Lumini şi umbre la Berlin (I)

În a doua jumătate a lunii aprilie a anului 1945, când armatele sovietice au dezlănţuit operaţiunea de cucerire a Berlinului, ce avea să fie şi ultima din seria încleştărilor majore din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a pus, în mod firesc, chestiunea simbolisticii aferente deznodământului iminent – capitularea Reich-ului – şi înălţarea stindardului roşu cu steaua, secera şi ciocanul, drapelul de stat al URSS, pe acoperişul unei clădiri reprezentative a capitalei Germaniei. [Nu e mai puţin adevărat că şi mulţi soldaţi germani aflaţi cu trei ani mai devreme pe întinderile nesfârşite ale Rusiei, tocmai acelea care-l convinseseră pe von Clausewitz să o declare „o ţară de necucerit“, vor fi visat la momentul în care flamura cu svastika va flutura deasupra Kremlinului.]

S-a considerat, în mod eronat, că impozanta clădire a Reichstagului, fiind şi cea mai prezentă în mentalul colectiv al Armatei Roşii, ar fi întrunit acele atribute care o făceau să fie centrul politic al Germaniei lui Hitler, deşi, la acel moment, zăcea de peste doisprezece ani în conservare, după ce fusese incendiată, la 27 februarie 1933, în împrejurări rămase controversate. Nefericitul eveniment (cel mai probabil, una dintre multele înscenări ale regimului nazist) ce a generat un masiv val de măsuri represive împotriva celor mai înverşunaţi adversari politici a condus la mutarea lucrărilor a ceea ce mai rămăsese din parlamentul german în clădirea Operei Kroll, situată vizavi de Reichstag, între ele aflându-se Coloana Victoriei (mutată în 1938, cu un soclu modificat ulterior, pe locul în care se găseşte şi astăzi). Clădirea operei respective şi incinta sa nu au mai avut rostul unei instituţii de dezbatere politică, ci numai pe acela de tribună destinată discursurilor furibunde ale Führer-ului. Ultima dată când acesta, în calitate de deputat, a solicitat cuvântul pentru o intervenţie în plen a fost la 23 martie 1933, în timp ce ultima şedinţă „deliberativă“ a avut loc pe 25 aprilie 1942, când „poporul german şi-a încredinţat soarta în mâinile sale“, deşi, formal nici instituţia parlamentară şi nici constituţia în vigoare din 1919 nu au fost abrogate.

La urma urmei, şi din perspectivă istorică, poate că nu a fost chiar întâmplătoare ridicarea steagului sovietic deasupra clădirii-simbol a defunctei democraţii germane odată ce revenirea la pluripartidism avea să aştepte până în 1990, în cazul RDG, în timp ce alegeri libere aveau să aibă loc în Germania Occidentală abia în august 1949 (unul dintre evenimentele ce au precedat fondarea în zona sovietică de ocupaţie a »DDR«, cu organele sale de stat zise „provizorii“ – un provizorat de mai bine de patru decenii).

Divizarea teritoriului Germaniei, aşa cum se înfăţişa acesta la finele anului 1937, cu respectarea înţelegerilor convenite, în principiu, la Londra, în 1944, şi parafate la Potsdam, în vara anului 1945, în zone de ocupaţie (şi în zone de administrare de către Polonia, respectiv URSS, pentru părţile situate la est de linia Oder-Neisse şi incluzând oraşul Stettin, actualul Szczecin polonez), s-a răsfrânt şi asupra capitalei Berlin, oraş cu mai mult de patru milioane de locuitori înainte de război rămas în interiorul zonei sovietice de ocupaţie şi împărţit în patru sectoare.

După extinderea metropolei intervenită în 1920, Berlinul avea 20 de districte, dintre care, după 1945, zona sovietică de ocupaţie din est a înglobat opt (reprezentând 403 kmp din totalul celor 884 kmp), cea americană (din sud-vest) – şase, cea britanică (din vest) – patru, iar cea franceză (din nord-vest) – două. Actualmente, după reunificare şi aproximativ pe aceeaşi întindere, oraşul, având circa 3,7 milioane de locuitori, este împărţit administrativ în 12 districte, dintre care patru sunt situate în interiorul limitelor fostei capitale a RDG, iar alte şase au fost parte a »Westberlin«. Doar în zona centrală sunt două districte ce înglobează părţi din ambele foste entităţi: Mitte (cu noul areal guvernamental dintre clădirea refăcută a Reichstagului de odinioară, devenit Bundestag, instituţie mutată de la Bonn, deşi acolo i se inaugurase un edificiu modern în 1992, şi noua şi monumentala gară prinicpală) şi, respectiv, Friedrichshain-Kreuzberg (reuniunea a două dintre districtele vechi, primul aflat în est, al doilea – în vest, cu celebrul „Checkpoint Charlie” de pe Friedrichstraße).

Revenind la momentul 2 mai 1945 când s-a finalizat „Bătălia Berlinului“ în care pierderile Armatei Roşii s-au apropiat de un milion de combatanţi, în timp ce Reichul a înregistrat, doar în lunile aprilie şi mai, conform datelor calculate de istoricii militari germani pentru toate fronturile de luptă, 376.376 de morţi, prin strădania corespondentului TASS Evgheni Haldei a rezultat una dintre imaginile emblematice ale vremurilor celui de-Al Doilea Război Mondial. Ajutat şi de condiţiile meteo, ca şi de o oarecare doză de noroc, acesta a urcat pe acoperişul Reichstagului împreună cu trei soldaţi găsiţi în clădire pentru a imortaliza momentul instalării unui mare drapel sovietic pe una dintre statuile ce ornau faţadele clădirii.

Dincolo de retuşurile (prea multe ceasuri la mână) şi de adăugirile (absenţa fumului exploziilor din depărtare) antologice executate ulterior, la Moscova, în laboratorul de procesare fotografică, cert e că în numărul din 13 mai al revistei Ogoniok apare imortalizat acest moment unic în istorie, ai cărui eroi sunt un soldat de 18 ani din Kiev (!), asistat de un sergent-major daghestanez şi de un alt militar, din Minsk.

Sigur, or mai fi fost şi alte aparate foto de tip Leica prin apropiere, dar imaginile realizate de Haldei (căci au fost mai multe) au căpătat notorietate mondială.

La acea dată, mai rămăseseră destule clădiri de stat şi guvernamentale din Berlin care să nu fie complet distruse, cum au fost Opera Kroll ori Palatul Regal (recent reconstruit), printre care Preußenhaus şi fosta Cameră a Reprezentanţilor Prusiei devenită Landtag după 1918 – cele două instituţii, superioară şi inferioară, ale parlamentului prusac, ca şi altele construite în timpul regimului lui Hitler – noua Reichsbank (devenită, ulterior, sediu al puterii comuniste est-germane, şi sediul ministerului federal de Externe din zilele noastre) sau celebrul minister al Aerului construit special pentru a satisface ambiţiile lui Göring (la 1936, cea mai mare clădire de birouri din Europa, apoi Casă a Ministerelor din RDG şi, parţial, actualul minister federal al Finanţelor, în apropierea căruia mai poate fi văzută o rămăşiţă a zidului despărţitor de până la 1990), dar proximitatea arterei principale a Berlinului – Unter den Linden – şi a Porţii Brandenburg, au făcut din Reichstag alegerea momentului, deşi nu era, în nici un fel, inima Germaniei naziste.

În ceea ce le apărea cuceritorilor şi, deopotrivă, celor eliberaţi din coşmar drept un oraş greu de recunoscut (postulat formulat chiar de Führer după preluarea puterii, când le cerea germanilor câţiva ani în schimbul promisiunii că nu-şi vor mai recunoaşte ţara), până în ultimul moment mai funcţionaseră, încă, anumite servicii publice. Astfel, un operator militar de telefonie sovietic şi cunoscător al limbii germane a intrat, prin reţeaua de cabluri a oraşului, din propriile linii ofensive, în legătură cu cabinetul lui Goebbels, iar în fotografiile lui Haldei apare un tramvai înţepenit pe o linie din preajma Reichstagului, chiar despre Martin Bormann susţinându-se că s-a făcut nevăzut după ce a părăsit bunkerul lui Hitler şi s-a suit într-un tramvai circulând pe o linie neafectată de asediu.

În scurt timp, la Berlin s-a inaugurat seria paradelor militare ale trupelor aliate victorioase, toate prin preajma sau pe sub arcele Poartei Brandenburg, prin care trecuseră, la 1806, şi trupele napoleoniene care cuceriseră capitala Prusiei (unde au menţinut o garnizoană, la Spandau, până în 1813). Mai întâi au fost formaţiunile Armatei Roşii, la 20 mai 1945 (parada de la Moscova din Piaţa Roşie având loc pe 24 iunie), apoi a avut loc defilarea trupelor britanice, în prezenţa lui Winston Churchill, pe 21 iulie şi, în fine, parada comună a armatelor de ocupaţie din 7 septembrie 1945.

Odată cu divizarea în cele patru sectoare, Poarta Brandenburg, fiind la limita de vest a bulevardului Unter den Linden (pe care toţi copacii fuseseră tăiaţi pentru a mai înlesni aterizarea unor mici avioane cu ajutorul cărora s-ar fi putut evacua şi Hitler spre fortăreaţa naturală a Alpilor bavarezi), a rămas integral în sectorul sovietic, în timp ce clădirea Reichstag-ului, aflată la doar trei sute de metri distanţă, a ajuns în sectorul britanic de ocupaţie. Dacă primul ansamblu arhitectonic avea să devină, practic, inaccesibil publicului larg pentru următoarele decenii de după ridicarea Zidului Berlinului, în august 1961, în schimb, treptele faţadei principale a Reichstag-ului au putut să mai cunoască pulsaţia unor manifestări diverse din zona occidentală a oraşului, în special a acelora implicând un larg număr de participanţi tineri.

După semnarea Tratatului Quadripartit din 1971, a fost îngăduit ca unele dintre comisiile parlamentare din Germania federală să se întrunească în săli din clădirea vechiului Reichstag berlinez, dar reunirea acolo în plen a Bundestag-ului din RFG nu a fost posibilă. Abia la mulţi ani după reunificare şi după o reconstrucţie extrem de inovativă, clădirea a devenit sediul camerei inferioare a parlamentului german.

Dintre celelalte foste clădiri oficiale ale Berlinului, rămase mai toate, mai mult sau mai puţin ruinate, în RDG, două au avut parte de un destin remarcabil după 1990, deşi în fosta capitală est-germană fuseseră alocate unor instituţii de cultură. Este vorba de cea a camerei superioare a parlamentului Prusiei, devenită sediu al camerei superioare a parlamentului Germaniei federale – Bundesrat-ul, şi de cea a camerei inferioare, din fosta Prinz-Albrecht-Straße şi în apropierea celei dintâi, care a preluat, din 1993, instituţia Camerei Reprezentanţilor pentru oraşul-stat Berlin.

Pentru acest for legislativ, au avut loc deunăzi alegeri de nivelul celor din celelalte landuri germane. Rezultatele acestora, câştigate de opoziţia creştin-democrată locală (ce se află în afara coaliţiei guvernamentale şi la nivel federal), lasă impresia că, după atâtea decenii de la reunificarea marelui oraş, dominaţia stângii şi fractura est-vest manifestată la urne, expresie palpabilă a acelui „Zid din minţile oamenilor“, s-ar fi estompat, în sfârşit.

Gabriel S.Jivănescu 15 februarie 2023

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.