Roy Lichtenstein, dincolo de Pop Art

Cum să povesteşti viaţa unui om care îşi prevenea el însuşi interlocutorii: “Dacă aş fi în locul dumneavoastră, n-aş crede un cuvânt din ce vă spun”?, se întreabă criticul Valéry Bougault la începutul unui amplu articol despre Roy Lichtenstein (1923-1997), celebrul reprezentant al Pop Art.

Unul dintre artiştii cei mai la modă din lume

La “Centrul Pompidou” din Paris este deschisă, până în 4 noiembrie, retrospectiva “Roy Lichtenstein”, curatoriată de Camille Morineau, cea care a realizat şi elegantul catalog al expoziţiei.

În Franţa, Lichtenstein a fost puţin expus şi este destul de puţin prezent şi în colecţiile particulare, pentru că operele lui au devenit, destul de repede, inabordabile. Expoziţia de la “Centrul Pompidou” este o premieră la Paris. Ea diferă de alte trei expoziţii care au precedat-o, la Chicago, Washington şi Londra, prin expunerea, în fiecare sală, a “ecoului” creaţiei picturale, sub forma gravurii şi sculpturii. În plus, numai o treime din lucrările din expoziţie au fost etalate în cele anterioare.

Lichtenstein a trăit aproape toată viaţa la New York, oraşul în care s-a şi născut, în Manhattan, fiu al unui tată agent imobiliar şi al unei mame casnice, dar o excelentă pianistă. Pasionat de desen încă din copilărie, era, de asemenea, un mare iubitor de muzică de jazz, cânta la clarinet şi la pian şi era interesat de “Muzeul de Istorie Naturală”.

Nuduri cu minge pe plajă

Din viaţa fericită dinainte de război, Lichtenstein va păstra amintirea câtorva momente care i-au marcat tinereţea: un concert al lui Benny Goodman, în 1938, la “Carnegie Hall”, descoperirea compoziţiei “Guernica” a lui Picasso în 1939, la “MoMA”, expusă pentru o strângere de fonduri în beneficiul republicanilor spanioli. Luptă în timpul războiului, iar într-o permisie vede la Paris “Jucătorii de cărţi” de Cézanne. Stă la “Cité Universitaire” şi doreşte să ia lecţii de pictură cu Fernand Léger. Dar boala tatălui său îl obligă să se întoarcă în Statele Unite. Urma să revină în Franţa abia în 1963, pentru o expoziţie personală la Galeria „Sonnabend”. Devenise deja cunoscut, unul dintre artiştii cei mai “la modă” din lume.

După război, a studiat artele plastice în 1940 la clasa lui Hoyt Sherman. Experimentează proiecţiile rapide de imagini într-o cameră fără lumină şi decide că reprezentarea artistică nu este o oglindă a vieţii, ci combinarea unor carcteristici abstracte. “Arta este percepţie organizată”. Este inspirat în primii ani de expresionismul abstract american, realizează câteva „parodii” după Picasso, explorează abstracţionismul lui Piet Mondrian. În anii ’50, îşi creează o galerie de cowboy şi de cavaleri medievali, figuraţi în manieră cubistă. Timp de aproape 10 ani, în vreme ce continuă să ia lecţii de desen, ocupă câteva posturi de profesor de artă, la Columbus şi apoi la Cleveland.

În 1957, i se propune postul de profesor de design industrial la Universitatea de Stat din New York, iar trei ani mai târziu i se oferă un post de asistent la “Douglass College” din Rutgers, New Jersey. Deşi departe de New York, nu încetează relaţiile cu lumea artistică a marelui oraş. În drumurile frecvente către New York îşi fixează pânzele pe maşină pentru a le arăta unor galerişti ca Sidney Janis.

Sărutul, o temă ce revine mereu în lucrările sale

Prima expoziţie personală este deschisă în 1951, la Galeria “Carlebach”. Conţinea 20 de picturi în ulei şi pasteluri, gravuri şi obiecte în stilul ready made. Era perioada în care la “MoMA” se expuneau operele semnate de Rothko, Pollok sau Tomlin.

Lichtenstein era în bune relaţii mai ales cu Allan Kaprow, din Rutgers, elev al lui Jon Cage şi Marcel Duchamp şi inventator, în 1958, al happening-urilor, împreună cu alţi doi artişti, Jim Dine şi Claes Oldenburg. Cage îşi învaţă elevii, printre care se aflau şi Jasper Johns şi Robert Rauschenberg, că obiectele cotidiene au o forţă estetică. Ideea are succes, expun la “Reuben Gallery”, care se specializează în arta rebutului, devenind leagănul culturii Pop.

În 1956, Lichtenstein a realizat prima sa operă “pre-Pop”, o gravură intitulată “Ten Dollar Bill”. Apoi a fost interesat de figurile celebrilor Mickey şi Donald, pe care le proiecta pe peretele camerei fiului său. În căutarea unei metode cât mai eficiente de a preda culoarea, a realizat o pânză abstractă în care era integrat Donald Duck. Sursele lui de inspiraţie devin din acest moment imaginile publicitare, obiectele de consum obişnuite şi, mai ales, benzile desenate. În vara anului 1961, creează “Look Mickey”, prima sa pictură “lipsită de expresie”. A fost momentul decisiv al forjării unei formule proprii.

Marea aventură artistică

Nud

Entuziasmat de noile sale opere, Kaprow îi devine un fel de impresar. Îl duce la Galeria lui Leo Castelli, unde artistul îşi arată câteva opere: “Girl with a Ball”, “The Engagement Ring”, “The Refrigerator”. Sedus, Castelli îl ia în echipa sa de tineri artişti din care făcea deja parte Jasper Johns. În anul următor, Castelli îi organizează prima personală, care se bucură de un succes nebun. La vernisaj, toate pânzele erau achiziţionate.

Între timp, Lichtenstein l-a cunoscut pe Andy Warhol. Vizitându-i atelierul, a descoperit pânzele acestuia inspirate de comicsuri şi cutiile de supă. Warhol va renunţa la imaginile după desene animate, explicând că Lichtenstein le făcea “atât de bine!”. Prietenia lor este dublată de umor, mai ales din partea lui Lichtenstein. În 1964, la o serată de Halloween, de exemplu, Roy a apărut deghizat în Warhol, cu celebra meşă blondă pe frunte, în timp ce partenera lui, Dorothy Herzka, a purtat un costum al lui Edie Sedgwick, bogata logodnică a lui Andy.

Anii ’60 reprezintă perioada acestei mari aventuri artistice care a fost Pop Art, expresie venită din Anglia, însemnând introducerea culturii de masă în artă. Supele Campbell, hot-dogs, panourile de semnalizare, obiecte ignorate, se fac remarcate graţie acestei mişcări artistice. În 1962, “Allbright Knox Art Gallery” este primul muzeu care expune o astfel de operă. Unii critici au denunţat “noua vulgaritate”, la sfârşitul anului următor, când “MoMA” a consacrat Pop Art-ului un simpozion la care a participat şi Lichtenstein. Semnase “Comics Girl Romance”, iar revista “Life” titra: “Este cel cel mai prost artist din America?”, un articol provocator care i-a asigurat celebritatea.

Relecturarea maeştrilor

Natură statică cu Nud culcat, colaj

Dar Roy trece imediat la altceva. Abordează peisajul şi începe perioada relecturii maeştrilor: Cezanne, Matisse, Picasso. Vor urma, la începutul anilor ’70, Naturile moarte. De altfel, este întotdeauna cu un pas înaintea ideilor critice despre el. În 1966, realiza împreună cu specialistul în porţelan Ka-Kwong Hui ceşti şi farfurii care aminteau de primele lui încercări în domeniu, datând din anii ’50. În 1968, este autorul a trei filme experimentale pentru studiourile “Universal” din Los Angeles. Şi tot în acel an, portretul făcut de el lui Bob Kennedy apare pe coperta publicaţiei “Time Magazine”.

Recunoscut în Statele Unite ca egal al lui Picasso, în a doua jumătate a secolului al XX-lea el îşi vede operele, în care păstra întotdeauna o oarecare distanţare de subiect, achiziţionate de toate muzeele.

Portret Retro

Într-un interviu cu David Sylvester, din 1997, cu câteva luni înainte de moartea sa, Lichtenstein mărturisea că n-ar fi putut niciodată să picteze o pânză fără a introduce în ea o doză de umor.

Camille Morineau, comisarul expoziţiei de la “Centrul Pompidou”, îi mărturisea jurnalistei Valerie Bougault că a dorit să intituleze expoziţia “Dincolo de Pop Art”, pentru că imageria de bandă desenată, în jurul căreia s-a articulat arta lui Lichtenstein din anii ’60, a ajuns să ecraneze restul operei sale. ”E timpul astăzi să arătăm o operă infinit mai diversificată, dat fiind că Lichtenstein avea el însuşi o privire distanţată, ironică, asupra acestei culturi pop, la instalarea căreia a contribuit. Din 1962, el a trecut la altceva (…), a deschis un câmp de reflecţie asupra istoriei artei cu «copiile» după maeştri, Picasso, Matisse, futurismul… Este deja postmodern, înainte de a deschide o perioadă «clasică» cu naturile moarte şi «marile ateliere»”.

În Retrospectiva de la “Centrul Pompidou”, desenele ocupă un loc important. Vizitatorii descoperă datorită lor metodele de lucru ale artistului, felul în care reunea imaginile, le decupa, le copia, intervenea asupra lor suprimând subiectul picturii, după propria lui mărturisire.

Muza adormită, gravură pe lemn inspirată dupa Brâncuşi

Lichtenstein nu era numai pictor. Încă din 1950, a practicat mult gravura, dar şi sculptura. În aceste trei tehnici urmărea acelaşi obiectiv: simplificarea, prin reluarea aceloraşi motive. Sculpturile lui sunt destul de puţin tridimensionale, sunt aproape ca nişte desene decupate în spaţiu. Indiferent de suport, ceea ce îl interesa era ideea de copie, idee ce merită reconsiderată.

El a lucrat aceleaşi motive în acelaşi timp, în trei tehnici. Se ştie că unul dintre obiectivele majore, despre care el vorbeşte adesea, era unificarea imaginii, în căutarea clişeului şi arhetipului. El a făcut să basculeze motivul către o anumită formă a abstractului. Este deosebit de vizibil în lucrările sale raportul dintre abstract şi figurativ, aşa încât combină cele două laturi în aceeaşi operă.

Puncte, numai atât?

Dansul

“Ca un lingvist, decis să extragă din limbaj expresiile cele mai concise, Roy Lichtenstein întreprinde o simplificare a formelor şi a codurilor. Cercetarea sa în direcţia economiei grafice şi a impactului imediat l-a condus la explorarea semnului minimal: punctul”, aprecia Christophe Averty.

În America anilor ’60, când artiştii conferă copiei statutul de original, convertesc clişeul în icoană şi ridică arta comercială la statutul de embelmă a unei societăţii industriale şi consumeriste, Roy Lichtenstein recurge la figura standardizată de bandă desenată şi la imageria pubicitară. Înlăturând emoţia, lirismul şi perspectiva, el expune numai apariţia mecanică.

Natură moartă cu peşti

Pentru a reuşi, abordează desenul prin intermediul copiei, declarând: “Vreau să ascund urma mâinii”. Timp de un deceniu a lucrat cu minuţiozitate la transpunerea plastică a unei figuri imprimate, aplatizată şi frontală. Aşa cum alţii creează un logo. Carnetele sale erau pline de note, de imagini disecate, recompuse, din care se inspira. Format în spiritul memoriei şi sintezei formelor de către Hoyt Sherman, care le cerea elevilor săi să deseneze un obiect văzut numai o secundă în plină lumină, Lichtenstein a decis să conjuge impactul imediat al unei imagini cu precizia reprezentării sale Este motivul pentru care a fost interesat de gravură. “Look Mickey” din 1961 marca o primă tentativă în acest sens. Artistul a adoptat principiul punctului Ben-Day, procedeu răspândit de la începutul secolului al XX-lea în imprimarea benzilor desenate. Invenţia datează din 1879 şi i se datorează ilustratorului şi tipografului Benjamin Day care a stabilit o aplicaţie industrială pornind de la principiile optice studiate de teoreticienii culorii Jean Mile, John Ruskin şi Michele-Eugène Chevreul. Principiu care i-a inspirat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi pe pictorii impresionişti şi care a deschis calea divizionismului şi pointillismului. Lichtenstein a reprodus, de mână, etapele acestui proces prin mijloace empirice, folosind mai întâi un frotiu cu periuţa de dinţi, apoi plăci perforate pentru a obţine punctele egale ale imaginii.

Fată plângând

Artistul efectua un prim desen în creioane colorate sau cu mină de plumb, pe care îl fotografia pentru a-l proiecta pe suportul definitiv. Opera este îmbunătăţită astfel într-un du-te-vino de schiţe şi operaţii mecanice. Artistul delimitează contururile cu bandă adezivă neagră, aşa cum făcea şi Mondrian, apoi asistenţii lui integrează punctele desenate în culoare. Fondurile sunt executate în acrilic, iar liniile, de la albastru la galben, realizate cu o esenţă de terebentină, premiteau invizibile reveniri. Un vernis fixa apoi zonele definitive. Se putea obţine astfel o imagine industrială, rece şi impersonală. Artistul elimină orice urmă de spontaneitate, cum a făcut în 1963, în “Pelote de fil fort”. O pictură “mecanică”, fără orizont şi fără perspectivă.

În muzeul imaginar al lui Lichtenstein

M-Maybe

Operele de artă modernă au înlocuit repede comiscsurile. Monet, Picasso, Matisse şi Piet Mondrian fac parte din Pantheon. Picturile cele mai cunoscute, cele mai reproduse, au fost transpuse, interpretate, simplificate. “O muncă de reluare dovedind supravieţuirea formelor”, după cum scrie Guitemie Maldonado, profesor la Şcoala Naţională Superioară de Artă.

În 1963, Lichtenstein a pictat “Image Duplicator”, operă-manifest pentru sistemul lui de preluare a imaginilor preexistente. În ea apare figura încadrată strâns a unui individ cu mască de super erou de comics care, cu un aer ameninţător, întreabă: “Ce ştiţi despre copiatorul meu de imagini?”.

Artistul combină diverse referinţe într-o aceeaşi operă, ca în pictura monumentală cu aspect de patchwork, “Mural with Blue Brushtroke”, instalată în 1986 în holul sediului newyorkez al companiei de asigurări “Equitable”. În ea se regăsesc elemente provenind din picturi celebre. O frunză de filodendron îl evocă pe Matisse, un aplat colorat aminteşte de Ellsworth Kelly, găurile dintr-o bucată de brânză trimit la un relief de Jean Arp, un balustru pare o natură moartă de Georges Braque, în timp ce un fragment de dalaj sugerează unele tablouri ale lui Jasper Jones… Evocările sunt aluzive, dar formele sunt suficient de caracteristice pentru a fi atribuite cu uşurinţă unui anume artist. O asemenea sedimentare de semne se găseşte şi în “Girl with Ball”, tratat în maniera lui Fernand Léger, care este însă şi o reminiscenţă din “Femeie cu balon pe plajă” a lui Picasso, ce ocupă, de altfel, un loc de prim ordin în opera lui Lichtenstein. Pentru artistul american, cubismul stă la originea artei moderne, iar pictorul spaniol este un precursor, cu reluarea operelor lui Delacroix sau Velasquez. Lichtenstein îşi aprecia această latură a artei sale în “Artsudio”, în 1991: “Nu e vorba despre a discuta importanţa lui Picasso, de exemplu. Ideea este de a face o versiune industrializată, comercială a lui Picasso. Nu este o ducere în derizoriu, ci, simplu, o afirmaţie: acesta este un fals Picasso şi, evident, este un fals”.

Cavaleri medievali

Artistul american nu repetă operele celorlalţi, ci le interpetează, le transpune, le parafrazează. Această modificare vizează întotdeauna simplificarea. Compilarea motivelor aparţine unei dorinţe de vulgarizare, de asimilare a formelor moderne unei culturi vizuale mai vaste, incluzând publicitatea şi benzile desenate. Este suficient să amintim că, la sfârşitul anilor ’60, artistul american a consacrat o serie, intitulată “Modern Paintings”, stilului Art deco, “primul limbaj popular al erei maşinii”, cum îl numa Robert Rosenblum.

Demersul lui Lichtenstein devine un comentariu critic atât al artei, cât şi al societăţii timpului său. Re-creările lui după opera lui Modrian sunt relevante din acest punct de vedere. Cele două compoziţii “Non-Objective” din 1964 sunt mai puţin tipice pentru acest gen de lucrări, pentru că ele sunt inventate de Lichtenstein după principiul compoziţiilor lui Mondrian. Acelaşi lucru s-a întâmplat în “Perfect/ Imperfect Paintings”, realizate fără model direct, dar evocând arta abstractă geometrică a avangardelor.

Lichtenstein reia culorile primare, care fac parte din matricea neoplasticismului, cu atât mai mult cu cât ele sunt şi culorile de bază din tipografie.

Peisaje între kitsch şi capodoperă

Răsărit de soare

Puţin compatibil aparent cu Pop Art, peisajul atinge la Lichtenstein gradul cel mai sofisticat de ironie. “Apusurile şi Răsăriturile sale de soare devin adevărate clişee. Numai ultimele tablouri, de inspiraţie chineză, par să oscileze între fascinaţie şi deriziune”, susţine Itzhak Goldberg, profesor de Istoria Artei la Universitatea “Jean Monnet” din Saint-Eienne.

Este greu de asociat un gen clasic, cum este peisajul, de altfel mai curând ignorat de secolul al XX-ea, cu arta acestui avangardist newyorkez. Maşinile lui de spălat, televizoarele, mingile de golf, lucitoare şi artificiale, formează o iconografie a obişnuitului, pentru a nu spune chiar a vulgarului. Dar, la Lichtenstein, realitatea nu există. Ea este dematerializată, înlocuită prin semne, percepută numai prin intermediul comics-urilor sau reclamelor comerciale. Sunt imagini de ordin secund. Spre deosebire de aceste teme, peisajul pare să fi fost ales special pentru capacitatea de a da naştere unei emoţii. Şi mai ales apusurile şi răsăriturile de soare, atât de iubite de romantici şi de simbolişti. Peisajul devine la aceştia o suprafaţă pe care se proiectează într-un mod ideal emoţiile resimţite.

Somnul, inspirat de benzile desenate

Peisajele realizate de Lichtenstein arată reversul medaliei, banalizarea acestor sentimente, transformarea lor în loc comun. Relaţia cu natura nu mai este unică, ci devine un clişeu. Simplificate până la a deveni schematice, prin excluderea detaliilor, ştergerea materialităţii şi texturii, aceste viziuni stereotipe ale pitorescului sunt golite de orice emoţie. Fără nicio urmă de viaţă, operele lui Lichtenstein degajă senzaţia de gol. Spre deosebire de aceste clişee, adevărate ready made picturale, primele peisaje chinezeşti, prezentate în 1964 la Galeria “Leo Castelli”, relevă atracţia bine cunoscută a artistului pentru Extremul Orient. Este atras mai ales de picturile din timpul Dinastiei Song (960-1279), pentru capacitatea lor de a exprima o spiritualitate excepţională, “ca un spaţiu născut din spirit sau din vis”. Lichtenstein recurge la aceleaşi procedee tipografice, dar le păstrează anumite calităţi estetice, absente în celelalte. Un “flou artistic” le conferă farmec. În ultimă instanţă, aceste peisaje pseudo-chinezeşti au un echilibru între imitaţie şi originalitate, între kitsch şi capodoperă.

Între reliefare şi arta cinetică

Look Mickey

Sculpturile pictate ale lui Lichtenstein nu sunt foarte departe de suprafaţa plană. Ele i-au permis să fixeze mişcările şi acţiunile. Raze de lumină, explozii, amintind de seriile picturale. Sculpturile par să fie o prelungire a experienţelor picturale. De la primele ceramici emailate până la bronzurile patinate, artistul a transpus imaginile mediatice şi mecanice. Ele capătă, desprinse de pe pânză, o materialitate şi o teatralitate noi. “Am visat întotdeauna să machiez pe cineva ca un personaj de benzi desenate. Sculpturile de tinere, relizate în cermică, mi-au împlinit această dorinţă. Aş vrea să aplic simboluri bidimensionale pe un obiect tridimensional”, mărturisea artistul.

Blondă, bust din ceramică pictată

Atât pictura, cât şi sculptura lui sunt puse în serviciul unei figuri arhetipale, cu un relief plat, un grafism omniprezent, puncte şi haşuri. Ele au forţa atractivă a publicităţii. Tulburând linia de demarcaţie între figurare şi abstracţie, între imagine şi obiect, sculptura lui Lichtenstein cultivă ambivalenţele picturii cu umor, păstrând totuşi principiul viziunii sale în două dimesiuni, pe care artistul o numea “marcă de fabrică”. De la tapiserie la caroseria automobilului, ca un adevărat adept al recuperării, Lichtenstein îşi descoperă materialele pentru sculpturile sale în produsele vieţii urbane. Ele răspund fascinaţiei sale pentru email, pentru comfortul modern, pentru “finisarea industrială şi antiseptică”. Orice obiect ce poate căpăta forma unui corp este experimentat, de la plexiglas la rowlux, o peliculă ale cărei reflexe sugerează iluzia optică a unor reliefuri schimbătoare. Pentru că Lichtenstein doreşte “să solidifice efemerul”. Sculptura îl ajută să fixeze ideea de mişcare. Ea îi permite să întrupeze gestul pictorului. Materia şi culorile primare se unesc pentru a simula evenimente impalpabile, ca razele de soare, exploziile, transparenţa sticlei sau aburul unei cafele fierbinţi. Ondulări, răsuciri, reflexe sunt decupate în tablă perforată şi emailată sau coapte în ceramică. În ea punctele capătă relief, liniile folosesc spaţiul ca pe o pânză, ca în “Măr galben”, de exemplu. Din bronz pictat şi patinat.

Nu-i este străină nici arta cinetică. În 1966, valurile animă piesa “Ocean” graţie unui motor ascuns. La fel cu gusturile sale muzicale eclectice, Bach pentru rigorea sa matematică şi Charlie Parker pentru liberatea melodică, sculptura lui foloseşte ritmuri şi volume, proporţii contradictorii. Sculpturile moderne amintesc formele anilor ’30. Ele reinventează obiecte desuete în maniera lui Marcel Duchamp. ”Muza Adormită” a lui Lichtenstein nu uită modelul ideal al lui Brâncuşi, din opera căruia artistul american a interpretat şi Coloana Infinită. Iar “Figura Barcelonei”, sculptură publică din capitala catalană, realizată pentru Jocurile Olimpice, este un omagiu adus lui Gaudi.

Peisaj marin, noaptea

Lunga carieră a lui Lichtenstein, trecerea sa frecventă de la pictură la sculptură, întoarcerea la sursele istorice, la materiale şi forme mereu simplifcate amintesc, în pofida parcursului foarte diferit, de demersul lui Jean Dubuffet. Lichtenstein îl evocă o singură dată, spre deosebire de desele evocări ale lui Calder, Miro, Picasso sau Brâncuşi: “În 1959, inspirat de Céline şi Dubuffet, am început să lucrez materiale urbane şi să dau o formă specială imaginarului meu”.

Cei doi artişti au căutat să simplifice la maximum expresia operelor lor şi au folosit procedee similare. Amândoi au semnalat mutaţiile unei civilizaţii, disimulând strălucit gravitatea propunerilor lor.

Un mare artist. Dincolo de Pop Art.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.