Mircea Cărtărescu recunoaşte, după 35 de ani, că a plagiat în cartea lui de debut

Antologia publicată de editura Humanitas cu o parte dintre poeziile lui Mircea Cărtărescu are darul de a oferi literaturii române o mărturisire senzaţională: poetul recunoaşte după 35 de ani plagiatul din volumul său de debut, care a şi primit Premiul USR! Este lămurită în acest fel una dintre marile controverse din anii ’80.

Antologia de faţă (Mircea Cărtărescu – „Poezia”, ed. Humanitas, 2015) conţine majoritatea poeziilor publicate de Mircea Cărtărescu în volumele sale de versuri de pînă acum. El a debutat în anul 1980 cu volumul de poezie „Faruri, vitrine, fotografii”, apărut la editura „Cartea românească”.

Cartea sa de debut a beneficiat de o cronică extrem de elogioasă din partea mentorului său Nicolae Manolescu, numai că, imediat după apariţia sa, în presa literară a apărut acuzaţia de plagiat, autorului fiindu-i imputat furtul unui pasaj din romanul lui Laurence Sterne cu titlul „Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman”, pe care poetul doar l-a reaşezat sub forma versurilor! Romanul lui Laurence Sterne a apărut la „Editura pentru literatură universală” în anul 1969.

Scandalul a fost imens, chiar dacă pe atunci autorul era un ilustru necunoscut, fiind poate amplificat şi de excesul laudativ al lui Nicolae Manolescu, care era şi profesorul lui Cărtărescu, dar şi conducătorul „Cenaclului de luni”, pe care autorul îl frecventa.

În acelaşi timp, toată lumea literară a remarcat faptul că, în cronica sa din „România literară”, Manolescu a încercat să-şi justifice laudele tocmai cu pasajul ce avea să fie remarcat ca plagiat! Practic, şi autorul şi cronicarul s-au pus singuri la zid, mai ales că această carte avea să primească Premiul Uniunii Scriitorilor din acel an, premiu care, în mod normal, acum ar trebui să-i fie retras lui Cărtărescu! Pînă la urmă, Mircea Cărtărescu avea să publice o „Precizare” în „România literară”, nr. 7 din 12 februarie 1981, în care a încercat să mai dreagă busuiocul, invocînd faptul că a folosit în carte „cîteva texte cu caracter de citat cultural”, adăugînd că „valoarea acestor citate nu este una literară, ci una de aluzie literară”! Sigur că explicaţiile erau formale, căci cele două pasaje erau identice, plagiatul fiind evident.

În „Precizarea” lui Cărtărescu există totuşi un pasaj care, după cum veţi vedea, se dovedeşte a fi extrem de important, mai ales acum, după apariţia acestei Antologii editată de editura Humanitas: Am considerat ca neadecvată interpretării poemului marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferînd mărci de alt gen”. Să vedem cele două texte faţă în faţă:

Se vede cît se poate de limpede că textele sînt identice şi că Mircea Cărtărescu nu foloseşte ghilimele care să indice că „versurile” sale ar fi fost preluate de undeva. Dar, dacă atunci, pentru a ascunde intenţia de a plagia pasajul din romanul lui Laurence Sterne, „uitase” semnele citării, în volumul „Poezia”, apărut acum la Humanitas, în mod miraculos, acelaşi pasaj este pus în ghilimele! Practic, după 35 de ani, Mircea Cărtărescu recunoaşte, în sfîrşit, că a plagiat fragmentul din romanul lui Laurence Sterne! Iată cum apare el în Antologia de la Humanitas:

Obsedat, desigur, de acuzaţia de plagiat adusă la debutul său, Mircea Cărtărescu renunţă în Antologia aceasta la primele 8 versuri ale pasajului furat din romanul lui Laurence Sterne, ca să nu se vadă dimensiunea lui reală, păstrînd, totuşi, restul versurilor, tocmai pentru a nu părea preocupat de ascunderea plagiatului! Cu toate acestea, prin folosirea, de data aceasta, a ghilimelelor, este cît se poate de evidentă recunoaşterea plagiatului!

Desigur, rămîne ca şi Nicolae Manolescu să ne explice măcar acum cum a fost posibil nu numai să nu recunoască un text atît de cunoscut şi să-l laude pentru frumuseţea lui pe Cărtărescu, cînd, de fapt, el îi aparţine lui Laurence Sterne! Ca să nu mai spunem că, pentru un critic atît de mare cum se crede, să nu faci diferenţa între roman şi poezie e cam ruşinos, nu?

Mircea Cărtărescu a plagiat şi din cîntările slujbei de înmormîntare

Pasajul din romanul lui Laurence Sterne nu este singurul plagiat din cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu. Speriat de efectul dezvăluirilor din 1981, autorul este acum mai prevăzător şi pune, în Antologia de la Humanitas mai multe texte în ghilimele! Poate că ar fi necesar, ţinînd cont de numărul textelor plagiate, să publice o Anexă în care să le recunoască pe toate. Să trecem în revistă cîteva pasaje plagiate pe care le prezentăm aici pentru prima oară, ca un material necesar pentru istoria literaturii române contemporane.

Cărtărescu, în poemul „Căderea”, din acelaşi volum „Faruri, vitrine, fotografii”, a plagiat chiar un text dintr-o cîntare din slujba de înmormîntare, mai exact din Glasul al 8-lea din Cîntarea a 9-a, specific înmormîntării mirenilor:

Primul verset al acestei excepţionale cîntări este preluat de Mircea Cărtărescu fără absolut nici o justificare estetică pentru poemul său, ci tocmai „pentru valoarea sa literară”, adică exact ceea ce nagase acum 35 de ani cînd a fost descoperit ca plagiator. Reproducem mai jos „versurile lui Cărtărescu”, precizînd încă o dată că ghilimele se întîlnesc DOAR în Antologia de la Humanitas, ele lipsind în volumul din 1980:

Teama lui de a nu fi acuzat iarăşi de plagiat l-a făcut să pună şi aici ghilimele, însă tocmai această grijă excesivă înseamnă recunoaşterea plagiatului. Pentru cei mai puţin familiarizaţi, precizăm că uneori poţi prelua o astfel de cîntare fără teamă, cum ar fi într-un roman în care este descrisă scena unei înmormîntări sau chiar în poezie dacă s-ar face trimitere la o asemenea scenă. Nu este, însă, acceptată preluarea unor astfel de versete „pentru valoarea lor literară”, căci atunci orice poet ar face un colaj din „Cîntarea cîntărilor”, ar reaşeza versetele sub forma unei poezii şi ar spune că noul text ar fi creaţia lui genială care ar merita Premiul Nobel!

Profesorul Cărtărescu poceşte grav limba latină

Dar partea cea mai hazlie a plagiatului lui Mircea Cărtărescu este reprezentată de textele în limba latină, pe care, în mod surprinzător, nimeni nu le-a remarcat pînă acum, deşi ele prezintă grave erori de scriere! Cum Cărtărescu este filolog şi profesor de literatură, asemenea erori spun multe şi despre calitatea lui de dascăl. În acest sens, este de mirare că acel „Corp profesoral al Facultății de Litere de la Universitatea din București”, care a sărit recent în apărarea lui Cărtărescu în „Observator cultural”, ar fi făcut mai bine dacă îl ajuta să corecteze textele în latină pe care le-a plagiat! Înainte de vi le prezenta în premieră absolută, şi în cazul lor se cuvine să precizăm că ghilimele au apărut DOAR în Antologia de la Humanitas, ele lipsind în prima ediţie a volumului „Faruri, vitrine, fotografii”, apărut în 1980.

La p. 26 a Antologiei recent apărută la Humanitas, întîlnim următorul pasaj:

Textul din limba latină este preluat de Mircea Cărtărescu din volumul lui Heimito von Doderer – „Ferestre luminate”, apărut la „Editura pentru literatură universală” în anul 1969. Vă rog să citiţi cu atenţie textul lui Cărtărescu şi să observaţi cum este scris cuvîntul „SUSSURANT”, adică avînd un dublu ”S”. Acum, să vedem şi textul lui Doderer, unde cuvîntul „SUSURRANT” este scris corect, adică avînd un dublu „R”:

Se poate, dom’ profesor? Şi asta nu e de ajuns! Un alt pasaj pe care Mircea Cărtărescu l-a plagiat din latină şi pe care, în ediţia Humanitas, îl pune în ghilimele, spre deosebire de ediţia din 1980, este cel furat dintr-un document extrem de cunoscut şi de important, o Scrisoare a lui Gaio Plinio Cecilio Secondo, mai cunoscut sub numele Pliniu cel Tînăr, către Împăratul Traian. Desigur, Cărtărescu a preluat citatul din acelaşi roman al lui Laurence Sterne, „Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman”, din care a plagiat şi fragmentul despre care s-a scris atît de mult acum 35 de ani. Veţi observa că şi aici, latina îi joacă feste profesorului Mircea Cărtărescu. Dar iată „versurile” sale:

Există aici un cuvînt surprinzător: „EXCURSIUS”, care nu ştim ce înseamnă! În textul lui Pliniu cel Tînăr există acest citat, fiind preluat şi de Laurence Sterne, însă acolo întîlnim cuvîntul „EXCURSUS”! Poate că Mircea Cărtărescu a folosit cuvîntul inexistent „EXCURSIUS” fiind preocupat de „excursiile” sale viitoare pe banii ICR, cînd a fost plimbat prin toate ţările pentru a fi legitimat drept candidat la Premiul Nobel!

Pentru că latina este prea grea, Cărtărescu traduce textul plagiat

Întrucît, după am văzut, limba latină îi joacă feste chiar la simpla transcriere, în alt loc, Mircea Cărtărescu nu mai scrie un text plagiat în această limbă buclucaşă, ci îl traduce pur şi simplu! Dacă în ediţia din1980 aprimului său volum pasajul de mai jos nu este pus în ghilimele, în Antologia de la Humanitas acestea apar în acelaşi mod miraculos, fiind o nouă dovadă a recunoaşterii plagiatului! Iată textul lui Mircea Cărtărescu:

Cuvintele în ghilimele reprezintă traducerea principiului „Nihil est in intellectu quod non antea fuerit in sensu”, pe care, în mod cert, Cărtărescu l-a preluat din vol. John Locke„Eseu asupra intelectului omenesc”, apărut la Ed. Ştiinţifică în anul 1961:

Uite-aşa, traducînd textul din latină şi punînd ghilimele după 35 de ani, Cărtărescu se uşurează, avînd speranţa că nimeni nu-l va mai acuza de plagiat, deşi tocmai această preocupare de ascundere devoalează intenţia de furt!

Avînd în faţă aceste texte latineşti plagiate de Mircea Cărtărescu, ne vin în minte cuvintele lui George Călinescu din romanul „Bietul Ioanide”: „La enervare, Sufleţel latiniza”!

Am oferit aceste exemple şi pentru că, acum ceva timp, poetul Cezar Ivănescu spunea, pe bună dreptate, bănuind că plagiatul din Laurence Sterne nu e singurul din cartea „Faruri, vitrine, fotografii”: „După ce vom vedea cît text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau de un mixtum compositum frizînd plagiatul…”. Rămîne să vedem dacă Mircea Cărtărescu, după ce a pus nişte ghilimele în Antologia de la Humanitas, va devoala pînă la urmă toate pasajele ce nu-i aparţin.

Ce spune „Corpul profesoral al Facultății de Litere din Universitatea din București”?

Am amintit mai sus despre un „Mesaj de solidarizare cu Mircea Cărtărescu”, publicat în „Observator cultural”, nr. 649 din noiembrie 2012, semnat „Corpul profesoral al Facultății de Litere, Universitatea din București”, scris într-un limbaj de lemn demn de epoca stalinistă. Nu există nici un semnatar concret, iar reacţia unor profesori deranjaţi că sînt incluşi fără voia lor în acest ruşinos document demonstrează ce forţe oculte stau în spatele unor privilegiaţi ai literaturii.

Să vedem ce-l deranjează pe „Corpul profesoral”: „În ultima vreme, scriitorul Mircea Cărtărescu, conferențiar doctor la Facultatea de Litere, este supus unei ample campanii de denigrare. La posturi de televiziune, în publicații tipărite sau online se dau verdicte despre valoarea literară a cărților sale, se fac afirmații și/ sau speculații despre evoluția carierei sale internaționale care au capătat, în intervențiile unor „lideri de opinie“, interpretări și conotații politice. Să nu ştie „Corpul profesoral” că însuşi Mircea Cărtărescu a simţit nevoia să susţină politica lui Traian Băsescu, fără ca presa să-l oblige, că doar nu l-a luat cineva cu arcanul şi l-a pus să devină editorialist politic la „Evenimentul zilei”? Cei care îndrăznesc să-l critice pe necriticabilul Cărtărescu sînt puşi la zid de „Corpul profesoral”: „Cei care fac afirmații în necunoștință de cauză despre scrierile literare, amestecându-le cu disputele politice de moment și folosindu-le în scopuri propagandistice ori de campanie electorală, dovedesc lipsă de respect față de valorile culturii române, dezinformează publicul și manipulează buna-credință a cititorilor. Şi domnul „Corp profesoral” ştie chiar care este rolul lui Cărtărescu în identitatea naţională: „Societatea românească are nevoie de repere stabile, deoarece ele sunt baza solidă pentru construcția unei identități naționale. Mircea Cărtărescu reprezintă unul dintre aceste repere importante. Ei, zi aşa, domnule „Corp profesoral”, să ştim şi noi şi să nu ne mai atingem de reperul nostru naţional!

Cărtărescu ar fi vrut să facă sex în trei

De dragul „Corpului profesoral”, amintim ce spunea însuşi Mircea Cărtărescu cu ocazia Salonului de carte de la Slobozia: Din păcate, nu am făcut sex în trei, exact cum se întâmplă în carte, deși, poate, mi-aș fi dorit. Nu ne este dat chiar tot ce dorim. Sexul este frumos atât în forma sa soft, adică dragostea, cât şi în varianta hard, cu tot ce presupune ea” (v. cotidianul.ro din 13 octombrie 2010)! Ca să nu-i irităm pe cei care s-au plictisit cu citatele pe care le-am dat de atîtea ori din vol. „40238 Tescani”, cităm cîteva versuri din volumul „Nimic”, apărut tot la Humanitas în 2010, în care cuvîntul cel mai des folosit este „mişto”:

-„Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45).

-„o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57).

-„Nimeni nu mă fute la cap.” (p. 73).

-„Mişto miroase a pământ/ când vine metroul” (ib.).

-„Văd în schimb o fată tânără şi dulce într-un tricou mişto.” (p. 95).

-„era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96).

-„Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100).

-„E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102).

-„cu viaţa lui futută definitiv.” (p. 107).

-„Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?” (p. 17).

Să ne spună acum „Corpul profesoral al Facultăţii de litere” dacă nu sînt mişto versurile acestea care „reprezintă unul dintre reperele importante ale identităţii noastre naţionale”, căci, vorba lui Cărtărescu, „ce-i mai mişto pe lume”? Spune tu, „Corpule profesoral”!

Şi, dacă nu va şti să răspundă, să-l întrebe pe Adrian Alui Gheorghe, care, în nr. 3/2013 al „României literare”, nobeleşte şi el, scriind cuvinte dure împotriva celor care îndrăznesc să-l critice pe Cărtărescu: „Tot felul de „şoumeni”, ziarişti, băgători de seamă, figuri jalnice care se perindă pe la televiziuni, precum nişte „călugări trăistari”, dintre cei care trăiesc din mila publică, au început să-şi dea cu părerea” sau: Oameni care se întîlnesc cu cartea doar dacă se adăpostesc de ploaie într-o librărie, se dădeau experţi în cultură, în „politici culturale externe”, îl urau la comandă pe Mircea Cărtărescu, în conformitate cu „comanda” postului de televiziune, a moderatorului. Cît de jos poate să decadă o naţie, un individ, ca să judece murdar un artist în chiar momentul în care acesta îl reprezintă la nivel planetar?” Dacă şi Alui Gheorghe dă lecţii de cultură, atunci chiar că-ţi vine să te întrebi „Cît de jos poate să decadă o naţie”? Ce faceţi, domnule Alui Gheorghe, nu mai scrieţi poezie, acum nobeliţi?

Astfel de „linguşeli” l-au făcut pe Mircea Cărtărescu să se creadă cel mai mare scriitor, căci, după cum vedem, atunci cînd îşi reeditează cărţile în care a plagiat, are grijă să calce pe vîrfuri, punînd ghilimele acolo unde altădată credea că păcăleşte cititorii. El ar fi băiat rezonabil, ca suspiciunile din Codul penal, însă cei din preajmă sînt zmeii cei răi care-l împing pe la spate cu limbile lor lemnoase şi-l fac să pară ahtiat după Nobel, deşi el rămîne veşnic înamorat de Traian Băsescu!

Acum, cînd a fost lămurită această pagină de istorie literară, cînd, după 35 de ani, Mircea Cărtărescu trebuie să meargă cu curajul pînă la capăt şi să returneze Premiul USR pentru literatură, pe care l-a primit pentru cartea „Faruri, vitrine, fotografii”, în care sînt atîtea texte plagiate, ca să nu le mai amintim pe cele pastişate! În acest fel, se va uşura, căci „doar adevărul îl poate mîntui pe păcătos”! Sau, cum se spune în Cîntarea a 9-a, Glasul 1: „Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte”. După o desfătare şi mărire care a durat 35 de ani, poate că şi Cărtărescu a învăţat cît de trecătoare sînt artificiile gloriei false!

Recomanda
Ion Spanu 631 Articole
Author