PIETRELE (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Ori de câte ori am fost în expediții din acestea, adică din disperare, mă duceam direct spre locul cel mai apropiat unde știam că, înfiptă lângă o casă, se afla de ani de zile o piatră pe care scria cu var 17 iulie 1826, piatră care zăcea de atâta vreme acolo, încât se făcuse una cu zidul lângă care fusese sprijinită. După câte îmi amintesc, era unul dintre cele mai vechi exemplare de acest soi. Nu mă furișam, mergeam direct pe mijlocul drumului, fără a reuși mulți ani să mă apropii măcar de ulița cu pricina. Într-o zi, am ajuns totuși până acolo, dar piatra era atât de adânc înfiptă în pământ, încât n-am reușit nicicum s-o disloc și, pe măsură ce mă căzneam cu ea, îmi trecea beția care mă copleșea în toate aceste expediții solitare, deveneam tot mai conștient și-mi era tot mai frică, deși era seară și nu se afla nici țipenie în jur sau poate că tocmai asta mă speria mai tare, pentru că știu că atunci când am fost descoperit, în loc s-o iau la goană, aș fi avut, cred, destul timp pentru a scăpa, am simțit o imensă ușurare văzând vlăjganii care mă atacau. După aceea bineînțeles că luni întregi mi-a fost ciudă pe mine că am putut să fiu atât de prost încât să nu mă descurc să iau piatra aceea, pentru că — eram încredințat — am trecut pe lângă o ocazie unică: am stat ACOLO aproape o jumătate de oră fără să fiu deranjat de nimeni. Acum ar trebui să nu mai am sentimente pentru ziua aceea, acum și așa nu mai e nimic de făcut. Certitudinea nu dă niciodată suferință. Doar gândul că „ar putea fi și altfel“ poate să doară.

—        În cazul unor alternative, mai ales ideale, ne apropiem inevitabil de suferință, spuse și oaspetele.

—        Da, seara aceea m-a obsedat foarte multă vreme și chiar și astăzi, când știu că a venit și ziua în care am reușit să car acasă blestematul acela de bolovan și când am aflat și cât a valorat fapta aceea, chiar și astăzi mă mai cuprinde jalea când îmi aduc aminte cum am stat acolo în întuneric minute nesfârșite, fără să fiu capabil să mă descurc și scăpând o ocazie atât de mare. Dar cum nimic nu trece în zadar, în seara aceea mi-am mai pus o tresă la renumele meu de mare viteaz. Din păcate însă, de când e lumea, bravii înfrânți nu sunt priviți cu același respect ca cei mai dubioși învingători. Nu pot să uit ocazia aceea și am de multe ori credința că ea a reprezentat marea șansă a vieții mele… Nu știu de ce cred așa…

Și pe urmă au venit din nou zilele și săptămânile lungi de groază, de groaza de a ieși în fața porții, de groaza de a veni singur acasă, de groaza de a pleca singur de acasă. În pofida realității, încetul cu încetul începusem să devin și eu o pradă dorită, simțeam că sunt vânat, dar în același timp intuiam că se petrece un lucru ciudat — copiii au un instinct foarte puternic care îi ajută să perceapă starea de spirit în care se află o altă persoană în relația față de ei: un profesor căruia îi este teamă că nu-i va putea stăpâni îi va pierde din mână încă înainte de a se dumiri ce se întâmplă; în fața unuia care vrea să le facă un rău, copiii fug. În ceea ce mă privea, adversarii îmi simțeau frica ce mă teroriza, dar nu erau suficient de conștienți de asta pentru ca să nu se lase totuși copleșiți de faima curajului meu. Astfel încât continuam să iau bătaie, dar mi se mai întâmplă să bat și eu pe alții, și, pentru că asemenea încăierări nu se termină decât arareori printr-o victorie atât de clară încât până și victima să se recunoască înfrântă, începeam să cred tot mai des că incidentele au sfârșit cu izbânda mea. Doar șansa aceea când am rămas singur și AŞ FI PUTUT sustrage piatra îmi rănea mereu memoria ca o durere surdă pe care nici o minciună- argument n-o putea face să dispară.

Pe urmă am crescut și am ajuns să trăiesc clipe în care să-mi para că nu mai am timp, că totul a trecut, ca mi s-a scurs întreaga copilărie fără să apuc s-o împodobesc cu unica izbind! care sa-i fi dat sens și care să-mi fi dat rost și putere pentru restul zilelor.

Am reușit totuși și această ispravă. Niciodată nu mi s-a întâmplat să uit să tânjesc după ea și am obținut-o abia atunci când copilăria mi s-a sfârșit, când și adolescența începusem s-o închei.. Visasem ani de zile scene nocturne în care mă vedeam strecurându-mă prin beznă, furișându-mă pe lângă ziduri șl cărându-mi trofeul în cele mai sumbre împrejurări cu putință. În realitate, am reușit să disloc o piatra dintre acelea ziua în amiaza mare, pe deasupra mai simțeam și puțină jenă în timp ce o căram spre casă, toată lumea cunoștea obiceiul, dar mie mi se părea ca oamenii se uită cu reproș la mine pentru că depășisem poate vârsta în care piatra să-mi mai fie accesibilă. Nici măcar n-a trebuit să lupt pentru ea, nu m-a atacat nimeni, nu mi-a zis nimeni nimic.

Țin și astăzi bolovanul acela în vitrină și cei care-l văd și mai cunosc importanța acestor obiecte însemnate cu var mă privesc cu stimă. Eu însumi m-am simțit bărbat abia din ziua în care l-am adus acasă și, dacă până atunci am fost cel mai scund din toată ceată de tineri de vârsta mea, din perioada aceea am început să mă lungesc și să ajung în puține săptămâni la înălțimea mea de astăzi.

Iar lucrul cel mai interesant este că…

Dar Lazăr nu-și termină ultima propoziție. Cum sta și privea prin geam, îl văzu pe Rusan adăpostindu-se de ploaie sub un șopron și vorbind cu un căruțaș.

• Va trebui să-l dau afară, murmura Lazăr, și interlocutorul său nu pricepu la cine se referă.

Apoi, întorcându-se spre oaspetele său, trecu direct în miezul afacerii. Clientul venise mai mult într-o vizită informativă, să sondeze terenul și să se hotărască apoi în tihnă și cu chibzuință la modul în care-și va investi banii, trecând în revistă toate ofertele. Dar întrevederea cu negustorul de cherestea din Lugoj decursese cu totul altfel decât era prevăzut și după ciudata povestire autobiografică urma discuția propriu-zisă, în care gazda formula niște prețuri foarte ridicate, pomenind la fiecare a doua frază de intransigența în afaceri a lui Rusan.

Clientul părăsi descumpănit depozitul, iar Lazăr rămase la geam furios pe cumnatul său, care părea să se simtă de minune pălăvrăgind sub șopron cu căruțașul, apoi își turnă un păhărel de vișinată pe care-l sorbi încet pe parcursul mai multor ore, în care zăbovi aplecat asupra registrelor, gândindu-se aiurea.

„Dracu să-l ia de depozit!“ înjură Lazăr cu voce tare, înciudat că întreaga sa existență se învârte în jurul prețului câtorva scânduri. „Cine știe ce lucruri se petrec acolo peste gard și eu habar n-am!” Dar încercând să-și imagineze ceva de dincolo de gardul depozitului, nu-i apăru în față decât chipul unei femei.

Sosi mai târziu ca de obicei acasă, la prânz, și pe drum decise două lucruri: să nu-i vândă nimic clientului care l-a vizitat în ziua aceea și să mai doarmă din când în când la depozit. În felul acesta socotea că va scăpa de atmosfera nesuferită care domnea întotdeauna în casa lui atunci când doamna Gorunescu se hotăra să se joace de-a moarta și putea fără alte subterfugii să se bucure de prietenia femeii pe care o iubea de câteva săptămâni.

VIII

Cu siguranță ca Lazăr ar fi fost mult mai furios pe Rusan dacă ar fi știut că cel cu care vorbea acesta la adăpostul șopronului nu era altcineva decât mesagerul secret care ducea veștile Vetei, soția lui Lazăr, către fratele ei, la fel cum nu știa Lazăr nici că, de foarte multe ori, în lipsa sa de acasă, asociatul și cumnatul său rupea vechea interdicție și o vizita pe soră-sa în camera doamnei Gorunescu, locul cel mai sigur, deoarece stăpânul gospodăriei nu intra acolo decât atunci când motive foarte serioase îl obligau la aceasta. Așa că Rusan aflase că bătrâna Gorunescu a murit din nou, dar luă la cunoștință și lucruri care nu s-au întâmplat nici atunci și nici altădată, cum ar fi fost de pildă zvonul după care Lazăr ar fi otrăvit-o pe sărmana babă.

Rusan își petrecea o mare parte din diminețile sale de la „slujbă“ pălăvrăgind cu unul și cu altul, mirându-se de tot ce auzea și înjurându-l pe uzurpatorul său cumnat. În restul timpului se obosea calculând: avea un registru uriaș în care încerca să ducă o contabilitate proprie pentru tot depozitul, neavând încredere în asociatul său. Doar că era cu totul incapabil să țină și cele mai elementare scripte, și hârțoagele lui n-au avut decât o singură izbândă, dar și aceea cu totul trecătoare, de a sta ostentative în fața lui Lazăr și de a-l enerva. Lucru care a durat însă numai câteva săptămâni căci doar atât i-a trebuit adevăratului stăpân al firmei pentru a-și da seama că Rusan era mai ageamiu chiar decât și-a permis el, Lazăr, să spere. Atât de ageamiu încât nu observa că Lazăr strecura din când în când câte un zero printre cifrele din marele registru, că mai introducea din loc în loc câte o virgulă și că înlocuia câte un minus cu un plus. O vreme Lazăr se distră încurcând toate socotelile lui Rusan, sau cel puțin având impresia că i le încurca. Dar își dădu repede seama că își pierde vremea de pomană, Rusan nu reacționa în nici un fel la erorile suplimentare pe care i le strecura asociatul său în socoteli. Toată contabilitatea sa era atât de bramburistică, încât era clar că nu reprezenta decât un joc cu care Rusan încerca să-și dea importanță, amăgindu-se totodată că îl controlează pe fiorosul său cumnat și putându-se plânge acasă că e obosit pentru că a lucrat din greu toata ziua. Pe deasupra, uriașul său registru îi îngăduia să le povestească la naivi că îl are pe Lazăr la mână, că îl obligă să-și respecte cu sfințenie obligațiile de asociat și o serie de alte multe brașoave asemănătoare. Acei care au ajuns să-i cunoască mai bine pe cei doi cumnați nu se mai lăsau înșelați de dimensiunile registrului lui Rusan, dar intrau cu îngăduință în joc și, cu timpul, cu cât îmbătrânea, Rusan însuși rămânea tot mâi convins că de fapt ceea ce face este deosebit de important nu numai pentru integritatea bunăstării sale și a familiei sale, ci și pentru moralitatea întregii lumi. Se întâmplase ca odată, după ce s-a plictisit de prezența cumnatului său și după ce acesta, în pofida convenției lor tacite, se amestecase în discuțiile de afaceri ale firmei, Lazăr, care se mai certase în ziua aceea și cu legătura sa extraconjugală, să desfacă larg geamurile, să ia registrul și să-l arunce în curte. Conform firii sale, Rusan îi dădu gestului o importanță mult mai mare decât o avea acesta în realitate și, după ce se indignă o vreme în public, hotărî să-l dea pe Lazăr în judecată. Lazăr nici măcar nu-l luă în seamă și n-o făcu nici atunci când află că Rusan își întemeiază plângerea pe acuzația că registrul ar fi fost aruncat în curte cu intenția vădită de a se șterge dovada evidentă a înșelăciunilor care se perpetuau de ani de zile în afacerile firmei. Pentru Lazăr era limpede că uriașul cărțoi al cumnatului său nu putea dovedi nimic altceva decât nărozia celui care-l ținea și-l mâzgălea cu atâta tenacitate, dar Jager îl sfătui să-și tolereze deocamdată în mica încăpere de la depozit asociatul cu registru cu tot, deoarece, în fond, Rusan era totuși proprietar pe a șasea parte din întreaga întreprindere. Așa că opera lui Rusan continua să troneze nestingherită, monstruoasă și inutilă. Rusan, sprijinit pe acest suport, ajunsese să creadă atât de în nebunia lui, încât reușise s-o molipsească și pe soră-sa care, de multe ori, în momentele de disperare, se ruga lui Dumnezeu să folosească hârțoagele lui Rusan ca un trăsnet împotriva păcătosului ei bărbat.

Pentru că doamna Lazăr, după ce își pierduse de mult toate drepturile, dar nu și îndatoririle de soție, îi purta omului ei un sentiment ciudat, compus dintr-un amesteci de dragoste leșioasă pentru cel pe care și l-a imaginat cu peste douăzeci de ani în urmă că-i va fi tovarăș de viață și o ură la fel de leșioasă față de cel care s-a dovedit că i-a fost până la urmă hărăzit. Deoarece situația ei se înrăutățea continuu, cu timpul fiindu-i uzurpate și aparențele la care ținea mai mult poate chiar decât la realitățile -înseși — și mai ales îndemnată mereu de către neputinciosul ei cumnat și nerodul ei frate cu ocazia întrevederilor lor clandestine, ițea toată ziua planuri de divorț. N-avea însă curajul să-i facă în această direcție nici cea mai vagă aluzie soțului ei, care se enerva programatic și la delicte mai mici. E adevărat, n-o bătea decât rar, dar, atunci când o făcea, urmele rămâneau pentru luni întregi și nu era voie să fie chemat nici medicul pentru a nu se afla în oraș despre adevărul celor întâmplate. Deși acest adevăr și așa îl știa toată lumea, chit că doamna Lazăr se supunea, și povestea vecinilor că a căzut de pe scară în timp ce a urcat în pod sau că i-a sărit o așchie în față când a încercat să crape un butuc, servitoarea fiind plecată după cumpărături. Astfel că, în final, încercările ei de a se desparți de bărbatul lângă care trăia de atâția ani nu se consumau decât în imaginația ei, a lui Duma și a lui Rusan, incit faptele pe care le-ar fi putut exploata în folosul unei asemenea acțiuni le ștergea ea însăși, acceptând cu sfințenie poruncile lui Lazăr.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.