Mihai Stănescu

L-am cunoscut prin anii ’80. Avea alura unui tip inofensiv, acomodant, care nu putea să facă probleme cuiva. Nimic de rebel în înfățișarea lui.
Părea mult mai tînăr decît vîrsta reală (*n.1940).
Tăcut, mai mult asculta pe ceilalți decât vorbea. ­
Ne-am împrietenit, l-am vizitat la atelier, aici povesteam una, alta.
El venea uneori la prînz la restaurantul de la Uniunea Scriitorilor din Calea Victoriei, unde ședeam la aceeași masă, stînga cum intrai, în colț. Venea pentru că era o mare penurie și aici găseai totuși ceva. Venea mai ales pentru că avea nevoie de sprijin, trebuia să iasă din izolarea impusă de Securitate. Voia să se știe că este anturat și că are prieteni. Criticase pe Ceaușescu și regimul lui Ubu-esc. Vorbise la Europa Liberă. Era strîns supravegheat de Securitate. Avea deja legenda lui.

Ne-am reîntîlnit în ianuarie 1990, m-a vizitat la „22“ – pe care atunci o conduceam. Am colaborat. Am remarcat din nou aerul lui liniștit, calm, într-o lume care evident se isterizase. Era pus pe șotii, avea tot felul de idei, unele mi se păreau de-a dreptul trăznite. Era coroziv, avea un umor de cea mai bună calitate. Impresia mea era că lumea nu mai avea nevoie de așa ceva. Avea chef de răfuieli, de revendicări, de proteste. Mi-a făcut impresia că știa bine că timpul lui trecuse. Nu prea mai era nevoie de caricaturile lui. Acum critica se făcea pe stradă. Unii cu huiduielile, alții cu bîtele. Se simțea însingurat. Asta mi-a spus în timpul unei lungi plimbări pe Calea Victoriei.

Am rămas prieteni într-o vreme cînd în jur multe prietenii se destrămau. Mă nimeream uneori la magazinașul lui din Piața Palatului, unde stăteam la taifas despre cum se schimbase lumea. Aveam ce să ne spunem. Era din ce în ce mai dezamăgit, mai resemnat, dar nu își pierduse calmul și nici umorul. Vindea lucruri făcute de mîna lui – întîi de toate, caricaturi, apoi căni, tricouri, toate acoperite de desenele lui de neconfundat. În timp își crease un stil care era numai al lui. Gloria lui din anii ’89/’90 se dusese, părea un tejghetar în prăvălia lui modestă. Puțini dintre cei care îi treceau pragul să caute cadouri știau cu cine au de-a face. Sub aparența lui modestă și hîtră se ascundea un mare om.

Imediat după decembrie 1989 ar fi putut obține tot ce ar fi dorit. Să se bucure de ofrande, să fie tămîiat, să aibă posturi grase. Mihai Stănescu a rămas pierdut în mulțime, un simplu particular. Acolo se simțea el bine. Adică liber. A fost – rara avis – imun la măriri. Privea lumea sceptic, cu multă ironie și înțelegere. Avea o privire albastră și clară. Merita să asculți ce zice. Zicea lucruri.

A fost prietenul meu, îi aduc aici omagiul meu plecat.

Dumnezeu să îl odihnească în pace.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.