Mâna albă (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Manualul de căpătâi al lui Husein a fost opera lui Ptolemeu. Apollonius din Roma făcuse deja la Mănăstirea Studion cunoștință atât cu Almagest, cât și cu Geographia și cu Tetrabiblos-u\, deci cu ceea ce era mai viabil în astronomie, geografie și astrologie în vremea sa. Alegerea aceasta a fost esențială, fiindcă în același timp circulau și alte lucrări de referință în domeniu pentru vremea aceea, în primul rând Topographica Cristiana a călugărului Cosmas Indicopleustas și fabuloasa Collectanea remm memorabilium a lui Iulius Solinus. (Aceasta din urmă, extrem de citită încă patru secole după ce a fost scrisă, l-a influențat, totuși, și pe Husein, cel puțin în tendința de a zugrăvi și el o „galerie a lucrurilor minunate”, deoarece altfel, se părea, textele geografice ar fi fost prea seci, reci și neinteresante pentru eventualii clienți contemporani.)

În principiu, Al Patruzeci și cincilea ridicase hărțile căzute într-o rână în desene în care nordul era orientat în partea de sus și vestul în partea din dreapta (adică din stânga privitorului). S-ar putea argumenta că acesta nu era un lucru câtuși de puțin revoluționar pentru secolul al VII-lea și că respectiva convenție funcționase încă de pe vremea lui Ptolemeu. Doar că, alături de hărțile alexandrine, încă mai circulau copii ale unor planșe mai vechi ori indiferente la această regulă, iar Husein le-a reluat și le-a așezat în poziția corectă. în al doilea rând, fiul lui Apollonissimus începea trasarea oricărui contur abia atunci când fondul era de acum pregătit cu o rețea de linii longitudinale și latitudinale ce împărțeau suprafața în pătrate egale. Ptolemeu fusese acela care despărțise cartografia în „geographia” (harta întregului Pământ) și „corographia” (harta unor detalii de interes) și se poate spune că Husein a ajuns cel mai mare „corograph” al Evului Mediu. Nimeni, până la hărțile militare moderne, n-a reușit să înghesuie atâtea amănunte semnificative pe suprafețe limitate și e cu atât mai puțin de înțeles cum de n-a făcut vogă această iscusință, dată fiind valoarea strategică și tactică inestimabilă a unor asemenea lucrări pentru orice comandant de oști. Și, totuși, în Bizanț, în mod sigur descoperirile de tehnică de cartografiere n-au fost folosite de generali, în timp ce arabii, dacă e adevărat că le-au utilizat cu mult succes, le-au considerat niște secrete atât de importante, încât nu le-au scos niciodată Ia iveală pentru marele public, iar Husein nefăcând o școală – în înțelesul clasic al cuvântului –, meșteșugul lui a fost îngropat pentru peste o mie de ani.¹

În al treilea rând, Al Patruzeci și cincilea a știut să vină în întâmpinarea orizontului de așteptare al publicului larg: hărțile lui erau subiectul, însă ele erau însoțite de legende vaste, în care cititorul găsea cele mai năstrușnice scene. Hărțile sale nu erau cerute doar de călători, ci și de cititori (mai ales de aceștia).

Apoi, spre deosebire de Hiparh din Nicaea, ecuatorul longitudinal al lui Husein nu trecea prin centrul Mediteranei, prin Insula Rhodos, iar ecuatorul vertical nu intersecta Alexandria, ci totul era deplasat puțin mai spre răsărit, „Centrul lumii” devenind Ierusalimul. (Model ce va fi păstrat încă timp de foarte multe secole. Acest lucru a fost posibil și datorită expedițiilor trecute ale lui Husein mult în sud, pe coasta estică a Africii și pe cursul superior al Nilului, ceea ce a făcut ca și „centrul hărții” să poată coborî, iar ceea ce se numea pe vremea aceea „emisfera sudică” a primit noi dimensiuni. Pe de altă parte, călătoriile spre miazăzi contraziceau și teme puternic implementate de multă vreme în conștiința lumii. încă Strabo povestește despre creaturile cu „păr lânos, coarne răsucite, buze proeminente și nas turtit, deoarece extremitățile lor sunt contorsionate de căldură”, creaturi acceptabile într-o lume sub care se presupunea de milenii a fi cu totul altceva: locul de veci al celor greșiți. O rectificare brutală a unor asemenea reprezentări ar fi fost respinsă în mod categoric. De aceea – sau și de aceea – poveștile fantastice ale lui Husein erau acceptate cu ușurință și erau – poate – și necesare.)

Și, nu în ultimul rând, ceea ce era unic – și a rămas, după știința scribului, unic în cartografie – era faptul că Pământul nu era scos din scenografia lui astrală, deasupra desenului Terrei fiind realizată și harta Cerului. încă un aspect ce dădea lucrărilor Celui de Al Patruzeci și cincilea un caracter cu adevărat inconfundabil, deși încărca în chip obositor imaginile. Totuși, tocmai aluziile la valoarea militară a hărților de detaliu pomenesc despre ajutorul extraordinar dat de astre în orientarea pe teren. însă „acoperișul celest” al hărților lui Apollonius din Roma sau Abraxas, folosit doar pentru complicate deducții și dispute savante, a deturnat sensul întregii întreprinderi.

Scribul a avut șansa să citească multe referiri la hărțile autorului nostru, precum și să parcurgă atât cât a găsit din cărțile atribuite lui Husein. însă în afară de planșele ce ilustrau opurile², n-a reușit să vadă decât puține hărți distincte folosite drept instrumente de sine stătătoare pentru călători. Semnate Abraxas sau Husein sau nesemnate, aceste hărți au toate o atenționare: „Cine nu se pricepe să nu-și bage nasul!” Am mai pomenit despre faptul că, mai târziu, planșele au devenit secrete și, deci, reproducerea lor a fost interzisă. Doar desenele din cărți au rămas accesibile oricui și au circulat asemenea unor romane de mare succes în Bizanț, dar și în vestul Europei și în Asia. Ce era atât de deosebit pe planșe față de hărțile autonome, și unele și celelalte fiind corecte din punctul de vedere al cunoștințelor vremii? Desenele ce serveau drept pretext pentru povestiri senzaționale nu puteau fi folosite la orientarea pe teren, întrucât ele prezentau niște schije de detaliu imposibil de asamblat în întreg. în romane, rețeaua de linii orizontale și verticale, care strângeau ca într-o plasă conținutul, de parcă ar fi avut rostul ca întregul să nu cadă din pagină, suferea de o singură deficiență: liniile orizontale erau denumite cu cifre, iar cele verticale cu litere, toate pornind de la 1 și, respectiv, de la A. Astfel, pătratul D₃, de pildă, dintr-un asemenea desen era un cu totul alt pătrat decât cel desemnat D₃ pe un alt desen. Continuitatea era (dinadins?) ruptă, iar fragmentele nu puteau fi aranjate într-un tot. Astfel, „corogramele” din cărți ale lui Abraxas ar fi putut fi utilizate pe teren doar de cel ce ar fi fost în stare să le localizeze în contextul general, lucru imposibil de făcut în lipsa altor repere. în schimb, hărțile propriu-zise erau notate ca făcând parte din întreg: atât meridianele, cât și paralelele porneau într-o direcție și în cealaltă de la zero, aflat în buricul lumii, la Ierusalim, încât corogramele nu erau notate în coordonate începând cu 1 și, respectiv, A, ci cu litere și cifre corespunzătoare celor de pe „Marea hartă a lumii” (hartă care, e drept, nu ni s-a păstrat, dar care, cu ajutorul fragmentelor găsite, ar fi putut fi reconstituită fără mari dificultăți, asemenea unui puzzle, chiar dacă ar rămâne și porțiuni goale, acolo unde anumite fragmente s-au pierdut).

Cei cinci ani, de la moartea lui Apollonissimus și până la prima sa călătorie în Orient, Al Patruzeci și cincilea i-a folosit pentru pomenitele trei expediții africane, iar între ele, se întorcea la locuința sa pustie din Constantinopol, desena hărți și își scria romanele de călătorie. Nu fără succes, întrucât, în scurt timp, devenise un autor la modă.

Tot acestei perioade îi aparține și „Geographia naturală și geographia umană”. Al Patruzeci și cincilea face o distincție clară între necesitățile marinarului și necesitățile individului, în general. Marinarul sau șeful de caravană are nevoie de cunoștințe pentru a nu se rătăci în drumul său, în schimb, omul comun pretinde asemenea cunoștințe doar de dragul cunoștințelor. Fiul lui Apollonissimus era de părere, ca și Aristotel, că nimic nu mai era necesar și nici posibil de inventat spre a face viața mai confortabilă și mai îmbucurătoare, întrucât știința aplicată și tehnologia și-ar fi încheiat misiunea. Cât de ciudată pare azi această aserțiune, când, de exemplu, ne arătăm atât de nemulțumiți că ne pierdem o parte din viață cu deplasările, chiar dacă parcurgem în câteva ore cât le-au trebuit Stagyritului și lui Husein să ajungă în luni sau în ani! Și când suntem disperați că unul dintre aparatele electronice casnice ni s-a defectat! De la Aristot, timp de un mileniu și jumătate, altele păreau a fi nevoile oamenilor și, poate, de aceea nici nu s-au străduit peste măsură gânditorii să se mai ocupe în mod deosebit de tehnică și de practica subordonată nevoilor comodității acestei vieți. Și, totuși! Spre deosebire de Stagyrit, omul din secolul al VII-lea d.Chr. avea alte nevoi spirituale. Problema lui cea mai importantă – nici măcar în capitala decadentă a Imperiului Roman – nu mai era să se asigure de facilitățile unei vieți cât mai rafinate, ci de ce se va întâmpla atunci când această viață vremelnică se va întrerupe. Chestiunea era arzătoare și năștea probleme existențiale. De aceea nu e de mirare că nenumăratele seminții înghesuite în Babilonul modern care a devenit Constantinopolul, popoare influențându-se unele pe celelalte, într-un loc unde nu mai lucra mai nimeni nimic, știința și religia deveniseră subiectele bârfelor accesibile oricui. Nici prezentul nu era prezent, fiindcă în capitala lumii, împinse din urmă de alți și alți migratori, se adunau colectivități aflate în stadii cu totul diferite de dezvoltare, cu tradiții diverse, unele arhaice. Prin urmare, nu trebuie să ne mire prea tare că Al Patruzeci și cincilea a fost înzestrat cu atribute preluate din cultul Iui Mithra, cult considerat – pe bună dreptate – un rival deosebit de primejdios al creștinismului în expansiune și combătut fără milă deja cu un secol în urmă. La fel cum aspirațiile gnosticilor, formulate și condamnate de mult, îi sunt de asemenea conferite în modul cel mai firesc lui Apollonius din Roma. „Dorința de a obține cunoașterea perfectă ce ar explica totul, ce ar răspunde la toate întrebările” se potrivește de minune informațiilor furnizate de autorul „Geographiei naturale și geographiei umane”, informații ce se bucurau de girul unuia ce-și dezvolta afirmațiile pe baza unor experiențe trăite nemijlocit. Ce nevoie are ghidul comercial de asemenea informații? Prea puțină nevoie. însă omul, fie el și ghid, vrea și trebuie să știe totul.³

Influențele sunt atât de multe și se constituie într-o asemenea harababură, încât scribul s-a văzut într-adevăr înecat în informații. Gnosticul Abraxas, omul care notează ceea ce a văzut și a trăit personal, este socotit un „idealist”, un ultim urmaș al „eliaților”. Ionienii, „materialiștii”, i-au furnizat doar cărămizile construcției sale, Anaxagora, Heraclit, Democrit și, pe urmă, Aristotel și Ptolemeu, precum și un alt Apollonios i-au oferit doar elementele disparate. Construcția, în schimb, este preluată din Parmenide: Al Patruzeci și cincilea nu obosește să-l citeze pe cel ce pare (un alt?) maestru al său: „Tot ce există nu poate apărea din ceva ce nu există sau este diferit de acesta. Totul nu este decât o iluzie a simțurilor.” Aceste contradicții sunt într-adevăr flagrante: contradicțiile dintre pasionatul experimentator și cel ce neagă posibilitatea experimentării, Fie ca rezultat al unei preluări ulterioare imperfecte și tendențioase, fie reprezentând o compoziție amalgamată, de succes pentru un public cât mai larg. Fiindcă premisele în cauză devin ispititoare pentru un om ce nu știe foarte multe și nu este un specialist într-un domeniu al cunoașterii, însă toate cele ce-i sunt servite i-au trecut pe la ureche, nu-i sunt cu totul necunoscute, din punctul acesta de vedere, având impresia că se află pe un teren familiar și că poate participa la discuție. însă ambiguitățile au avut și un rol intenționat, se remarcă în legendă. în expedițiile de-a lungul coastei de est a Africii, omul nostru ar fi ajuns până la celebrul Ophir, locul secret de unde Solomon, regele iudeilor, și Hyram, regele Tyrului, ar fi adus comori extraordinare. Fenicianul ar fi avut parte de navigatori excelenți, iar evreul de războinici temuți, de aici (și) aceste alianțe. Sursa pomenitelor averi extraordinare ar fi fost în Sofalia și ar fi constat din cantități uriașe de aur, iar, după alții, din transporturi masive de sclavi. Oricum, metal prețios sau robi, potențialul era descris ca nelimitat și Ophir a rămas un tărâm al cărui secret a fost păzit cu strășnicie. Cititorul își mai amintește, poate, că și unii străbuni ai lui Apollonius din Roma ar fi căutat (și găsit?) mirificul loc și, pentru ca acesta să nu devină public, Abraxas a introdus în hărți ambiguități ca acelea pomenite de scrib. Ceea ce n-a făcut decât să crească legenda tărâmului misterios. Și, din nou, tot Mâinii Albe i se atribuie monopolul respectivului secret.

Ar mai fi de adăugat că Apollonius din Roma, alias Abraxas, alias Husein, a mai reușit ceva, pe lângă faptul că orizontul lui nu conținea numai realități fabuloase populate de ființe fantastice, având o climă ispititoare și comori de basm: demersul lui răspundea și la întrebări eschatologice. Celebrele hărți ale drumurilor parcurse de suflete după moartea fizică își găseau o materializare cât se poate de concretă. Răspunsurile erau de cel puțin patru feluri:

În primul rând că Al Patruzeci și cincilea a risipit și cele din urmă ecouri ale credinței celor vechi cum că nesfârșitele plaiuri aride din deșerturile infinite ale emisferei sudice ar fi tărâmul unde ispășeau morții păcătoși. (Poate Herodot să fi fost vinovat de această credință, când își bătuse joc de Homer, care a pretins că Pământul este mărginit de Ocean: Terra era, de fapt, mărginită de deșert…) Dar călătoriile lui Apollonius din Roma în sud și hărțile lui Abraxas zugrăveau un cu totul alt peisaj al acelor locuri unde nu se găsea nici urmă de suflete ale morților. Unde se aflau, atunci, totuși, răposații? De pildă, pe lună și în stele. Sigur, nici această informație nu era nouă, dimpotrivă, ea era prezentă deja de la Upanișade și până în vorbirea curentă din Roma încă republicană, asta ca să nu-i mai amintim mereu pe aceiași greci. Da, dar deasupra suprafeței Pământului, Abraxas oferea o la fel de migăloasă hartă a cerului. După această hartă, călătorul se putea orienta („Geo- graphia naturală”), iar omul era mereu în contact cu strămoșii săi („Geographia umană”).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.