PROCESUL O dramă evreiască (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

„Pe dracu! E protestant. I-am cunoscut pe toți!” și mama începe să înșire și numele femeilor din familia senatorului.

,E groaznic cum mint toți! continuă să se plângă domnul Löbl. Astăzi Gonse a fost de-a dreptul penibil. Credeam că o să-l înghită pământul de rușine. Și, în loc de asta, a rămas la fel de bățos! Singurul lucru total lipsit de importanță în procesul ăsta e adevărul…”

„Hai, mănâncă-ți supa!” spune mama.

„Și, ceea ce e mai trist, lumea de pe stradă, care nu participă la proces, care nu aude ce se vorbește acolo, vrea acum și capul lui Zola. Un scriitor atât de mare! Sunt convins că n-au citit nici una dintre cărțile lui…”

„Dacă nu mi-ai povesti tu cum se comportă, nici eu nu le-aș citi. Nana nu este o carte pentru lumea bună. Și nici alte romane ale domnului Zola. E ciudat cum tocmai un asemenea om se implică atât de admirabil în treburile noastre.”

„În treburile noastre!” aprobă domnul Löbl și înghite câteva linguri de supă.

Dar, a doua zi, la masă, domnul Löbl pare ceva mai optimist:

„Colonelul ăsta, Picquart, acum pot s-o spun, este un domn adevărat. Eu l-am cunoscut și am stat de vorbă o dată cu el, însă atunci n-am putut încă să-i pomenesc numele. Un om deosebit!”

Prânzurile la bătrâna doamnă Löbl nu sunt singurele prilejuri când se discută cu lux de amănunte procesul Zola. Deși, pe zi ce trece, cu toate strădaniile judecătorului de a plasa în tăcere numele Dreyfus, adevărul în legătură cu toate personajele iese tot mai evident la lumină, lumea pare și în continuare interesată doar de disputa sportivă: cine va câștiga? Cel puțin aceasta este impresia domnului Löbl. Când comunică o asemenea părere cuiva, toată lumea, fără excepție, se revoltă: una că orice comparație cu sportul apare deplasată, acesta nefiind încă o preocupare a „oamenilor bine”, iar a doua și ceea ce contează mult mai mult, „interpretarea este simplistă”, în joc fiind probleme mult mai importante.

„Bine, admite împăciuitorist domnul Löbl, domnul colonel Picquart este un pion ce trebuie sacrificat în această partidă de șah, nu credeți?” (Domnul Löbl este secretarul clubului de șah și visul său e să organizeze un meci pentru titlul mondial. Pentru aceasta, a purtat o amplă corespondență cu vârstnicul campion mondial, Steinitz, și a fost cât pe aci să obțină fondurile necesare pentru un nou meci, însă cei ce l-au susținut pe maestrul rus Cigorin, i-au luat-o înainte. „După meciul cu Cigorin, o să vină și vremea mea!” continuă să spere domnul Löbl.)

Dar mama se gândește tot mai mult la Gustave, ori de câte ori vine vorba despre Dreyfus. Doar că Gustave refuză să-i răspundă la ședințele de spiritism ale celebrei doamne Godard. Cu timpul, acel Dreyfus — pe care nici n-a apucat să-l cunoască personal – începe să ia locul lui Gustave în speranțele ei.

„Pionul Picquart” din metafora șahistă a domnului Löbl este într-adevăr pe punctul de a fi sacrificat, fiind reținut și acuzat de înaltă trădare. în substrat, însă, colonelul Picquart este acuzat că ar fi fost cumpărat de evrei. Cei mai blânzi îl acuză doar de neglijență în serviciu. Nimeni nu știe exact de ce crime s-a făcut vinovat șeful Serviciului statistic. Faptul că toată presa a relatat că se află deținut în închisoarea Mont Valerien este un argument suficient de puternic pentru stradă de a-l considera grav amestecat în treburi murdare.

În timp ce diminețile și le petrece exclusiv la tribunal, domnul Löbl nu-și neglijează nici obligațiile personale. Procesul Zola, cu toate umorile declanșate, devine puțin sățios pentru gustul domnului Löbl. Spectacolul a atins cotele cele mai de jos: înaltele personaje în uniformă, domnii de la care visează mereu să primească o carte de vizită, defilează de prea mult timp prin fața magistraților și juraților, ținând, rând pe rând, discursuri ieftine de patriotism emfatic. Cei mai mici în grad nu fac decât să repete niște formule învățate papagalicește dinainte – asta se vede de la o poștă, mai ales atunci când avocatul apărării îi scoate din făgașul planificat. Ceilalți, etalându-și decorațiile și însemnele, par tot mai străini și indiferenți de adevăratul fond al procesului. Doar că în această pseudo campanie naționalist-electorală, domnii foarte importanți sunt dispuși să accepte orice public și domnul Löbl, mirat mai mult ca de obicei, reușește să mai obțină câteva cărți de vizită, unele mai prețioase decât cele mai prețioase din vasta-i colecție. În acele momente, pentru generali, domnul Löbl devine unul dintre necesarii lor admiratori și-l plătesc cu moneda cerută. Și, deși atât de prețioase, domnul Löbl își admiră în timpul nopților noile trofee fără a mai regăsi satisfacțiile de altădată.

Dar viața merge înainte și domnul Löbl urcă din greu în Montmartre, oprindu-se în fața unei clădiri cu o firmă pestriță și o lampă roșie în fața intrării.

Aici se simte ca acasă. Imediat ce se așază la masa sa, i se aduce un pahar cu băutură și însăși patroana ia loc lângă el. Domnul Löbl afișează figura sa cea mai fericită și buza superioară îi freamătă ușor de încântare. Apoi scoate cu un gest larg o pungă de bomboane din buzunarul redingotei și i-o întinde patroanei:

„Pentru fete!”

„Sunteți întotdeauna la fel de gentil! Și de punctual: oricine și-ar putea fixa ceasul după acțiunile dumneavoastră.” (Acesta este un ritual. De câți ani se repetă el cuvânt cu cuvânt, gest cu gest? Da, e plăcut!) Și, tot ca de fiecare dată, madame René îi spune oaspetelui: „Cu puțin timp înainte, un domn a vrut să se retragă cu Lily. «Din păcate, i-am spus, în fiecare joi, Lily are program între trei și patru»”.

Domnul Löbl își aprinde o țigară de foi. E mulțumit. Așa trebuie să se desfășoare viața. Se simte bine, iar fetele, trecând pe lângă el, îl salută ca pe un frate.

„Astăzi era cât p-aci să întârzii. Foarte mulți domni extrem de importanți au vrut să mă întâlnească și să-mi vorbească. Mi-a fost foarte greu să scap.”

„Lily vine imediat, spune patroana. E puțin răcită.”

„Vai! Atunci, n-aș vrea să…”

„Doar nu sunteți ipohondru?!”

Bineînțeles că domnul Löbl este un mare ipohondru, dar la fel de bineînțeles este că n-o recunoaște.

„Nu… Dar pentru ea… mă gândesc…”

„Liniștiți-vă! Nu-i nimic serios!”

Și dialogul acesta are loc cel puțin o dată pe lună. Fiecare schimb de cuvinte cu madame René se repetă atât de plăcut! Povestea cu răceala periodică a lui Lily este chiar ușor excitantă.

De după o ușă apar Panizzardi și von Schwartzkoppen. Domnul Löbl rămâne cu gura căscată.

„Și ăștia?! Stimată doamnă, știți cine sunt?”

„Niște bărbați… Aici toată lumea nu este decât client, răspunde stimata doamnă. Iar oaspeții noștri sunt cu toții domni foarte bine. Fără excepție! Vă mai aduc un pahar. Lily vine imediat.”

Domnul Löbl rămâne singur. Patroana mai trebuie să se așeze și la alte mese, însă domnul Löbl observă cu plăcere că la nici una nu zăbovește atât ca la a lui. Buza superioară îi freamătă ușor. Domnul Löbl se simte excelent în acest loc, un loc ce-i este la fel de familiar ca și propria-i locuință. Mobila bătrânească, masivă, elegantă, confortabilă îi amintește de casa copilăriei sale. „Poate-mi regăsesc aici copilăria” își zice bărbatul mulțumit să vadă structura bogată, lambriurile înnegrite de fumul de țigară, fotoliile adânci apărate de antimakassar-uri rafinate, până și figurinele de ghips aflate pe stative sau pe scrinurile burtoase. Doar „unchiul Charles” lipsește. Domnișoara Helene, o fostă profesionistă foarte apreciată pe vremuri, cântă acum la pian cu același temperament chiar și patrusprezece ore pe zi. Dar cântă bine și încet: o auzi și n-o auzi. „Stabilimentul acesta, își spune domnul Löbl, este singurul loc lipsit de kitsch din toată Europa”.

„Aici găsim mai multă artă și mai multă tihnă decât într-un minister” îi comunică și doamnei René, care trece pe lângă el, făcându-i semn că vine imediat.

De după o altă ușă apare maiorul Lauth. Desigur în civil. (De ce „desigur”? Mulți domni vin în uniformă.) Domnul Löbl simte un impuls de a-l saluta, dar își aduce aminte, la timp, că aici nimeni nu cunoaște pe nimeni. De după aceeași ușă, își mai fac rând pe rând apariția unele personaje cunoscute, altele nu. (Doamna René a uitat să-i spună domnului Löbl că și acel nefericit căpitan Dreyfus venea destul de des pe aici.) Unui domn i s-a desprins pe jumătate barba falsă. Altundeva așa ceva ar fi fost caraghios, aici e doar enervant. Domnul Löbl nu știe cum să-i atragă atenția. Noroc cu fetele: una fuge după el, i-o fixează la loc, domnul o lovește peste fund și iese grav.

O altă fată se așază la masa domnului Löbl și se uită să vadă ce carte are azi domnul profesor în ziarul de lângă paharul cu absint. (Desigur, nu Nana de Zola. Ar fi fost lipsit de tact…)

„Lily vine într-o clipă”, spune fata.

Domnul Löbl mai scoate un cornet cu bomboane și o servește.

„Spune, o întreabă el, ce părere ai despre Afacerea Dreyfus?”

„M-ați mai întrebat, răspunde fata, sugând bomboana. De data asta, lucrurile încep realmente să se miște.”

„Ți-a povestit cumva ceva domnul…?”

„Fără nume!” îl avertizează fata și îi oprește vorbele cu un sărut pe gură.

„Bineînțeles, se corectează domnul Löbl, pe mine nu mă interesează decât pentru un prieten… o persoană foarte onorabilă… care are un cumnat… De fapt, un fel de verișor care…”

„E în regulă, repetă fata, lucrurile încep să se miște binișor.”

Domnul Löbl se reazemă de speteaza i scaunului și pufăie mulțumit din țigară.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.