Oul de Aur (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Copilul își trăia drama în liniște. Dacă ar fi fost după el, ar fi vegetat toată viața în încăperea cea mai ascunsă din fundul vilei, și-ar fi obligat simțurile să nu mai perceapă prezentul și s-ar fi considerat fericit printre pietre și amintiri. însă chiar pietrele cereau contactul tot mai des cu oamenii. Simpla prezumție că mai existau exemplare minunate, ce așteptau să fie achiziționate, îl smulgea pe Al Treizeci și doilea din solitudine și îl ducea printre nenumărații posibili interesați de subiect: femei frumoase, bărbați îndrăgostiți, patricieni scăpătați, negustori rivali, soldați întorși cu comori nebănuite de la fruntariile lumii. Și cîți alții… Experiența l-a învățat că, nu de puține ori, piesele cele mai valoroase se găseau acolo unde nici nu bănuiai. Proverbul „Mărgăritarele n-au nici un preț pentru porci“ presupunea că respectivele animale se aflau nu de puține ori în preajma nestematelor. Copilul își instalase o prăvălie în for și mai multe sucursale în diferitele puncte ale Romei și ale marilor orașe. Agenții lui cutreierau lumea în misiuni de cumpărare-vînzare. Oamenii săi erau bine instruiți și se fereau să dispară cu banii și cu marfa ce le-au fost încredințate: Copilul le ținea familiile ostatice, iar relațiile pe care a reușit să și le facă printre oficialități îi convingeau lesne pe toți cei tentați să-l înșele că riscurile de a nu-i fi credincioși erau reale. Puer era darnic cu personajele influente și, în schimbul unor cadouri consistente, acestea îi asigurau urmărirea și prinderea tuturor celor ce n-au reușit să reziste ispitei de a se face nevăzuți cu bunurile Copilului. Cinstea le era sever supravegheată. Pe Al Treizeci și doilea nu puteai să încerci să-l înșeli decît o dată…

La un moment dat, Maximian i-a propus Copilului un monopol asupra întregului negoț cu pietre prețioase în limitele sfertului de lume ce-i revenea augustului, după împărțirea imperiului între cei patru tetrarhi. Dar Puer considera că lipsa posibilităților i-ar fi descurajat pe ceilalți negustori să mai scoată la lumină alte exemplare. Cadourile făcute împăratului au rămas la fel de consistente, chiar dacă, pe ascuns, Al Treizeci și doilea oferea daruri și celorlalți stăpîni. în felul acesta l-a cunoscut pe Dioclețian.

Prăvălia din for a devenit unul dintre punctele cele mai selecte din Roma. Aici se putea mînca bine, se puteau consuma băuturile cele mai sofisticate, aici se întîlneau oamenii cei mai bogați și tinerii cei mai vanitoși.

Puer stătea într-o cămăruță retrasă și se arăta rar printre oaspeți. Aceștia, deși conștienți de imensa lui avere și de influența sa hotărîtoare în ghemul de relații, nu se puteau totuși abține să nu-l tachineze pentru apariția-i caraghioasă. Dar poate că și Copilul era prea suspicios: dacă îl privea cineva în ochi, roșea tot, se întorcea pe călcîie și dispărea pentru mai multe zile. Dacă nu-i dădeai atenție, se simțea la fel de rănit. Devenise un privilegiu ales să poți sta de vorbă cu el și singura posibilitate de a-l face abordabil era să discuți cu dînsul unicul subiect ce părea să-l intereseze: taina pietrelor prețioase. Pe parcurs, în treacăt, se puteau cere intervenții din partea lui Puer pe lîngă un personaj important. Al Treizeci și doilea asculta și proceda după cum credea de cuviință. Era absolut inutil să insiști, asta a învățat repede oricine. Copilul recepționa fiecare aluzie și lua o hotărîre, fiind imposibil de influențat. Pînă la urmă, cel ce nu obținea favoarea cerută se consola cu gîndul că lipsa de solicitudine a lui Puer era semnul cel mai sigur că era insolubilă cererea. Sau că nu era momentul potrivit să te zbați pentru ea.

În schimb, nu exista bijuterie, oricît de nemaiauzită, care să nu poată fi procurată pe loc în prăvălia Celui de Al Treizeci și doilea. Dintre podoabe, Copilul respingea cu indignare perlele și pietrele străvezii. întrebat asupra cauzei acestei repulsii, el ar fi răspuns:

– O nestemată trebuie să-și închidă taina în sine. Miracolul dispare atunci cînd este accesibil oricui.

Niciodată turmalina translucidă nu și-a găsit locul în inima lui Puer.

Din multe puncte de vedere erau interesate și autoritățile în efervescența din localul Copilului. Aici se urzeau toate conspirațiile, tot ceea ce avea vreo însemnătate putea fi aflat în acel loc. Ca să nu se omoare găina ce făcea ouăle de aur, niciodată n-a fost nimeni arestat în prăvălia lui Puer și niciodată nu s-a făcut vreo aluzie că acolo s-ar fi țesut ițele unor înalte trădări. Cei luați în vizor erau păsuiți cu răbdare și nu erau ridicați decît atunci cînd se dădeau altundeva de gol sau, dacă întîrziau să se deconspire, li se întindeau curse în alte locuri. Niciodată n-au planat bănuieli asupra Copilului. Dimpotrivă, uneori acesta se îndura și-i salva pe cei implicați în conjurații numai fiindcă respectivii erau obișnuiți ai casei sale. Despre Puer puteai să colportezi (pe riscul tău) orice fel de bancuri – un folclor întreg s-a născut în jurul său –, dar erai tot mai convins că omulețul cu barbă a devenit ființa aptă de a aduna în jurul ei cele mai puternice fire ale Puterii.

Într-o perioadă de mari modificări, ca aceea cînd i-a venit rîndul să treacă prin viață Celui de Al Treizeci și doilea, scribii au avut prea puțin timp pentru un negustor de pietre prețioase, chiar dacă omul reprezenta totodată un personaj atît de pitoresc și dacă în dughenele sale nu se făcea numai un simplu comerț cu bijuterii. Pentru scribi, nu aceasta era esența faptelor ce trebuiau imortalizate: nașterea tetrarhiei și a dominatului, inventate de Dioclețian, se dovedeau evenimente mult prea însemnate, ele înghițind asemenea produse de butaforie. Cel puțin aceasta ar fi trebuit să fie situația și dacă ne gîndim logic, și dacă urmărim cărțile rămase din acele timpuri. însă, dacă gîndim așa, nu ne gîndim decît la falsa răsplată a posterității. Istoria singură este cea care denaturează adevărul numit

prezent, alegîndu-și protagoniștii doar dintre conducătorii recunoscuți ai maselor. „Restul este literatură¹¹, mormăie Istoria sfidător, de parcă nu viața astfel numită ar da osatură pînă și tratatelor academice, deși se tot încearcă eliminarea a tot ceea ce este uman din biografiile acceptate. în publicațiile de pe ziduri, însă și în cele diurne, în scrisori și în chiar cărțile vremii, Puer s-a bucurat de o prezență constantă, chiar dacă numele nu-i era trecut explicit. Rolul lui era atît de subînțeles ca și cel al oricărei instituții a vremii.

Cînd Maximian preia oficial calitatea de stăpîn al Italiei, chiar dacă Dioclețian mutase capitala întregului imperiu la Milan, în străvechea metropolă au rămas destule familii importante și destulă avere ca Roma să nu-și piardă întru totul importanța. în strădaniile noilor auguști de a săpa cutumele la temelie, de a șterge și ultimele aparențe de autoritate ale senatului, de a înlătura rolul pretorienilor, Maximian, mai lipsit de finețe decît colegul său, găsea în întreprinderile Copilului uneltele cele mai bune pentru supravegherea pulsului public, dar și pentru spolierea bogătașilor. Fiecare lovitură dată unei vechi familii reprezenta o satisfacție, un dușman ipotetic mai puțin și o justificare pentru actele stăpînilor prezenți. Iar pe plan strict concret, fără a se fi afirmat vreodată așa ceva, era limpede că Al Treizeci și doilea îi oferea în mod constant și zeiescului său stăpîn cadourile cele mai pămîntene: piatra în cele mai splendide întruchipări.

Copilul însuși dispare în mod intenționat în spatele nestematelor. Strălucirea suprafețelor șlefuite rămîne doar o amăgire la îndemînă. Adînc, în puritatea celui mai valoros exemplar ascuns în masa de steril, în miezul diamantului celui mai dur, unde nu există decît un loc ipotetic, întrucît dacă ar ajunge privirea sau pipăitul pînă acolo taina s-ar spulbera, centrul n-ar mai fi centru, trebuind să fie desfoliate o parte din straturile exterioare pentru ca ochiul sau degetul să-l ajungă, în miezul pietrei nu se putea pătrunde decît prin dragostea și cunoștințele Copilului. Pentru aceasta era nevoie de o lungă inițiere, de multe privațiuni, de o credință totală. Cînd amăgirile îți devin indiferente, prețui plătit dispare. Pentru Puer, tentațiile n-au încetat niciodată să joace rolui unei răni sîngerinde. Și, iată, întortocheatul izvor subteran al compensațiilor: de pildă, niciodată Puer n-a uitat visele copilăriei, cînd a tînjit și el la singura glorie reală a unui bărbat – laurii militari; pe urmă, după ce a devenit limpede că armele îi vor rămîne inaccesibile, s-a considerat multă vreme ținta justificată a oricărei batjocuri; a venit apoi înlocuirea pretorienilor cu cele două legiuni, Iovianii și Herculianii; ofițerii care pînă ieri fuseseră întruchiparea frumuseții și a virtuții în ochii oricărei tinere, însă și în ai oricărui tînăr – și nu numai – nu mai existau; nu era unul printre noii comandanți să nu-i facă nițel curte și lui Puer, spre a-i cîștiga bunăvoința; deci Copilul acorda acum favoruri celor printre care n-ar fi putut niciodată visa să ajungă; deci Puer era acum mai puternic decît cei mai invidiați ofițeri; deci Puer era acum superiorul de fado ai frumoșilor militari; aceasta era o compensație. Dar Al Treizeci și doilea suferea în continuare pentru că nu este, că nu pocite fi nici măcar ultimul dintre subordonații șefului militar numit prin intervenția sa. Izvorul carstic iese la suprafață și dispare din nou în adîncimi.

Și atunci rămîneau pietrele. Maximian devenise „sabia lui Dioclețian“. Lipsit de orice conveniențe, el tăia și spînzura acolo unde colegul și binefăcătorul său prefera să lase impresia bunăvoinței dumnezeiești. Puer iubea pietrele prețioase ca pe ultimele fărîme ale vieții. Maximian vedea strălucirea bogăției. Dioclețian era în stare să-l asculte pe omuleț și să accepte o prelegere despre sufletul nestematelor. însă pentru el indico- litul era o piatră albastră, iar rubelitul una roșie. Puer le spunea amîndurora „turmalină“.

Al Treizeci și doilea a început să călătorească din nou: făcea naveta între Roma și Milan, dar era foarte des semnalat și în Nikomedia. Lumea atribuia aceste călătorii unor interese absolut necesare meseriei de comerciant. într-o scrisoare trimisă familiei, Puer se destăinuie, spunînd că îi ajunge viața de hoinar și că speră ca drumul respectiv să fie ultimul. Ai săi îi răspund, dovedind că au priceput că soțul, tatăl și stăpînul duce în primul rind dorul cămăruței lui dosnice unde, ferit de priviri indiscrete, înțelegătoare sau ironice, să se poată ascunde printre strălucirile pietrelor. Nădejdea că se va termina cu tot mai numeroasele călătorii revine și în alte scrisori. însă orice lucru pornit se manifestă ca o piatră în cădere: prea puțin controlabil, el nu se sfîrșește decît dacă dă de un teren ferm. Oamenii perseverenți – iar cei ce duc în spinare o tară oarecare sînt obligați să fie stăruitori spre a putea supraviețui – au și mai puține șanse de a coti o dată ce căderea a început. Ei știu că, în ceea ce-i privește, orice avansare cere timp, iar timpul este irecuperabil. Dacă au ajuns pînă la un punct, ar fi păcat – își spun ei – să caute un alt drum, în care caz ar trebui s-o ia din nou de la zero. Disciplina îndelung exersată este unica lor chezășie. Ei nu-și pot permite de a fi exuberanți și de a o lua mereu de la capăt. „Aceasta, sper, va fi ultima mea călătorie” revine iar și iar ca un strigăt de deznădejde, Copilul știind prea bine că o cădere liberă nu poate fi oprită decît la capătul ei. Drumurile comerciale ale micului negustor de pietre prețioase au continuat la intervale tot mai dese.

Puer nu încetează să rătăcească prin țară nici în timpul groaznicelor persecuții anticreștine. Nu încape nici o îndoială că întreaga familie a lui Caius II a îmbrățișat învățătura propovăduită de cei ce se considerau urmașii nazarineanului. Aceștia nu mai erau de mult socotiți drept niște simpli disidenți ai evreilor, erau tot mai mulți și tot mai temeinic organizați, nu mai erau de generații considerați niște excentrici, iar loviturile sistematice îndreptate împotriva lor la îndemnul lui Galerius, cezarul și fiul adoptiv al lui Dioclețian, își atingeau matematic țintele. Urgia s-a năpustit atît de înspăimîntătoare, încît ar fi fost de așteptat fie ca Al Treizeci și doilea să-și ia familia și domesticii cu el, fugind apoi cu toții cît mai departe de cele cîteva epicentre ale catastrofei, fie să rămînă în preajma casei sale atît de amenințate, spre a o apăra prin numeroasele-i relații atît de sus-puse. în loc de toate acestea, Puer își continuă traiul de mai înainte, scrisorile trimise din Milan, din Tracia sau din Bitinia sînt reci, conțin instrucțiuni precise în legătură cu unele tranzacții ce urmează să fie făcute de secretarii rămași să-l înlocuiască în lipsă, prevăd investiții de tot soiul, devin mai umane doar în clipele cînd reapare speranța că s-ar putea ca, în sfârșit, să nu mai fie nevoie de o nouă călătorie. Nici o clipă nu răzbate îngrijorarea pentru soarta celor rămași expuși în Roma, nici un cuvînt nu se referă la teroarea campaniei anticreștine ce părea să nu se mai sfîrșească.

Într-o culegere de scrisori, unde am găsit și aceste mărturii din viața Celui de Al Treizeci și doilea, cînd toată lumea vorbea doar despre persecuții, comentînd spectacolul cu satisfacție sau cu groază, evenimentul nu se regăsește în epistolele Iui Puer, deși, în prezentare, acesta este trecut ca descendent al unei familii creștine, un fapt ce era, deci, de notorietate.

Dar drumurile Copilului nu se sfîrșesc nici la abdicarea simultană a celor doi împărați. După ce Dioclețian se retrage definitiv la Salona, călătoriile neguțătorului de pietre scumpe se restrîng la o navetă destul de regulată – după cum o putem reconstitui noi astăzi – între Roma și cetatea din Dalmația și apoi între Salona și Milan. Stînd la bordul unei ambarcațiuni, Puer călătorea pe mări albastru-verzui de berii. Acasă, privin- du-și pietrele, aceleași exemplare de berii îl aduceau din nou pe apele lumii.

Dioclețian a trăit toată viața în umbra unor exemple ilustre, iar retragerii cît mai departe de tumultul puterii i-a oferit chipul repetării virtuților Iui Cincinnatus. Ocupîndu-se cu zidăritul și cultivarea pămîntului, lucrînd umăr la umăr alături de ultimul sclav, imaginea impusă este cea dorită. Cu atît mai puțin pare să-și găsească locul, la o primă vedere, Puer în acel decor construit cu migală pentru eternitate. S-a spus că un om ridicat pînă la rangul unei zeități nu-și poate lepăda harul – care, pe deasupra, mai îmbrăcase și fastul pompei orientale –, așa că austeritatea noului Cincinnatus se petrecea în decorul unui palat mirific, unde prezența celebrului negustor de pietre prețioase nu distona în nici o privință. Nu trebuie uitat că noțiunile își păstrează doar aparent sensurile: între austeritate și austeritate pot exista diferențe foarte mari.

Fapt este că popasurile lui Puer la Salona sînt extrem de inegale: uneori rămîne doar o noapte, alteori mai multe săptă- mîni sau chiar luni. Dioclețian fusese bolnav încă din iarna premergătoare abdicării și zvonuri cum că ar fi murit circulaseră cu încăpățînare. Bătrîn și slăbit, zidarul și agricultorul din el n-au putut lucra decît în legendă de la răsăritul și pînă la apusul soarelui. Discuțiile cu Copilul i se potriveau mult mai degrabă. Mistica pietrelor este un privilegiu ce i se pare convenabil poziției sale. încărcarea nestematelor cu valoare de mit, dar și cu simboluri ludice îi oferă satisfacțiile unor generalizări cu tentă filosofică. El, cel ce s-a jucat cu lumea, ajunge să combine esențe. într-un pasaj al unuia dintre secretarii lui Constantin cel Mare se pomenește că „augustul pensionat” ar fi fost la bă- trînețe subjugat de știința pietrelor. Datorită polisemiei cuvîn- tului latin „luduș”, este de discutat dacă secretarul se referă la „joc” sau la „fleac”. Un amănunt i-a sărit scribului în ochi: printre referirile la nestemate se mai găsește și una ce amintește de un ou de aur. Este o singură aluzie, însă ea se află în ton cu ambiguitatea cu care este tratat Dioclețian în timpul urmașului său. Prea multe trebuiau puse în concordanță, atît respectul filial al continuatorului, cît și perioada violent anticreștină a predecesorului celui ce va instituționa- liza noua credință, mitul noului Cincinnatus și fastul oriental de la Salona. Despre Dioclețian totul devine pilduitor, ca un lung șir de explicitări al unui model pregătit dinainte. Amănuntele nu mai încap decît în măsura în care servesc demonstrația.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.