Mâna albă (52)

Mâna albă (52). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Este inutil să speri în altă lume, la fel cum este inutil să te cramponezi de aceasta. Cât timp nu ne vom putea depăși subiectivitatea, totul este inutil.

Marinarii, oameni simpli și robi ai unicei lor credințe, nu-l puteau urmări și nu doreau să-l urmărească. „Omul, continua Păgânul, dispune de liberul arbitru, însă faptele sale rămân pur teoretice. Nici deciziile extreme, sinuciderea, de pildă, nu au vreun efect real”. (Uimitoare este o ripostă a lui F. Francke la afirmația lui Emile Durkheim „Fiecare societate are, în fiecare moment al istoriei sale, o aptitudine diferită pentru sinucidere”: „Dacă acceptăm lipsa oricărei posibilități a evoluției, asemenea filosofului de la Basra, atunci fraza lui Durkheim n-are nici un sens nici din punctul de vedere al subiectului, nici din cel al circumstanțelor”. „Filosoful de la Basra” seamănă leit cu fiul Geographului… Dar și alte apropieri au fost făcute: „A trăi în secvențe disparate înseamnă a trăi, implicit, fără șef și stat”. Iată și definiția anarhismului modem! Uimitor ce se putea – totuși! – spune în plină dogmă creștină și într-un Islam în ascensiune nestăvilită.)

Și, din nou, ascultătorii Păgânului, marinari cu o gândire concretă, nu puteau și nu doreau să iasă din comoditatea frazelor în care s-au născut, cu care au crescut și au trăit până atunci. Ceea ce le spunea el nu se regăsea, cel puțin într-o formă perceptibilă de ei, în Versetele Sfinte și ei nu intuiau decât că fiul dregătorului califului nu se purta firesc nici în fața morții, nici în momentele de liniște. El a fost văzut calm, ba chiar râzând, când toți ceilalți tremurau de groază. Tânărul era un stăpân blând și înțelegător, oamenii lui nu aveau nici un interes să-l creadă un acolit al diavolului. Dar nici drept un slujitor al lui Mahommed nu se arăta și nici un credincios al vreunei alte divinități știute de ei. Al Patruzeci și șaselea vorbea de Atotputernicul, numindu-l Dumnezeu, și totuși marinarii l-au identificat atunci pe căpitanul lor cu numele „Păgânul”, și astfel a rămas el însemnat pe răbojul Celor O Sută.

Cineva, un dregător al unui calif de mai târziu, va pretinde că Păgânul își extrăgea ideile din învățătura Iui Silvanus, acel Constantin din Mananali, pe Eufratul Superior, care se pare că ar fi fost pentru scurt timp unul dintre dascălii fiului lui Husein la Basra. Acel personaj, fondatorul istoric al sectei paulianienilor, n-avea nici o legătură cu misterioasa (și, se pare, personala) concepție a Păgânului. Doar comentariile asupra Scripturii îi fac pe amândoi eretici, altfel, sectanți. N-avem nici un temei să-l considerăm pe Al Patruzeci și șaselea paulian și, cu atât mai puțin, unul dintre principalii colaboratori ai lui Constantin din Mananali.

De altfel, după cum se va vedea în curând, Păgânul n-a fost decât „un personaj al unei singure amintiri”. Călătoria spre „marginea din stânga a lumii” a reprezentat evenimentul de care nu s-a mai putut despărți niciodată.

Ceea ce a vorbit Al Patruzeci și șaselea cu marinarii lui s-a consemnat în jurnalul de bord al expediției. Mai puțin în amintirea și conștiința celor ce l-au ascultat. Ei au păstrat mai mult o impresie, un sentiment profund dezagreabil, pe care preferau să nu-l comenteze: demonstrațiile Păgânului despre inutilitate, fie că se refereau la acea aproape imposibil de urmărit „interferență a timpurilor și a lumilor”, fie că vorbeau despre lipsa de temei a oricărei tendințe conștiente, oricărei lucrări și oricărui vis de mărire, exemplificând pentru analfabeți cu mărirea și decăderea imperiilor și a principilor. Nici cunoașterea n-ar fi posibilă ab initio, întrucât și cunoașterea este infinită.

Se pare totuși că Păgânul a fost un personaj mult mai complex decât s-ar putea trage concluzii pripite din acel nefericit jurnal de bord. O dovadă o reprezintă și imposibilitatea celor ce au călătorit cu el de a-l caracteriza, ei înșiși recunoscând că porecla pe care i-au găsit-o nu este prea bună, însă că nici n-ar exista o altă aptă de a-l desemna cu adevărat. De ce nu e bun apelativul „Păgânul”? Pentru că Al Patruzeci și șaselea însuși pretindea că nu există om care să nu creadă în Dumnezeu, dovedind cu exemple din viața intimă a celebrilor filosofi liber- cugetători greci că și aceștia și-au construit o teologie proprie, bazată pe multitudinea de superstiții și semne secrete de care nu se puteau despărți și care le-au călăuzit întreaga viață. Marinarii n-au auzit de acei filosofi, nu erau interesați de argumentele comandantului lor, își aminteau doar de privirea indiferentă, nebună, a Păgânului când stătea pe punte și râdea de valurile gata să înghită corabia în adâncuri. Da, dar dicționarul, așa cum s-a pomenit, nici nu pretinde că .un păgân ar fi un ateu, ci îl incriminează că s-ar închina unor idoli sau unor zei străini. Al Patruzeci și șaselea nu a făcut niciodată referire la o altă divinitate în afara lui Dumnezeu, el n-a inițiat nici un ritual – fiind la fel de adevărat că n-a practicat nici obiceiurile poruncite de Profet –, nu s-a dezis de nici o autoritate acceptată de ceilalți și n-a dat de înțeles că ar fi optat pentru vreun idol străin. Al Patruzeci și șaselea nu și-a râs și nu a combătut niciodată vreo credință și, cu atât mai puțin credința oamenilor săi. însă nici musulman nu era – în nici un caz charidjit, așa cum se șoptea despre tatăl său. Și nu era nici un indiciu că ar fi fost evreu sau creștin, ori că s-ar fi închinat vreunei sau mai multor divinități dintre numeroasele descrise de Geograph în hărțile ABRAXAS. Nici rob al lui Mahommed, nici necredincios, nici aparținător al unui alt cult… Așa ceva nu există! Așa ceva nu poate fi decât un păgân.

Scribul mai dispune de câteva surse în care crede că l-ar fi descoperit pe AI Patruzeci și șaselea, dar nu va putea dovedi cu fapte indubitabile corectitudinea intuițiilor sale. Se știe, totuși, că a doua expediție peste Coloanele lui Hercule s-a bucurat de mult mai mult succes decât prima, poate și fiindcă autoritatea Geographului Califului nu putea fi pusă la îndoială, iar el n-a participat personal decât la această ieșire în Ocean. Fapt este că, de data asta, pierderile n-au mai fost atât de mari, ba chiar n-au mai fost deloc, toate corăbiile întorcându-se acasă.¹

Scribul a amintit că Husein a mai rămas aproape doi ani la Basra și că nu s-ar mai fi întors apoi din bătălia de la Karbala, unde și-a găsit sfârșitul și Husayn, fiul lui Aii. Dar, până atunci, Al Patruzeci și șaselea a revenit, deci, și el la palatul părintesc. Moment din care informațiile devin tot mai puține și se contrazic între ele. Păgânul ar fi rămas încă douăzeci de ani la Basra, înlocuindu-și părintele, însă purtându-se foarte urât cu oamenii, astfel încât apelativul său și-a găsit noi valențe. Aflăm din mai multe surse că personajul ar fi murit în 700 sau în jurul acestui an. între timp, și-a întemeiat o familie, având și aceasta de pătimit de pe urma caracterului imposibil al Păgânului, al cărui fiu, la vârsta de numai zece ani, a fugit în lume. Motiv pentru care au fost pedepsiți cu moartea mai mulți slujitori. Firea crudă și nesimțitoare a fostului copil răsfățat ar fi ieșit din nou la iveală din Al Patruzeci și șaselea, profitând că Geographul nu mai era de față spre a-și impune autoritatea asupra sa și spre a-i înfrâna pornirile insolente. Păgânului nu-i mai putea sta nimic în cale.

Între bătălia de la Karbala, unde se pierde conturul vieții Geographului, și până la moartea Celui de Al Patruzeci și șaselea, scribul a numărat douăzeci de ani. Douăzeci de ani lipsiți de evenimente consemnate în vreo cronică sau în vreun alt document cunoscut de către scrib. Nici măcar nu se mai poate vorbi despre o continuare a biografiei personajului, ci doar despre decăderea urmașului lui Husein, urmaș nevrednic și păcătos. Referirile directe sunt puține, însă ele identifică un personaj recognoscibil în alte surse, unde nu se mai fac decât trimiteri la‘maleficul stăpân al Castelului Geographului, care locuia împreună cu o maimuță bătrână. în sinteză, acele trimiteri se pot grupa în trei categorii:

a) Momente biografice. Aici putem aminti doar faptul că Al Patruzeci și șaselea n-a mai părăsit Basra, însă că a primit numeroși oaspeți dintre cei mai ciudați. Unora le vindea hărțile cele mai secrete, pe alții îi povățuia în privința unor expediții sau a unor războaie, fiind dispus să le furnizeze tainele locurilor respective. în acest fel, se precizează, s-a îmbogățit foarte tare, întrucât el vindea munca tatălui său oricui dădea mai mulți bani. E adevărat că nu era avar, cheltuind nesăbuit în orgii cumplite făptuite în locurile interzise ale palatului, locuri păzite zi și noapte încă de pe vremea Geographului. Mereu în criză de bani, el l-ar fi trădat nu o dată și pe Profet, și pe Calif. Din acest motiv ar fi fost de mai multe ori pedepsit², dar ar fi scăpat de fiecare dată și ar fi recidivat și mai grav. Sursele cad de acord că, după douăzeci de ani de fărădelegi³, într-un an rotund, Al Patruzeci și șaselea ar fi murit singur, fără a fi fost jelit de prieteni sau de rude, după ce fiul i-a fugit de mult în lume, iar soția i-ar fi pierit și ea cu ani în urmă, istovită de fărădelegile sale. După moartea Păgânului, un incendiu ar fi mistuit Castelul Geographului, transformându-l în cenușă în cea mai mare parte, dar în întregime în porțiunea lui secretă. Locul ar fi rămas timp de secole pustiu, nici măcar animalele nefiind dispuse să pășuneze acolo.

Simpla descriere a vieții Păgânului la Basra a suferit, în scurt timp, majore modificări, de la o activitate lucrativă și o emulație spirituală la un cuib de misterioase fapte abominabile. Inițial, șederea sa a fost comparată cu cei douăzeci de ani ai lui Xenofon de la Scilus, de lângă Olimpia. Dar și mai mult a fost asemuit cu Epicur în „grădina” sa din Athena. Comparațiile sunt bine țintite și nu întâmplătoare. Amândoi filosofii greci sunt socotiți atei (chiar dacă ei nu neagă zeii, cum nu l-a negat nici Păgânul pe Dumnezeu). Amândoi au scris mult, ceea ce ne face să credem și într-o operă pierdută (sau, mai degrabă, distrusă) a Celui de Al Patruzeci și șaselea. Iar în privința paralelei cu Epicur, sare în ochi similitudinea vulgarizării în percepția populară și în vorbirea curentă a clasicului elin, ca și a mult mai puțin cunoscutului său coleg de lâ Basra, mai tânăr cu un mileniu. (Peste aproximativ încă un mileniu, un alt filosof va avea aceeași soartă…) Mai puțin naivă decât preluarea atomismului lui Democrit, învățătura Păgânului nu a avut nici o șansă de a fi înțeleasă, deși, mai mult ca sigur, nu acesta a fost principalul motiv al dispariției ei.

Și, astfel, am ajuns la punctul b).

b) Opera. Nu ne-au rămas nici cărți, nici scrisori, nici hărți și nici alte documente scrise de pe urma Păgânului. Gândirea sa s-a transmis prin viu grai, însă tot ceea ce s-a păstrat nu reprezintă dovezi de autenticitate, citatele preluate de aiurea putând fi luate în considerare doar raportându-le la fragmentele din jurnalul de călătorie al expediției în Ocean, jurnal întocmit de Al Patruzeci și șaselea însuși, singura lui „operă scrisă” atestată. Mai există și dialogul pomenit dintre un creștin și (probabil) Al

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.