S-au scurs uneori peste două secole de când o serie de capodopere au migrat dintr-o ţară în altă. Colonialismul, războaiele, săpăturile arheologice, tranzacţiile ilicite le-au mutat în mari muzee, ca Luvru, British Museum, Neues Museum din Berlin sau Ermitaj, unde vizitatori din toată lumea se grăbesc să le admire.
Redescoperindu-şi patrimoniul, fostele popoare colonizate îşi cer din ce în ce mai insistent operele de artă, exportate uneori de foarte mult timp şi cu forme legale. În cazul pieselor furate, al traficului sau exportărilor ilegale, situaţia este simplă. O convenţie a UNESCO din 1970 prevede că statul din care a dispărut opera de artă o poate revendica, dacă dovedeşte furtul. Ea are în vedere însă numai piesele dispărute după 1970.
Situaţia este mult mai complicată pentru operele luate de colonişti, de misionari sau de soldaţi şi ajunse astăzi în prestigioase muzee sau pe piaţa internaţională de artă.
Sculpturi ale Parthenonului
În 1801, Lordul Elgin, ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol, cere permisiune sultanului să intre pe Acropole. După obţinerea aprobării oficiale, el dispune decuparea frizei şi metopelor Parthenonului, pe care le transportă la Londra şi, în 1806, le vinde guvernului, care le atribuie celebrului British Museum. După mai mult de un secol şi jumătate, în 1982, actriţa Melina Mercouri lansează un apel pentru restituirea marmurelor proprietarului legitim. Cererea este reiterată de Ministerul Culturii din Grecia, la începutul anilor 2000. În vederea deschiderii Muzeului Acropolei, în 2009, grecii doreau să evidenţieze unicitatea Parthenonului, pentru care decoraţia sculptată era un element definitoriu. În cererea Greciei, ministrul Culturii specifica: „Această returnare nu trebuie să constituie un precedent care ar provoca o avalanşă generală de cereri de restituire a bunurilor culturale de către ţările lor de origine, lipsind astfel marile muzee de piese valoroase. Noi cerem numai restituirea sculpturilor Pathenonului, şi nu a altor opere. Vrem să restaurăm unitatea unui monument unic, care este simbolul suprem al moştenirii culturale greceşti”.
Nefertiti
Multe discuţii a generat faimosul „Bust al lui Nefertiti”. El a fost descoperit, în 1912, la Tell el-Amarna, de către arheologul german Ludwig Borchard. Presupunându-se că o prezintă pe marea soţie regală a lui Akhenaton şi că ar fi opera sculptorului Thutmosis, arheologul l-a donat muzeului din Berlin, unde a fost expus în 1924. De atunci, autorităţile egiptene cer continuu restituirea lui, afirmînd că a fost scos ilegal din ţară. Ele au solicitat chiar intervenţia UNESCO. Discuţiile se complică pentru că, în timp ce fiecare dintre cele două state îşi dispută lucrarea, un expert a lansat ideea că aceasta ar fi un fals, realizat la începutul secolului al XX-lea, şi nu „celebrul portret al artei egiptene antice”. Tot din Egipt pornesc pretenţii către Muzeul Luvru. Chiar dacă, în decembrie 2009, Franţa a restituit Egiptului, cu ocazia întâlnirii dintre Nicolas Sarkozy şi Hosni Mubarak, cinci fragmente de frescă provenind dintr-un mormânt de demnitar din dinastia a XVIII-a, aflat în Valea Regilor, pe care muzeul le cumpărase în 2000 şi 2003, Consiliul Suprem al antichităţilor egiptene reclamă „Zodiacul de la Denderah”, aflat în posesia muzeului francez din 1821. Cererile egiptene vizează şi celebra piatră „Rosette”, care i-a permis lui Champollion descifrarea misterelor hieroglifelor, aflată la British Museum.
O altă categorie de opere de artă revendicate este compusă din piesele confiscate de nazişti de la proprietarii lor evrei. Anchete recente estimează la aproximativ 100.000 numărul operelor jefuite numai în Franţa între 1940 şi 1944. Printre ele, pânze semnate de Chardin, Fragonard, Canaletto, Courbet, Ingres, Matisse, Cézanne, Léger, Picasso, Max Ernst… Istoria nu se termină atât de repede, pentru că trupele sovietice, venite ca învingător, au luat din Germania o serie de opere, iar statul sovietic a confiscat după revoluţia din octombrie colecţii întregi de artă, pe care Rusia refuză le înapoieze. Se numără printre ele celebrele „Muzica” şi „Dansul” de Matisse, confiscate în 1918 şi aflate astăzi la Muzeul Ermitaj, sau „Tezaurul Troiei”, luat din Germania în 1945 şi depozitat la Muzeul Puşkin din Moscova. Guvernul german îl reclamă din momentul reapariţiei lui în circuit public, în 1993.
Cezanne, Bărbaţi la baie, confiscat din Colectia Norosov, Muzeul Puşkin
Marile muzee occidentale se feresc să abordeze subiectul. Fiecare dintre ele are în patrimoniu opere cu o istorie asemănătoare, cum ar fi „Venus din Milo” sau „Victoria de la Samothrace” la Luvru, sculptura monumentală a „Faraonului Ramses al II-lea” din muzeul din Torino, colecţii întregi de artă africană. În orice caz, muzeele acceptă numai de nevoie să renunţe la acest gen de piese, considerând că ele fac parte din patrimoniul mondial şi sunt mult mai bine conservate şi valorificate acolo unde se află astăzi decât în ţările lor de origine. În ceea ce-i priveşte pe proprietarii particulari sau pe urmaşii acestora, care cer retrocedarea din motive sentimentale, de cele mai multe ori s-a constatat că ei scot la vânzare în timp-record piesele obţinute. Cazul cel mai cunoscut este cel al capodoperei lui Gustav Klimt, „Portretul Adelei Bloch-Bauer”, obţinut după un proces de şapte ani de nepoata soţului celei portretizate şi scos la licitaţie după numai la câteva săptămâni de la sentinţă. El aparţine acum colecţionarului american Ronald Lauder, mare iubitor al Secessionismului vienez, care l-a cumpărat cu 135 de milioane de dolari.
Soluţiile acestor dispute nu sunt simple, iar problemele nu se pot rezolva deocamdată decât prin tratative. Uneori, capcanele îi pândesc chiar pe şefii de stat. În 1966, colaboratorii apropiaţi i-au oferit lui Jacques Chirac, de ziua sa, o statuetă de teracotă provenind din Mali. În urma publicării fotografiei ei în „Match”, specialiştii Consiliului Internaţional al Muzeelor au descoperit că aceasta făcea parte dintr-un lot confiscat de poliţie cu câţiva ani înainte de la o săpătură arheologică clandestină. Furată din Bamako, ea a intrat pe piaţa de artă internaţională. Jacques Chirac a trebuit să restituie opera Muzeului din Bali.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.