Prin muzeele bucureştene

De la Şcoala de Belle-Arte la Academia de Arte Frumoase

Muzeul Naţional de Artă al României şi Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti au organizat expoziţia “De la Şcoala de Belle-Arte la Academia de Arte Frumoase. Artişti la Bucureşti între 1864-1948”, deschisă la parterul Galeriei Naţionale.

Expoziţia este prilejuită de aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi reuneşte foşti profesori şi elevi prin lucrări ce provin din colecţiile secţiei de Artă Românească Modernă şi ale Cabinetului de Desene şi Gravuri din Muzeul Naţional de Artă al României şi din colecţia Muzeului Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Curatoarele expoziţiei sunt conf. univ. dr. Ioana Beldiman şi muzeograf Nadia Fîciu-Ioan, alături de specialişti – conservatori şi restauratori – din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României.

Şcoala Naţională de Belle-Arte a fost fondată în iunie 1864, graţie eforturilor pictorilor Theodor Aman, devenit primul său director, şi Gheorghe Tattarescu. Clasată iniţial în rândul şcolilor secundare, instituţia a dobândit recunoaşterea statutului său universitar în anul 1931. De-a lungul timpului, rectori au fost mari artişti cu har pedagogic, printre care George Demetrescu Mirea, Camil Ressu, Eustaţiu Stoenescu, Jean Al. Steriadi, Alexandru Ciucurencu.

Expoziţia “De la Şcoala de Belle-Arte la Academia de Arte Frumoase. Artişti la Bucureşti între 1864-1948” include peste 200 de lucrări de pictură, sculptură şi grafică, dintre care unele expuse în premieră. Selecţia este reprezentativă pentru aproape 150 de ani din istoria Şcolii Naţionale de Belle-Arte, ilustrând parcursul învăţământului artistic românesc de înalt nivel şi evoluția artei moderne româneşti.

Scenografia expoziţiei îşi propune la rândul ei să poarte publicul într-o călătorie în timp, în ambianţa vechilor ateliere de pictură, sculptură, gravură ale Şcolii, recompusă prin piese de epocă – mobilier specific, recuzită, desene.

La vernisaj au fost lansate timbrul aniversar editat de Romfilatelia şi un amplu catalog, care prezintă lucrările selectate şi conturează personalitatea artiştilor.

Oferim câteva fragmente din Catalogul expoziţiei, sub semnătura Ioanei Beldiman

Jean Alexandru Steriadi – Autoportret, 1935

“Expoziţia şi-a propus să realizeze o imagine de ansamblu a învăţământului Şcolii pentru perioada dată, neputând să-şi propună imaginea totală.

Astfel ne-am propus să punctăm în cadrul picturii, în principal, câteva ateliere cheie: Aman-Tattarescu, Mirea, Ressu. Pentru cazul atelierelor interbelice Steriadi, Şirato, Stoenescu, problema datei de execuţie a operelor semnate de foştii elevi, nu a permis alcătuirea unor astfel de grupaje consistente. Succesiunea cronologică a grupajelor devine în expoziţie o succesiune a viziunilor şi limbajelor stilistice, de la neoclasicismul lui Tattarescu, ca punct de plecare, la abstracţionismul liric al lui Alexandru Istrati, ca punct de încheiere. Academism şi eclectism pentru secolul XIX, Brâncuşi de perioadă rodiniană, postimpresionism în tendinţe diverse, dar şi artă de avangardă sau clasicism modern în epoca interbelică sunt curente prezentate în expoziţie, crescute din devenirea acestei Şcoli.

Şcoala Naţională de Belle-Arte din Bucureşti se naşte prin decretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din 5 octombrie 1864, act precedând Legea Instrucţiunii Publice (25 noiembrie acelaşi an) care pune bazele învăţământului superior la noi. Instituţia de învăţare a artei se inaugura în ianuarie 1865 în noua clădire a Academiei, unde îşi aveau sediul şi Pinacoteca (legată indisolubil de Şcoală, ca instituţii complementare) şi Universitatea, înfiinţată tot atunci. Referindu-ne la învăţământul artistic din această zonă a Europei, vom observa că doar în Regatul grec, la Atena, exista o şcoală de arte frumoase, fiinţând din 1837.

S-a afirmat că modelul principal după care a fost concepută Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, a fost pariziana “Ecole des Beaux-Arts”.

Modelator al învăţământului românesc timp de patru mandate de ministru al Instrucţiunii Publice (1897–1910), Spiru Haret va deveni principalul constructor al şcolilor noastre de arte frumoase la început de secol XX. Avizat şi energic, având tăria de a-şi urmări până la îndeplinire proiectele, a fost energicul urmaş pe filiaţie paşoptistă, al fondatorilor Theodor Aman şi Gheorghe Panaiteanu-Bardasare. Matematician cu doctorat susţinut la Sorbona, Haret poseda atât voinţa de a consolida în spirit european, cele două şcoli de arte, cât şi puterea decizională necesară. Cultura sa în domeniul artelor frumoase (însuşită în capitala Franţei) a determinat neîndoielnic susţinerea solidă pe care a acordat-o învăţământului artistic.

Au fost primiţi în Şcoală: Dimitrie Paciurea (1909), la catedra de sculptură, Gabriel Popescu la catedra de gravură (suplinitor în 1908, concurs în 1911), rezolvându-se acum vechea problemă a profesorului de gravură), Cecilia Cuţescu-Storck (1916), prin a cărei intrare în scenă s-a restructurat componenţa catedrei de arte decorative, în două entităţi, în jurul lui Costin Petrescu (atelierul de băieţi) şi a ei însăşi (atelierul de fete).

“Şcoala Domnişoarelor”

Nicolae Vermont – Autoportret, 1905

În 1895, după multe dezbateri şi cu participarea benefică a lui Gheorghe Panaiteanu–Bardasare, în vremea directoratului Stăncescu, se înfiinţa “Secţiunea Domnişoarelor”. Programa de materii şi obligativitatea trecerii prin concursurile cu medalii şi menţiuni erau cele ale secţiunii de Pictură. La Paris, la “Ecole des Beaux-Arts”, spre care se îndreaptau toate privirile, un atelier de pictură rezervat doamnelor se deschide oficial la 1900, tot după discuţii prelungite ani de zile. La München şi Paris, în mai multe academii private, existau ateliere separate pentru doamne (la Academie Julian de exemplu). La München funcţiona “Damen Akademie”, frecventată la finele secolului XIX de Cecilia Cuţescu Storck. În Capitală se înfiinţa în ianuarie 1894, de către Constantin Stăncescu, “Şcoala de Pictură şi Sculptură pentru Doamne şi Domnişoare a Palatului Ateneului”. Noul compartiment, Secţiunea Domnişoarelor, dispune de profesori de desen şi pictură special repartizaţi, Constantin Pascali până la 1901, apoi Dimitrie Serafim (desen) şi Ipolit Strambu (pictură).

Prima generaţie de profesori ai Şcolii bucureştene s-a format în academii de artă occidentale şi în ateliere private din aceleaşi arii, Aman la Paris, Tattarescu la Roma, Karl Stork la Hanau, Paris şi Munchen. În continuare (până în anii ‘70) parte dintre profesori vor avea studii complete în străinătate, fără a fi fost neapărat elevi ai Şcolii de Belle Arte din Bucureşti. Astfel de cazuri sunt Paciurea, Gabriel Popescu, Cecilia Cuţescu-Storck, Medrea, Horia Teodoru, G. M. Cantacuzino, Zoe Băicoianu. O privire de ansamblu asupra formaţiei artiştilor nostri relevă, pentru secolul XIX şi pragul celui următor, treapta aproape obligatorie de perfecţionare a studiilor la “Academia Regală de Artă” din München şi apoi la Paris, unde se frecventa atât “Ecole des Beaux-Arts” (în multe cazuri trecându-se prin concursul de admitere pentru regimul de eleve regulier), cât şi “Academia liberă Julian”, unde predau profesori ai şcolii oficiale. Foşti elevi ai lui Aman (Şt. Luchian, Oscar Obedeanu, Ludovic Dolinschi ş.a.), ulterior cei ai lui G. D. Mirea (P. Capidan, P. Ioanid, K. Loghi, Al. Satmary, Jean Steriadi, N. Vermont) obţin bursele de stat pentru străinătate, recunoscându-li-se la München un bun nivel de pregătire oferit de şcoala bucureşteană.

Academia de Arte Frumoase şi atelierele interbelice

Alexandru Satmari – În atelierul Şcolii de Arte Frumoase 1897

Este de remarcat faptul că în anii ’20 apar mai multe academii particulare unde predau Arthur Verona, Jean Al. Steriadi, Marin Georgescu, M. H. Maxy. Era replica faţă de viziunea conservatoire a Şcolii, chiar dacă mecanismul de secol XIX al concursurilor de medalii dispăruse. Locul va fi ocupat de o altă generaţie de artişti, formaţi după 1900, la Bucureşti şi apoi cu precădere în Parisul ce absorbise lecţiile de modernitate.

O bună parte dintre studenţii celor trei ateliere de pictură (Ressu, Steriadi, Şirato / apoi Stoenescu) vor frecventa savantele lecţii de gravură ale profesorului Iuca, afirmandu-se ca gravori după 1948, după cum se verifică şi prin Dicţionarul artiştilor romani contemporani de Octavian Barbosa (1976). Între frecventatorii acestor cursuri îi găsim pe: Sonia Barcianu-Petraşcu, Gheorghe Ivancenko, Fred Micoş, Mariana Petraşcu, Wanda Sachelarie, Sandra Slătineanu ş.a. Din lecţiile pasionate ale lui Simion Iuca de dinainte şi de după război va creşte şcoala românească de gravură ce se impune pe plan european în deceniile 7 şi 8.

La sculptură, Medrea şi Han sunt după 1932 urmaşii la catedră ai lui Paciurea, întreţinând consistenţa şi prestanţa învăţământului în domeniu”.

Reflexia sculptorului Murnu stă mărturie pentru calitatea actului didactic: „Profesor de artă: una dintre profesiunile cele mai frumoase, dar şi mai grele, nu numai prin responsabilitatea pedagogică, dar mai cu seamă prin imposibilitatea de a adopta o metodă anume, cu unele mereu diferite, supuse la surprinzătoare schimbări, pentru a infuza imponderabilul artei şi rigorile ei, a clarifica antinomiile ei specifice, unor tineri cu receptivitate diferită şi cu potenţe creatoare încă nedefinite”.

“SenzArt”, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană

FluO, Paul Popescu, la MNAC

Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Asociaţia “Amicii MNAC” şi Fundaţia “Orange România” prezintă “SenzArt”, o expoziţie de instalaţii multimedia interactive: “MEM-NON”, de Martin-Emilian Balint; “SIMTE PULSAŢIA!”, de Cătălin Creţu; “POESIA DOMESTICA”, de Matthias Neumann în colaborare cu Cristina David; “FluO”, de Paul Popescu. Proiectul “SenzArt”, iniţiat de Fundaţia “Orange România”, este dedicat persoanelor cu dizabilităţi de văz şi auz şi doreşte să familiarizeze publicul larg cu posibilităţile artei contemporane de a comunica şi înlesni comunicarea mesajelor sale, la diferite niveluri de percepţie şi prin intermediul unui vocabular senzorial variat.

Martin-Emilian Balint este un artist vizual român. Specializat în Noi Tehnologii pentru Artă în cadrul Academiei de Artă din Veneţia, obţine în 2004 bursa Fundaţiei “Bevilacqua”, la Masa. Participă la evenimentele colaterale ale “Bienalei de Artă şi Arhitectură” din Veneţia în 2005 şi 2007, la “OPEN” – expoziţie internaţională de sculptură şi instalaţie (ediţiile 10, 11 şi 14) şi la “Manifesta 7” (2008). De asemenea, este finalist al Premiului “Arte Laguna” în 2008. Martin-Emilian Balint este unul dintre fondatorii grupului internaţional de artă “CREAM” (Creativity and Research in Arts and Media).

Proiectul “Simte pulsaţia!” oferă ocazia persoanelor cu dizabilităţi de auz şi vedere să intuiască, să simtă şi să experimenteze – cu ajutorul mijloacelor artistice interactive – procese pulsatorii dinamice şi moduri neconvenţionale de spaţializare audio-vizuale. Pe podea este proiectat un dreptunghi populat cu 88 de obiecte colorate dinamic, în boxe se aude o muzică repetitivă, pulsatorie, iar vizitatorii au posibilitatea de a experimenta multiple modalităţi interactive de influenţare atât a proceselor audio, cât şi a celor vizuale. Proiectul a fost realizat la “Centrul de Muzică electroacustică şi Multimedia” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, cu sprijinul “Verso design”.

Cătălin Creţu este compozitor şi artist multimedia. A studiat compoziţia – cu Dan Dediu şi Adrian Iorgulescu – la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (UNMB) şi compoziţie multimedia – cu Peter Michael Hamel şi Georg Hajdu – la “Hochschule für Musik und Theater” din Hamburg. În 2008 a obţinut titlul de Doctor în muzică la UNMB, sub îndrumarea prof. univ. dr. Octavian Nemescu. Din 2003 este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Din 2008 este cercetător ştiinţific la Centrul de Muzică electroacustică şi Multimedia al UNMB.

„La pittura è una poesia che si vede e non si sente, e la poesia è una pittura che si sente e non si vede” (picture este o poezie care nu se vede şi nu se aude şi poezia e o pictură care se aude şi nu se vede), afirma Leonardo DaVinci, în “Trattato della Pittura”

Arhitectura, în mod uzual, se bazează extensiv pe informaţia vizuală. Pe întreg parcursul procesului de proiectare şi construcţie, precum şi în aprecierea lucrării construite, sensul înţelegerii, comunicării şi experimentării spaţiului arhitectural este predominant vizual. Le Corbusier a definit arhitectura ca “jocul magnific al maselor, văzut în lumină”; dar ce se întâmplă dacă scoatem totul din priză? Proiectul “POESIA DOMESTICA” propune o investigare a arhitecturii, fără implicarea elementului vizual. Urmărind o traiectorie condensată a producţiei arhitecturale, lucrarea este ghidată de etapele obişnuite în proiectare şi construcţie – de la analiza spaţiului, trecând prin conceptul de design, dezvoltare şi construcţie, ca, la final, să folosească interacţiunea umană în interiorul spaţiului construit. Lucrarea finalizată simulează un spaţiu domestic în întuneric complet, dezvoltat în colaborare cu o persoană cu dizabilităţi de vedere, rezidentă în Bucureşti. La intrarea în spaţiu pot fi experimentate patru camere diferite: pridvorul, construit dintr-o structură de grilaj de lemn care marchează intrarea, bucătăria, dormitorul şi sufrageria. Poziţionarea camerelor este continuă şi circulară, astfel încât vizitatorii să se întoarcă întotdeauna în pridvor, spaţiu uşor identificabil prin construcţia sa, chiar şi în întuneric complet. O serie de sunete discrete sunt plasate prin camere, adăugând experimentării spaţiului un aspect aureolat.

Matthias Neumann, arhitect şi artist, trăieşte la New York. În ultimii zece ani, a oscilat între instalaţii in situ, preocupări arhitecturale şi practici sociale. În timp ce continuă să practice arhitectura, principalul interes în lucrările sale este reprezentat de un dialog productiv, frizând limitele hermeneuticii disciplinei. Acesta include explorarea colaborărilor şi instalaţiilor multimedia, precum şi lucrări angajate în memoria colectivă sau procese sociale şi politice. Printre intervenţiile sale arhitecturale se numără: Finalist al Competiţiei Internaţionale de Arhitectură pentru “World Trade Center Memorial” din New York (2003); renovarea şi construcţia unui spaţiu adiţional al studiolui artistului Vik Muniz (2006); sala pentru expoziţii temporare a “Bienalei de Arta Contemporană”, Africa de Sud (2007); Galeria “Hendershot” din New York (2010), printre altele. Lucrările sale au fost prezentate în diverse galerii din New York, precum şi la “Manifesta 8”, Murcia, Spania; “Public Museum/SITE:Lab”, Grand Rapids, Michigan;” NRW Forum”, Duesseldorf, Germania; “Flint Public Arts Project”, Flint, Michigan. Matthias Neumann mulţumeşte Fundaţiei I-Park şi Fundaţiei pentru Artă Contemporană pentru sprijinul suplimentar acordat în vederea realizării proiectului “POESIA DOMESTICA”.

MEM-NON de Martin Emilian Balint la MNAC

Cristina David lucrează cu naraţiuni, umor, numere, oameni şi fapte, reale sau inventate, care pe alocuri sunt greu de separat unele de celelalte. Artist rezident în Bucureşti şi în alte locuri din lume, îi este greu să îşi scrie biografia la persoana a treia. Lucrările Cristinei au fost expuse în galerii şi muzee, printre care “Muzeul Naţional de Artă Contemporană” din Bucureşti; Galeria “Futura” din Praga; “Galerie fur Zeitgenoessische Kunst” din Leipzig; “Galeria Ivan” din Bucureşti. De asemenea, a participat la “Manifesta 8”, “Bienala de Artă Contemporană” (Murcia, Spania).

“FluO” este un instrument multi-senzorial cordofon, ale cărui coarde sunt formate din fire de apă curgătoare, modulate de interacţiunea cu publicul, ce emite sunete la atingerea fluxurilor de apă. “FluO” aminteşte, din multe puncte de vedere, de harpă, instrument muzical ce impune o interacţiune intimă şi virtuozitate, dar are şi o puternică încărcătură culturală. “FluO” provoacă limitele percepţiei senzoriale prin intermediul unor metafore tehnologice ce interoghează percepţia asupra realităţii şi a celor mai simple fenomene naturale, precum gravitaţia, generând un tip de ambiguitate ce transpune privitorul într-o lume cu susul în jos, asemănătoare lumilor onirice sau fantastice din copilărie.

Paul Popescu, artist trans-media, a realizat o serie de instalaţii interactive pentru festivaluri de artă new media locale şi internaţionale (“CyNet Art” – Dresda, Germania 2008; “Piksel” – Bremen, Norvegia, 2011), a realizat instalaţiile media pentru Pavilionul României de la Bienala de Arhitectură Veneţia în 2012, a fost inclus în lista celor mai creativi 100 de români, 100towatch.ro. În perioada 2009/2010, Paul Popescu a fost coordonator de programe în cadrul media lab-ului MNAC. Este fondator “Modulab”, primul laborator de artă şi tehnologie din Bucureşti, ce se dezvoltă pe patru direcţii principale: educaţie (workshopuri, ateliere şi cursuri), artă new media, inovaţie tehnologică şi cercetare teoretică.

Cele patru instalaţii au fost realizate în cadrul Apelului de proiecte “SenzArt”, lansat în luna februarie 2014, selectate dintr-un total de 17 propuneri primite în urma evaluării făcute de membrii juriului (Irina Botea – artist vizual, Prof. Asist. la “The School of the Art Institute of Chicago”, SUA; Aurora Kiraly – artist vizual, Lector, Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti; Alexandru Patatics – artist visual, Lector, Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti; Larisa Sitar – artist vizual, Raluca Velisar – curator, Şef Departament Curatoriat-Cercetare MNAC, Dana Deac – Preşedinte Fundaţia “Orange România”; Mary Lisa Durban – Fundaţia “Orange”).

O serie de ateliere educative gratuite, destinate copiilor şi tinerilor cu vârste cuprinse între 5 şi 16 ani, vor fi organizate pe întreaga perioadă a expoziţiei (5 iunie -30 noiembrie 2014), în următoarele date: joi, 12 iunie, sâmbătă, 21 iunie, Joi, 17 iulie, sâmbătă, 26 iulie, joi, 14 august, sâmbătă, 23 august, Joi, 11 septembrie… “MEM-NON” este un ambient interactiv care combină principiile sinesteziei cu mimetismul întâlnit în natură. Structurat ca un soundscape vizual, “MEM-NON” invită publicul la o experienţă senzorială multifactorială cu posibilităţi de lectură perceptivă complementară.

Vernisajul are loc joi, 5 iunie, la ora 19.00.

“Willy Römer. Viaţă Cotidiană la Berlin

Willy Roemer. Foto Staatilche Museen zu Berlin – Kunstbibliothek

Institutul Goethe din Bucureşti împreună cu Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Şuţu organizează expoziţia de fotografie: “Willy Römer. Viaţă Cotidiană la Berlin. Fotografii 1919-1933”.

Willy Römer şi-a început cariera în prima agenţie de presă germană, “Societatea Berlineză de Ilustraţie”. Între 1915 şi 1918 a fost soldat, iar după întoarcerea la Berlin a preluat „Photothek“, firma unui coleg. Lucrările cele mai importante ale lui Römer au apărut în perioada 1905-1935, punctul culminant al carierei sale fiind între 1919-1929. Willy Römer a trăit în perioada Republicii de la Weimar şi a resimţit în mod direct schimbările politice de la revoluţia din 1918 până la regimul nazist, pe care le-a documentat fotografic. Römer a fotografiat muzicieni de curte, negustori ambulanţi, femei în mizeria din timpul inflaţiei, copii jucându-se, cozi în faţa agenţiei de muncă, familii duminica în parc şi alte scene specifice.

Fotografie de Willy Roemer

Obiectul interesului său a fost Berlinul, un oraş mare, afectat de multe schimbări, nu numai pe plan politic.

Römer a imortalizat aceste imagini ca un adevărat cronicar, astfel încât urmaşii să-şi poată face o părere despre Berlinul dintre războaie, cu viaţa lui cotidiană atât de pestriţă.

Invitat special: Iosif Kiraly, Universitatea Nationala de Arte Bucuresti/Depart. Foto-Video.

Vernisajul va avea loc marţi, 10 iunie, de la ora 18.00, expoziţia va fi deschisă până în 4 iulie 2014, la Palatul Șuţu.

Bucureştiul arhitectului Cristofi P. Cerchez

Tot la Palatul Şuţu, joi 5 iunie sunteţi invitaţi la conferinţa „Bucureştiul arhitectului Cristofi P. Cerchez” susţinută de Oana Marinache.

Hristea „Cristofi” Cerchez (1872-1955) a fost un inginer şi arhitect român, de origine armeană, reprezentant de seamă al stilului neoromânesc, care a dat Bucureştiului nenumărate construcţii reprezentative în secolul al XX-lea.

În 2012, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naştere, personalitatea şi cariera sa au fost aduse în atenţia publicului prin intermediul articolelor şi conferinţelor, printr-un traseu urban şi al tururilor ghidate prin Bucureşti, precum şi prin proiectul educaţional ce s-a desfăşurat în 10 şcoli bucureştene sub coordonarea Oanei Marinache şi finanţat de Ordinul Arhitecţilor din România. La Editura “ACS”, prin susţinerea Uniunii Arhitecţilor din România, a apărut în noiembrie 2012 monografia dedicată lui „Cristofi Cerchez, un vechiu arhitect din Bucureşti”, pe care o puteţi găsi şi la standul Muzeului Municipiului Bucureşti.

Invitata specială a conferinţei din 5 iunie este dr. Simona Condurăţeanu, nepoata arh. Cristofi P. Cerchez.

Oana Mihaela Marinache este istoric de artă, preşedinta “Asociaţiei Istoria Artei” şi autoarea monografiilor „Cristofi Cerchez, un vechi arhitect din Bucureşti” şi a „Reşedinţele Ştirbey din Bucureşti şi Buftea: arhitectura şi decoraţia interioară”.

Următoarele conferinţe ale lunii iunie sunt: „Militantismul pro sau contra patrimoniului” cu Adrian Crăciunescu, în data de 12, „Retorica adulterului” cu Sebastian Grama, în 19, „Fotografi bucureşteni I” cu Emanuel Bădescu, în 26.

Mihai Zgondoiu, la Biennale 6

Mâna de aur a artistului, de Mihai Zgondoiu la Pavilion, Bienale 6

“Expose Practice” este o serie săptămânală de prelegeri cu artiştii participanţi la Bucharest Biennale 6, prezenţi la Bucureşti. Vorbitorii vor discuta despre practica lor artistică, metodele de cercetare şi gândire, într-un mediu informal.

Seria de discuţii este generată de curatorul “Bucharest Biennale 6”, Gergő Horváth.

Mihai Zgondoiu (n. 1982) este un artist din Mediaş, Sibiu. A explorat multe aspecte ale artelor vizuale, cum ar fi desenul, colajul, fotografia, instalaţia video, performance-ul şi arta urbană şi a participat la numeroase expoziţii de grup şi solo-show-uri în România şi în străinătate. Cele mai recente expoziţii şi proiecte personale sunt: “The Artist’s Golden Hand”, la “FivePlus Gallery” în Viena şi “Aiurart Gallery” în Bucureşti; “BreakBody”, la “Muzeul Artelor” în Timişoara; “Lenin’s Sleep” în Piaţa Presei Libere în Bucureşti; “The Red Line”, la “Centrul Naţional al Dansului” în Bucureşti; “The Red Carpet” la “The Yard of the Schlooss Museum” în Linz, Austria; “Freedom as Visual Pattern” la “Hampden Gallery” – “Spaţiul de ARtă Incubator”, la Amherst, Massachusetts USA; “Me Matrix” la Galeria “Calina” în Timişoara; “Me” la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional “Brukenthal” în Sibiu. Începând cu anul 2009 a creat un spaţiu de artă contemporană în Bucureşti – ATELIER 030202 – şi a curatoriat diverse proiecte, iar din decembrie 2012 este co-curator al Galeriei “geamMAT” a “Muzeului de Artă” din Timişoara. Membru al UAP, a absolvit Universitatea de Artă şi Design din Timişoara, a terminat programul de master în design grafic şi este înscris la doctorat în cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti.

Marilena Preda Sânc, Globul la Pavilion

“Mihai Zgondoiu practică o artă de observaţie în care ironia, uneori foarte tranşantă, alte ori subtilă, chestionează modelele culturale, prejudecăţile din mediul artistic, statutul artistului contemporan, folosindu-se în acelaşi timp de apropiere, de autosupunere la rigorile kitsch-ului. Discursul autoreferenţial nu este niciodată grav, el păstrează doza de detaşare şi starea de having fun, o soluţie de luciditate creativă. Mâna de aur a artistului, atât de bine cunoscută, a fost ideea creativă în urma unui accident fizic, o fractură carpiană, care ar fi avut drept consecinţă tocmai blocarea activităţii creative, manualitatea din procesul artistic. Proiectul este un contra răspuns în contextul definirii identităţii artistice în raport cu reprezentarea sa în sfera publică. Producţia artei contemporane nu se mai limitează la o singură audienţă, fiind responsabilă de crearea unei politici alternative de receptare în mediul contra-sferelor publice”.

Deschis către o arie largă de medii, de la pictură şi grafică la obiect, video şi performance, Mihai Zgondoiu recurge adesea la soluţii vizuale de tip neo-pop-art, o matriţă cultural consacrată nu numai în sfera artistică, ci şi în sfera mai amplă a culturii populare.

Marilena Preda-Sânc face parte din generaţia anilor 1980, fiind considerată una dintre primele reprezentante ale curentului feminist în arta contemporană din România. Marilena Preda-Sânc a absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu în anul 1979. Este Doctor în Arte Vizuale şi, din 2008, profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi preşedinte al Filialei de Pictură Bucureşti UAP din România. Alte funcţii ocupate: redactor-şef al Revistei “Contrapunct”; Membră AICA (“Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă”); Membră fondatoare “ARFA” (Asociaţia Română a Femeilor de Artă). Este coordonatoare a proiectelor de Licenţă şi Master de Artă în Spaţiul Public.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.