) – care au mai gândit literatura înăuntrul arhitecturii spiritului, atunci trebuie spus, oricât i-ar şoca aceasta pe veleitarii unui postmodernism asimilat la suprafaţă, că misiunea literaturii rămâne aceea de a arunca sonde în destinul oamenilor confruntaţi cu noi împrejurări de viaţă. Pot fi mijloace literare diverse pentru a împinge sonda în adâncimea existenţei, iar generaţia lui Dumitru Radu Popescu – care îi mai cuprinde pe Nicolae Breban, Augustin Buzura sau Ileana Mălăncioiu – şi-a diversificat vizibil mijloacele. Fiecare dintre membrii proeminenţi ai acestei generaţii s-a profilat, însă, asumându-şi că la literatură propriu-zisă (nu doar la scris!) se ajunge prin angajarea în raport cu realul trăit, cu mijloacele enorm diversificate ale artei moderne.
Ceea ce este real este perceput, se ştie, în fel şi chip. Dar, dacă este vorba de realitatea vieţii trăite, atunci literatura nu se poate deroba de aceasta, în numele înnoirii mereu presante a mijloacelor de expresie, fără a deveni simplu artificiu în alte scopuri. Dumitru Radu Popescu şi-a asumat ca scriitor, în mod deliberat, confruntarea cu realitatea trăită. De aceea, în pofida diferenţelor ce par să excludă vreo înrudire, cred că la cea mai profundă înţelegere cu care Dumitru Radu Popescu poate fi întâmpinat se ajunge prin plasarea literaturii sale în succesiunea prozei lui Marin Preda, proză rămasă de referinţă de la Liviu Rebreanu încoace. Cum s-a spus, Moromeţii este romanul căutării unei ordini pierdute, iar Cel mai iubit dintre pământeni îşi pune eroul în faţa unei lumi cu alternative nesigure şi-l converteşte într-un “om problematic”, anunţând astfel un nou orizont. Se poate spune, cu probele la îndemână, că proza lui Dumitru Radu Popescu face un pas istoric înainte şi exprimă şocul creat de metamorfozele societăţii. Cu fiecare dintre acestea se animă speranţe ce sunt contrazise curând, se schimbă actorii scenei principale, care promit, desigur, dar nu fac faţă rolurilor.
Realismul, atins cu mijloace literare mereu înnoite, este opţiunea majoră a concepţiei lui Dumitru Radu Popescu asupra literaturii. Ne-o spune limpede el însuşi (în Virgule): “Lumea în imagini artistice trebuie să fie echivalentul unei realităţi autentice trăite, învăţate”. Dumitru Radu Popescu s-a opus explicit literaturii care nu spune nimic despre viaţă, ce avea să prolifereze continuu la noi şi să inunde scena. “Noutatea unei formule literare – scrie el – a fost întotdeauna legată (mă refer aici în primul rând la proză şi la teatru) nu atât de scriitura propriu-zisă, cât de conştiinţa, aş îndrăzni să zic, politică a autorului”. În literatura lui Dumitru Radu Popescu, realismul nu exclude, ci devine profund apelând la fabulos, la grotesc, realism fantastic, absurd, telepatie, magie, analogie istorică, toate pentru a reda ceea ce se impune ineluctabil ca existenţă.
Dacă vrei să-l înţelegi, nu doar să-l citeşti pe Dumitru Radu Popescu, percepi devreme că nu este un autor repede accesibil. Îl face dificil împrejurarea că nu este interesat să asigure coerenţa obişnuită, descriptivă, a tramei. De fapt, el reorganizează continuu datele în funcţie de cerinţe mai adânci ale construcţiei literare. Noutatea perspectivei din care vrea să surprindă existenţa îl interesează mai mult decât viziunea organică. Dumitru Radu Popescu pune în lucru variate tehnici ale literaturii, fiind convins că realismul este, cum spune la un moment dat, analog unei „rachete cu multe trepte”, ce s-a încărcat fără reţinere cu diversele tehnici ale literaturii.
Oarecum fixă în realismul lui Dumitru Radu Popescu este asumpţia că răul, cel puţin ca limită, ca limitare fatală, s-a infiltrat deja printre oameni. Clasica temă a lui Baudelaire a aflat la Dumitru Radu Popescu o tratare de referinţă. De altfel, la un moment dat, scriitorul mărturiseşte: „Mă obsedează de mult ideea labirintului ca spaţiu al întunericului, al rotirii în beznă, al crimei, mai degrabă decât al jertfei, al inutilei jertfe, de altfel, ca spaţiu al lipsei de raţiune unde monstrul înghite flămând vieţi de oameni”. “Comedia tragică a vieţii”, cum au rezumat unii comentatori viziunea, devine formula redării literare a destinelor. Astăzi, pe cât ne dăm seama din cel mai recent roman, este peste îndoială: „labirintul timpului este mereu acelaşi”, încât este greu de găsit ceva nou sau învechit sub soare.
Merită stăruit asupra „labirintului” în dreptul căruia pare a se fi stabilizat viziunea lui Dumitru Radu Popescu. Nu de mult, unul dintre cei mai impozanţi intelectuali ai epocii postbelice relua cele trei modelări ale soartei persoanei şi comunităţii delimitate de Wittgenstein – musca intrată în sticlă, peştele în plasă şi labirintul (Norberto Bobbio, Autobiografia, Laterza, Roma-Bari, 1997, p.226 şi urm.). Prima poate ieşi din captivitate doar întâmplător, al doilea nu are altă cale decât resemnarea, iar din labirint este ieşire, prin inteligenţă, dar, câtă vreme inteligenţa descoperă multe căi, nu se poate apuca o cale anume. Cea mai simplă cale se dovedeşte a nu fi şi cea justă, cea care pare la îndemână se dovedeşte curând a fi greu accesibilă, iar un pas greşit e suficient pentru a lua totul de la capăt. Cele trei modelări au corespondent în viziunile asupra istoriei, lumii şi sensului vieţii. Opinia larg împărtăşită este că labirintul nu ar trebui să descurajeze acţiunea, conlucrarea, alegerea raţională de scopuri, corecturi de itinerariu, adaptări ale mijloacelor la scopuri, recunoaşterea erorilor şi abandonarea căilor greşite. Dumitru Radu Popescu nu infirmă speranţa şi ceea ce o alimentează, dar atrage atenţia asupra costurilor, uneori tragice, fiind în joc soarta unor oameni, ale căutărilor ieşirii din labirint.
Dumitru Radu Popescu a adus în literatură un univers propriu, dominat, cum s-a spus, de „clovneria tragică”, pe care tinde să o suprapună cu existenţa. “Fantezia debordantă”, adesea remarcată a literaturii sale este în slujba redării labirintului – pe care prelungirea în teatru a prozei sale, iar mai nou denunţarea frontierei genurilor (precum se petrec lucrurile în cel mai nou roman, ce poate trece fără restructurări ample şi ca teatru şi ca poem!) o servesc, la rândul lor.
Dumitru Radu Popescu este, în tradiţia cea mai bună, un scriitor reflexiv. Tema intelectualului, bunăoară, l-a preocupat de la început. Nu poţi să nu reţii portretele pe care le-a dedicat în proze scurte intelectualului autogonflat de provincie (care poate trăi şi în capitală!). În Canalia de succes, eroul este opac în faţa celorlalţi, crezând că astfel păstrează misterul singularizării. Joacă rolul distantului (în jur se petrec drame, dar el rămâne rece), spre a sugera gravitatea şi adâncimea, dar nu depăşeşte performanţe mediocre. Eroul din Începutul şi sfârşitul lui Posmoc este, invers, unul care se angajează la orice, fără distincţie, şi se dizolvă, dacă cumva ar fi fost ceva de dizolvat, în împrejurările cu care se identifică de fiecare dată. Desigur, între timp, în scrierile lui Dumitru Radu Popescu s-au adăugat noi portrete de intelectuali, de provincie sau capitală. Chipurile lor ar putea fi reunite într-un tablou edificator în privinţa stărilor de lucruri.
Dumitru Radu Popescu ştie prea bine că literatura, fie şi atunci când este profesie, rămâne o parte a manifestării unui intelectual demn de nume. Istoria l-a reţinut în roluri importante la Cluj-Napoca şi la Bucureşti. Este greu să nu observi devotamentul său pentru cauze serioase, în care este angajat destinul comunităţii din care face parte, şi este imposibil să nu se recunoască îndreptăţirea cu care a privit critic derivele de ieri şi de azi, ale literaturii, ale culturii şi, de ce nu? ale societăţii întregi. El ştie nu numai să gestioneze resurse, la a căror irosire se pricep mulţi, ci şi să iniţieze proiecte. Puţini au sprijinit atât de mulţi oameni din jur în efortul lor de profilare. Puţini dintre confraţi sunt în stare să gândească nu numai concretistic, ci instituţional, nu doar ceea ce este, ci şi ceea ce poate fi.
Sunt printre cei care m-am bucurat de proximitatea lui Dumitru Radu Popescu în anii în care fiecare este liber şi poate face ceva cu libertatea lui, dar şi anterior, când libertatea fiecăruia era supravegheată de nenumăraţi alţii. Cu atît mai mulţi cu cît raza de acţiune era mai mare. Acţiunea lui Dumitru Radu Popescu este de multe decenii dintre cele cu impact larg. Unii din generaţia sa s-au abandonat împrejurărilor, iar, ulterior, au pretins merite, chiar dacă tot timpul s-au ocupat numai de ei înşişi. Dumitru Radu Popescu a refuzat să-şi revendice merite, chiar dacă prin acţiunea sa publică le avea mult peste alţii. El a rămas la sine dincoace de rupturile istoriei, ştiind că cine are ceva de spus nu are nevoie de parada genuflexiunilor.
Mulţi au profesiuni, sunt însă rari cei care au şi conştiinţa care le permite să se comporte ca profesionişti. Numeroşi emit idei, prea puţini au însă şi viziuni. Dumitru Radu Popescu a fost şi este o personalitate înăuntrul comunităţii, care nu ezită să-şi spună părerea proprie. El îşi asumă întrebări precum: dacă nu-şi spun părerea cei care o au, cine să o facă? Iar dacă eşti sigur pe propria operă, de ce să nu o faci?
Cu intelectuali ca Dumitru Radu Popescu, o cultură este ea însăşi. Unii intelectuali îşi angajează conştiinţa doar pentru adaptare, stând umil în faţa autorităţilor de mucava sau ascunzându-se sub ideea prost înţeleasă a neutralităţii, pe care mulţi o confundă cu o abstinenţă deseori profitabilă (chiar şi pecuniar!). Atitudinea civică şi critică le este străină sau rămâne pentru viaţa privată. Dumitru Radu Popescu nu a ezitat să rămână el însuşi în exprimări şi luări de poziţie şi să portretizeze literar oportunismul spre care mulţi se grăbesc.
George Şerban spune în renumita sa carte Lying: Man’s Second Nature (2001), cu ilustrări din viaţa României postbelice, că minciuna a devenit a doua natură. Putem continua meditaţia. Ceea ce este mai presus de îndoială este că atomizarea este acum noua formă îmbrăţişată a minciunii. O mulţime de Narcis, puşi în mişcare mai mult de impulsuri de căpătuială decât de cultură şi de interesul public, populează ierarhiile mai noi şi amână conturarea unei tradiţii, care este socotită indispensabilă în orice ţară ce se respectă. Cine în afara frontierelor nu se preocupă de recunoaşterea valorilor şi punerea lor în lucru într-o epocă în care nimeni nu stă cu braţele încrucişate? În definitiv, nu poţi construi fără să clădeşti din timp, piatră cu piatră. Cum să fii respectat, dacă nu ai respectul propriilor valori? Cum să ieşi din crize, dacă nu ştii ce să faci cu ceea ce ai deja? La noi, nu numai că se vrea scoaterea din funcţiune a tradiţiei în numele unor improvizaţii ce nu au alt merit decât… data recentă a apariţiei pe lume. Ceea ce se vrea, de fapt, dincolo de pretenţiile afişate, este confuzia valorilor, căci confuzia şi impostura merg, se vede cu ochiul liber, mână în mână.
Soluţia ieşirii din confuzia gravă a valorilor este formarea tradiţiei printr-o dezinhibată dezbatere publică. Într-o epocă de expansiune a conştiinţei critice, aceasta înseamnă, între altele, considerarea operelor reprezentative. Dumitru Radu Popescu este un contemporan a cărui operă poate fi obiectul mănos al unei explorări, deoarece constituie o valoare sigură a abordării literare a lumii în care ne mişcăm. Una din prea puţinele pe care le găsim acum în jur, dar căreia merită să i se aplice povestea “comorii de sub mărul galben”, din cel mai recent roman al scriitorului.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.