Mâna albă (80)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

La revenirea în cimitir a lui Finio, lucrurile i se părură bunicului său și mai clare; dacă l-ar înlătura pe Pamati și l-ar înlătura și pe Finio, continuitatea s-ar rupe, fiul sperat al nepotului fiind prea departe pentru a putea prinde mâna pe care bunicul zadarnic i-ar întinde-o. Mai ales că și acel ipotetic strănepot ar putea fi la fel de nefolositor Mâinii Albe ca și tatăl și bunicul său. La întoarcerea în cimitir, Finio avu prilejul să mai stea de trei-pa- tru ori de vorbă cu Infandus. însă acesta se lămuri de la prima discuție, și doar încăpățânarea într-o minune îl făcu pe Al Patruzeci și optulea să mai persevereze de câteva ori. Speranța într-o minune și dificultatea teribilă a deciziei pe care urma s-o ia.

Finio reveni în necropola de lângă Roma cu oamenii, cu animalele și cu pomii luați cu el cu aproape doi ani în urmă. Ba mai mult, la întoarcere, aducea și alți însoțitori, și alte animale, și alți arbori. Călătorind, de data asta, în deplină siguranță, căra- se cu el și o mulțime de amintiri concrete din tabăra din pădure. Două corăbii fură necesare să transporte toate astea, Al Cin- cizecilea condiționând înapoierea de posibilitatea de a aduce cu el cât mai multe ființe și obiecte ale „universului său”.

– Toate astea sunt animate de sufletul meu și, părăsindu-le, ele ar dispărea.

Justificare ce-l îngrozi pe Infandus. Și-l lămuri.

Infandus se afla în fața unei totale lipse de alternativă: cu ce finalitate să umple el răgazul de un an pe care și l-a acordat? Orice izbândă strălucită, pe plan general și în favoarea confreriei, nu avea șansa continuării din perspectiva tradiționalei succesiuni. Devenise evident că, orice ar face, Al Patruzeci și optulea va trebui să predea ștafeta unui urmaș numit (de el sau de alții) la conducerea Mâinii Albe. Succesele, plăcerea misiunii, conștiința importanței ei și, nu în ultimul rând, obișnuința izvorâtă din lunga perioadă cât a fost un conducător autocrat și necontestat l-au făcut să continue.

Dar, treptat, și exigențele lui Infandus, și exigențele rivalilor săi au devenit tot mai mari și orice amânare, orice măruntă neîndeplinire erau percepute ca eșecuri grave. Când izbânzile au început să fie într-adevăr înlocuite – în toamna anului 768 – cu înfrângeri, motivația Iui Infandus de a continua a trecut și ea prin momente de îndoială, iar răstimpul de un an, pe care și l-a fixat pentru a găsi o soluție fezabilă de viitor, i se păru tot mai lipsit de sens.

Spre iarnă, îi devenise limpede că un șef cu o asemenea răspundere ca a sa, bântuit de întrebări, nu va mai putea fi omul ferm, trebuincios Mâinii Albe. Chiar dacă nu se putea încă observa șovăiala în acțiunile sale, aceasta mai mult ca sigur că, mai devreme sau mai târziu, ar fi apărut și ea. La începutul lui decembrie, Infandus se hotărî să renunțe. El convocă pentru ziua de 5 o adunare a „invizibililor”.

În mod nefericit, atât Pamati, cât și Finio au auzit de acea reuniune planificată, chiar dacă nimănui nu-i era clar ce avea de gând să le comunice invitaților șeful. Dacă Pamati era tot mai excitat și convingerile îi erau tot mai radicale, Finio, dimpotrivă, trecea printr-o depresie tot mai profundă. La revenirea în necropolă, el găsi locurile schimbate. Obiectele și plantele, de care era atât de atașat, se modificaseră, fuseseră înlocuite sau dispăruseră cu desăvârșire. Amintirile și nerăbdarea reîntâlnirii le trădau. Erau altele. Și oamenii erau alții. Superbele tablouri de pe rândurile de morminte din „Cimitirul onorabil” fuseseră sfărâmate cu brutalitate. .Nenumărate plăsmuiri – cărora el „le dăduse suflet” – erau de negăsit. Când „le-a dat suflet”, Finio s-a angajat ireversibil față de ele. Plecând, practic, le-a omorât.

În noaptea de 4 decembrie a anului 768, oamenii lui Pamati (?) le-au dus în „Buricul cimitirului”, în locul unde se întâlneau cele patru brațe ale crucii marilor alei, pe toate rudele lui Infandus, pe toți urmașii legendarului Levantin. Nimeni nu a fost uitat și modul cum s-a procedat dovedește că acțiunea a fost premeditată cu migală. Fie că erau oamenii fideli lui Pamati, fie că alții s-au folosit de nebunia aceluia, totul s-a petrecut după un ritual macabru, în care scenariul a fost învățat după o formulă matematică.

Oricine ar fi vrut să profite de pe urma nebuniei Celui de Al Patruzeci și nouălea n-ar mai fi putut opri angrenajul pus în mișcare de un amalgam între charisma lui Pamati, zgândărirea unor vechi eresuri, oferta fundamentării pe baza unor misterioase științe de erudiție populară, fanatizarea discipolilor și un algoritm infailibil cu sfârșit tragic. Oamenii au fost ordonați pe grupuri, toți știau de ce trebuie să se năpustească asupra lui Infandus nouăsprezece bărbați și nu optsprezece sau douăzeci și de ce doar la anumite cuvinte ale unor incantații, acompaniind ritualul, trebuiau să lovească. Infandus însuși a priceput destul de târziu ce se întâmplă (dar angrenajul, oricum, nu mai putea fi oprit). El a fost cel care a încercat să se opună, reușind chiar să strice amănuntele scenariului, înțelegând că toate speranțele, planurile și temerile i-au fost zadarnice și că nebunia fiului său s-a dezvoltat implacabil și a fost cea care a orânduit cursul evenimentelor. Infandus, încă puternic și hotărât, încă șeful suprem al Mâinii Albe și a tot ce pornea din necropola de lângă Roma, a reușit să întrerupă ceremonialul și să-l ucidă pe Pamati. Și în Finio s-au trezit toate forțele latente și a luptat și el, indiferent la rănile ce-l- acopereau tot mai mult, ritmic, pe anumite vocale ale cântecelor. Finio vedea cum tot universul său, față de care avea răspunderi absolute, este nimicit bucată cu bucată. Și fiecare om, fiecare fir de iarbă, fiecare obiect nimicit îi produceau lui dureri fizice. Acestea, simțea el, constituiau adevăratele sale răni.

Însă cum să ucizi pe cineva care face și el parte din universul tău, pe care – și pe el – îl percepi așa cum îl percepi tot datorită ție, cum să te îndârjești atât împotriva ta însuți? Doar atunci când i-a venit și femeii sale rândul să fie ucisă (fiindcă purta în pântece un copil care ar fi putut fi băiat, caz în care ar fi devenit un posibil Al Cincizeci și unulea), doar când și femeia lui a fost omorâtă și a început și Finio să lupte nu ca un demiurg, ci ca un bărbat, doar atunci scenariul s-a putut desfășura până la capăt, așa cum l-a conceput dementul său regizor.

Citim în Kohelet: „Omul nu poate cuprinde de la început și până la sfârșit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”.

Aici se termină povestea Celui de Al Cincizecilea. El a murit alături de toți bărbații din stirpea sa. Mâna Albă a trecut printr-o criză din care a ieșit cu bine. Dar, la fel ca și pentru toți ceilalți oameni, ea devine un subiect misterios pentru urmașii din Șir. Nici unul dintre nepoții lui Finio nu va bănui ascendența sa atât de apropiată de confrerie și, când va auzi de ea, i se va părea o forță despre care nu e bine să vorbești decât în șoaptă. O forță misterioasă și înspăimântătoare.

Cum a și fost.

La moarte, Finio redevine Fingo. Universul lui s-a sfârșit o dată cu el. „Acoperit de răni, el a sărit să-și apere toate rudele,

care, unele, se omorau între ele.” Universul lui a făcut astfel implozie, după ce, inițial, a fost agresat din afară.

Fingo (a forma, a modela, a turna în metal, a atinge, a aranja, a pieptăna, a construi, a crea, a realiza prin învățătură și atâtea altele), Fingo își va etala toate sensurile în urmași, în recrearea continuității Șirului, atunci când nimic nu părea s-o mai permită.

Cei Cincizeci pot fi considerați a se afla la borna de la jumătatea drumului. A cărui drum? Calculele complicate ale celor care, asemenea lui Pamati, au dus la atâtea explicații savante, precum și Ia atâtea excese nu ne vor putea da răspunsul. Pentru scrib, singura replică acceptabilă este doar aceea că „după Al Cincizecilea au urmat Ceilalți”.

De ce? Nu esțe nici de puterea și nici de competența aceluiași scrib s-o știe. Scrib care nu poate spera decât să-i mai fie dat să-l întâlnească, alături de cititor, pe Al O Sutălea. Pentru aceasta scribul are nevoie de timp, întrucât „Timpul îmbătrânind împreună face să dispară totul”. (A spus-o – și – Eschil.)

Și cine știe cât va fi „totul”?

ANEXĂ

FINIO

Motto:

„Fiecare își creează propria sa lume.”

(Lubbock, Peace I.)

Finio. Dumnezeu a făcut lumea. Nimeni nu-l cunoaște pe Dumnezeu, dar lumea este știută de noi toți. Dumnezeu supraviețuiește prin lume. Finio este o părticică a acestei lumi. Finio este o parte a dumnezeirii și Dumnezeu însuși. Dumnezeu este Finio și Finio este Dumnezeu. însă Dumnezeu sunt și eu, așa că eu sunt Finio, fratele meu și nepoata mea și bunica. Eu sunt întregul univers și eternitatea. Eu sunt Dumnezeu.

Când am creat globul pământesc și soarele și luna, și florile, animalele, și păsările și, pe urmă, și pe mine însumi, ca o chintesență a întregii lumi, mi-am dat seama că nu voi fi numai Homer și Phideas, Galileu și Giordano Bruno, Michelangelo și Faust. Eu am fost și Savonarola, și Gingis Han, și calul acestuia și urina eliminată de acel cal. Sunt în aceeași măsură și Shakespeare și Kurtz Mahler, sunt cel mai mare masochist, în măsura în care sunt și cel mai mare sadic, bestie, brută, prunc-ucigaș și paricid.

Eu sunt Dumnezeu. Dumnezeu sunt eu. Dumnezeu sunt eu.

M-au dus la balamuc și m-au închis într-o cameră cu gratii. Le-am repetat de atâtea ori: „Eu sunt Dumnezeu. îngenuncheați, necredincioșilor, în fața mea!” Ei dădeau din umeri și mă legau. La început, m-am mâniat și i-am blestemat. Apoi mi-a fost milă de ei: mi-am adus aminte că ei sunt și eu, că eu sunt și ei. Am fost fericit când mă băteau. Meritam.

Cu timpul, însă, n-am mai putut să rabd. Aerul a devenit înăbușitor în camera mea și loviturile lor mă dureau tot mai tare. Iar, printre gratii, vedeam ramurile de măr în floare. într-o zi m-am simțit obosit și nu le-am mai spus că sunt Dumnezeu. Sunt doar un amărât bolnav și istovit. Au zâmbit cu îngăduință și mi-au dat drumul.

Astăzi sunt contabil la un mare trust, unde mă duc în fiecare dimineață și mă întorc la ora trei după-amiază. Vara mi-e cald și iama mi-e frig.

Și chiar de se va mai naște cineva după mine – poate că o să se mai nască, totuși, cineva – niciodată nu se va mai putea crea o lume, pentru că lumea sunt eu, iar eu am murit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.