Să luăm în serios avertismentele candidatului Iohannis

Dacă ceea ce se petrece azi în România nu are nici o legătură cu ceea ce se numește campanie electorală în ordinea democratică, nu este mai puțin adevărat că modul general în care este analizată această situație este superficial.

NU ALEGERI PREZIDENȚIALE, CI PLEBISCIT PREZIDENȚIAL

 Refuzul candidatului Iohannis de a dezbate împreună cu contracandidatul său ofertele electorale concurente este aberant într-un sistem democratic. El nu este aberant, însă, atunci când lupta politică se dă între acest sistem și opusul său. Când concursul nu este între candidați, ci între sisteme de organizare politică a societății.

Într-un astfel de caz, de altfel, nici nu mai este vorba despre vreun concurs, ci, cum bine zice același Klaus Iohannis, despre un război. Iar în război inamicii nu stau de vorbă și nu filosofează despre binele popoarelor, ci trag unul în altul cu toate mijloacele disponibile, până când unul cade răpus. Restul sunt detalii.

Domnul Iohannis se străduiește din răsputeri să ne facă a înțelege esența actualei confruntări politice din România, iar majoritatea populației îi tratează mesajul cu frivolitate. Ceea ce ne vacosta enorm.

În România nu au loc, de fapt, alegeri prezidențiale, ci un plebiscit în care românilor li se cere să aprobe sau să dezaprobe o acțiune politică având două dimensiuni și anume: una internă, constând în înlocuirea democrației cu oligarhia; alta externă, constând în renunțarea la suveranitate și dezintegrarea națională în ordinea globalistă. Atât! Simplu și clar.

Cel care propune și întrupează o asemenea acțiune este Klaus Iohannis. Votul pentru Klaus Iohannis înseamnă aprobarea ei. Viorica Dăncilă nu are nici un rol activ în această afacere. Ea este doar instrumentul prin care se contabilizează voturile exprimate împotriva proiectului iohannist. De aceea discuțiile despre calitățile sau defectele ei este parazitară.

Sistemul actual de guvernare a României este cel definit de Constituție. El se bazează pe separația și controlul reciproc al puterilor – legislativă, executivă, judecătorească. Între acestea Președintele trebuie să acționeze în calitate de mediator, pentru a păstra echilibrul lor și a evita ciocnirile destabilizatoare dintre ele.

De asemenea, ca mediator între stat și societate, Președintele trebuie să fie acela care asigură legătura între cetățeni și sfera politicii, făcându-i astfel pe cei dintâi părtași la decizia politică a celor din urmă și pe cei din urmă responsabili pentru deciziile lor, față de cei dintâi. Potrivit aceleiași Constituții, Parlamentul, fiind direct ales prin votul universal al cetățenilor și totodată având în compunerea sa pe trimișii tuturor segmentelor societății, este depozitarul și reprezentantul suprem al puterii populare.

Cu toții sunt chemați să apere independența și suveranitatea României, ca stat așezat pe principiile democrației pluraliste. În esență, cam asta este.

Candidatul Iohannis ne-a avertizat prin vorbe și fapte că nu consideră adecvată această Constituție. Și a făcut-o cu o sinceritate exemplară.

KLAUS IOHANNIS – UN PREȘEDINTE ANTI-SISTEM

Klaus Iohannis nu este de acord ca Președintele să rămână în afara puterii executive. Guvernul trebuie să fie al Președintelui, iar Președintele să fie șef absolut al Guvernului.

Guvernul nu poate fi nici măcar al Parlamentului. Nu contează structura politică a legislativului, rezultată din alegeri. După alegeri, prin mijloace fără limită (mergând de la șantaj la mită), se formează majorități aflate complet în afara opțiunilor populare, care aprobă mecanic măsurile adoptate de executiv. Ca șef al executivului, Președintele nu este supus controlului parlamentar. Căci șefia lui este absolută. În acest sens și numai în acesta El este „șeful statului”. Adică Statul!

Parlamentul rămâne, practic, un fel de curea de transmisie între un Guvern creat pe deasupra partidelor și a votului popular (preferabil din „tehnocrați” fără răspundere în fața cetățenilor), și masele populare de la orașe și sate (căci de cetățeni nu se mai poate vorbi). Acestea își pot vărsa năduful pe Parlament din patru în patru ani, realizându-se astfel un fel de igienă a nervilor unei societății deposedată de putere și lăsată fără nici o legătură reală cu politicul (respectiv cu exercițiul puterii).

În asemenea condiții, este clar că deciziile Curții Constituționale nu mai contează. Căci însăși Constituția se reduce la „Șeful statului” și voința sa. Și candidatul Iohannis nu glumește. Pur și simplu de câțiva ani nu a mai respectat nici o decizie a CCR. Nenumăratele sesizări adresate de el însuși acesteia, au fost, așa cum a recunoscut fără echivoc (era să zic fără jenă), doar manevre șicanatorii menite să blocheze guvernarea PSD, cu care era în război.

Abandonarea CCR înseamnă abandonarea Constituției, iar abandonarea Constituției înseamnă destructurarea ordinii juridice a statului și renunțarea la identitatea și suveranitatea sa. Este un adevăr atestat de toți specialiștii în drept constituțional din lume. Candidatul Iohannis nu i-a contrazis niciodată.

În asemenea condiții, „statul de drept” nu mai are alt rost decât acela de a acționa ca „stat polițienesc” cu o justiție selectivă reprezentând brațul înarmat al voinței prezidențiale. Lupta dintre acest tip de stat – susținut public cu consecvență de către Klaus Iohannis – și statul guvernat exclusiv pe baza legilor adoptate democratic și în respectul drepturilor omului și libertăților cetățenești – susținut, potrivit declarațiilor aceluiași Iohannis, de PSD și aliații lui – a constituit obiectul central al războiului dintre Președintele (pseudo) mediator și Guvernul rezultat din votul popular exprimat la alegerile parlamentare din 2016. Plebiscitul din 24 noiembrie 2019 este chemat să valideze această luptă și victoria „statului polițienesc” asupra „statului de drept”; sau fuziunea acestora.

DAMNAȚII ȘI SALVAȚII; PENALII ȘI MORALII

„Drepturile omului sunt un lux” – afirma unul dintre miniștrii președintelui Iohannis. Dacă este așa, înseamnă că și justiția obiectivă și procesul echitabil sunt un lux. Lor le ia locul o așa numită „justiție suverană”. În traducere, justiția care nu ține seama de lege și de drepturile justițiabililor, ci de voința „suveranului”; care este, desigur, Președintele. Toate dictaturile au cunoscut asemenea tipuri de justiție. Acestea au generat corupția endemică; o adevărată corupție de sistem.

Asemenea raționamente exclud pluralismul de orice fel.

Oricum am lua expresia „o Românie fără PSD” sau propoziția „PSD trebuie să dispară din conducerea României”, ea amenință direct între un sfert și o treime din populația României, ale cărei nevoi o fac să voteze în susținerea celui mai mare (de fapt, în prezent, singurul) partid al stângii democrate. Dacă PSD nu mai există sau dacă există doar ca partid de opoziție (așa cum anumite țări comuniste sau alte regimuri dictatoriale, au tolerat prezența unor partide diferite de „forța politică conducătoare”, ca element decorativ) înseamnă că acea parte masivă a populației va trebui ținută cumva în afara capacității de a influența decizia politică, precum și forțată să accepte fără crâcnire politici contrare dorințelor sale. Cum se poate face asta? Într-un singur fel; sau poate în două: prin represiune și prin exterminare. La care s-ar putea adăuga emigrarea forțată. Altfel cum? Nu-i putem reproșa candidatului Iohannis că nu ne-a avertizat, că ar fi fost nesincer.

Klaus Iohannis nu are cu PSD o problemă de ordin ideologic. Dacă ar fi avut-o, cu siguranță ar fi fost gata să se angajeze în dezbateri publice cu reprezentanta stângii democrate, astfel încât, prin comparație, să demonstreze superioritatea doctrinei sale, să îi zicem, neoliberală, care pune capitalul deasupra muncii, piața deasupra justiției sociale, individul deasupra națiunii și statul deasupra drepturilor individuale. Or, lucrurile nu stau așa.

PSD este un rău pentru români prin aceea că… există. El este un „penal” colectiv (fără nici o legătură cu numele faimosului club căruia a fost nevoie să i se dea foc pentru a fi adus la putere un guvern fără validare electorală și reprezentare parlamentară, deci fără legitimitate constituțională) nu pentru că ar fi încălcat legile sistemului democratic stabilit de Constituție, ci pentru că este în afara antisistemului personificat de Klaus Iohannis. Acest antisistem respinge legic pluralismul. Pur și simplu!

Or, asta nu se poate opri la PSD. Principiul, fiind obiectiv, vizează orice alt partid. USR, ca și PMP sau ProRomânia, au fost „tovarăși de drum” buni până când a fost dat jos Guvernul Dăncilă. După aceea au trecut și ei rapid în cercul „penalilor”. În special USR a simțit dureros acest tratament.

Și jocul încă nu s-a terminat. Candidatul Iohannis a semnalat clar, prin buciumașii Rise Project și DNA, că, dacă va câștiga (și nu se îndoiește de asta), USR va trebui să dispară ca nemaifiind necesar istoriei. PNL este suficient. Acesta este singurul „salvat”. Restul sunt inconturnabil „damnați”. O logică protestantă (calvinistă) standard.

Dan Barna și-a făcut datoria, Dan Barna poate să moară! De fapt, va trebui să moară, lăsând Plusul (de după virgulă) lui Cioloș, doar ca o acoperire pentru trimiterea în UE a unor europarlamentari „francezi” pe locurile rezervate românilor.

CĂTRE ÎNLOCUIREA POPORULUI CU ELITELE

În sistemul constituțional care proclamă supremația legii (statul de drept), „penal” este doar acela care, la capătul unui proces judiciar echitabil, a fost găsit vinovat, dincolo de orice dubiu rezonabil, pentru încălcarea unei legi penale. Împotriva acestui sistem, candidatul Iohannis îi consideră „penali” pe toți cei care nu împărtășesc valorile sale, concepția sa despre lume, adică morala sa. A sa și a castei sau a grupului de mandarini sau a sectei salvatoare din care face parte.

Într-un regim democratic, legea depinde de cvorum, ea fiind expresia voinței unei majorități a cetățenilor constituită prin vot. Morala, însă, nu ține niciodată de cvorum, de majorități. Fiecare are propria sa morală și este liber să creadă în ea atât timp cât respectă legile; având chiar posibilitatea să o practice, în măsura în care aceasta nu contravine legii.

Potrivit declarațiilor candidatului Iohannis, președintele Iohannis, garantul respectării Constituției, și-a petrecut cei cinci ani de mandat prezidențial nu pentru a facilita constituirea unor majorități care să decidă, ci a unor minorități care să blocheze. Majoritatea era „penală”, întrucât nu împărtășea opinia minorității.

Această minoritate a participat la demonstrații ilegale, a vandalizat, a luat cu asalt instituțiile publice, a insultat și molestat forțele de ordine. Nimeni nu contestă această situație de fapt. Președintele Iohannis a validat ilegalitățile și nu i-a considerat „penali” pe făptuitorii lor, întrucât ei ar fi fost „morali”; adică au pus valorile ilegitime ale minorității lor deasupra valorilor pe care majoritatea le-a legiferat. Dimpotrivă, cei care au cerut sau au încercat apărarea legii au fost denunțați ca „penali” și puși sub urmărire.

Faza finală a unui asemenea proces, este, în mod firesc, aceea, propusă acum de candidatul Iohannis, în care elita „morală” nu este produsul poporului „penal” și nu provine din rândurile acestuia, ci este creată în afara poporului și i se impune lui. Numai o atare elită are legitimitatea de a participa la dezbaterea publică în așa zisa campanie electorală (în realitate plebiscitară) azi. Numai ea are legitimitatea de a conduce statul mâine. Restul trebuie supus sau exclus. Chiar nu este clar?

Totul este simplu, unic și unitar: partidul meu, presa mea, românii mei, guvernul meu, statul meu. Restul sunt penalii, neantul, tăcerea.

STATUL LAIC, NAȚIUNEA CREȘTINĂ ȘI NEO-ATEISMUL MILITANT

Potrivit actualului sistem constituțional, România este un stat laic, în sensul că toate religiile, precum și agnosticii, se bucură de libertate, ca și de un tratament (sprijin) egal din partea statului. Statul laic este una și statul ateist este alta.

Când s-a pus problema constituționalizării familiei tradiționale (creștine) – ceea ce nu excludea asocierile civile, ci urmărea doar să le distingă de conviețuirea creștină – candidatul Iohannis s-a opus. Milioanele de români care au votat în favoarea „familiei creștine” la referendumul organizat în acest sens, întru concretizarea unei inițiative cetățenești iar nu de partid, au fost etichetate de  candidatul Iohannis drept troglodiți, antieuropeni, intoleranți, retrograzi.

Pe de altă parte, candidatul Iohannis a băgat pe gâtul națiunii un referendum prin care urmărea scoaterea iertării creștine în afara legii și a mobilizat mase importante de români să îi susțină poziția necreștină la acest referendum al urii. Deși, potrivit Constituției, consultativ, referendumul a fost decretat de candidatul Iohannis ca obligatoriu, ignorat complet fiind protestul majorității cetățenilor care au înțeles să îl boicoteze. (Chiar în aceste zile CCR a declarat ca neconstituțională întrebarea privind interzicerea grațierii și amnistiei, oferind o nouă probă asupra acțiunii anticonstituționale a Președintelui.)

Oare toate aceste milioane (incluzând și liber cugetători sau persoane de alte confesiuni) care au votat creștinește la primul referendum și au refuzat creștinește să voteze la al doilea, au înțeles mesajul lui Klaus Iohannis? Au înțeles ele că ceea ce li se promite este revenirea la barbarie, la promiscuitate și la decadența care accelerează, alături de criza demografică națională, dispariția din istorie a națiunii române? Mă tem că nu.

IOHANNISMUL, ULTIMUL STADIU AL BĂSISMULUI

Iohannismul este ultimul stadiu al băsismului. Faptul este evident și incontestabil. Klaus Iohannis a dus pe cele mai înalte culmi autoritar-justițiarismul populist al lui Traian Băsescu. Și promite explicit să nu se oprească până nu va desăvârși opera.

Împotriva neocezarismului băsescian, la referendumul din 2012, au votat aproape opt milioane de români, cărora votul le-a fost refuzat de puterile străine și de cozile lor de topor din țară. Ar putea oare aceste milioane (din care, desigur scădem morții, dar la care adăugăm pe cei care între timp s-au deșteptat) să voteze la plebiscitul din 2019 pentru un regim și mai rău, al absolutismului oligarhic? Se pare că da.

Poporul român se declară la toate recensămintele majoritar creștin. Bisericile sunt pline. Noi locașuri de cult se construiesc pretutindeni din bănuțul oamenilor sărmani drept credincioși creștini. Pot oare vota aceste milioane de creștini pentru instaurarea unui nou sistem politic care respinge modelul familiei creștine, diabolizează iertarea creștină și redeschide cu ură poarta ateismului militant? Se pare că da.

Statistic, în ultimul deceniu, fiecare familie românească, cel puțin prin unul din membrii săi, a avut de a face cu DNA și a intrat malaxorul terorii utilizat de „dictatura procurorilor”. Ei sunt chemați acum la plebiscit pentru a susține transformarea acestui sistem judiciar arbitrar, paralel și subteran, în sistem oficial unic. Vor valida ei prin vor această samavolnicie? Se pare că da.

De bine de rău, milioane de români s-au văzut cu salarii și pensii mărite, obținute într-o economie care a crescut stimulată prin consum. Li se spune că asta a fost o risipă. Că veniturile din muncă trebuie reduse, că spitalele trebuie închise, că finanțarea școlilor trebuie micșorată, că subvențiile pentru agricultori și micii întreprinzători trebuie eliminate, că marile investiții ale statului în infrastructuri trebuie să înceteze, că sistemul energetic trebuie privatizat, că resursele naturale românești trebuie globalizate, că motorul dezvoltării este austeritatea. Candidatul Iohannis nu ascunde nimic. Vor adera oare, prin votul lor, la aceste politici antipopulare, milioanele de români anunțate că le vor fi victimă? Se pare că da.

Românii iau în glumă avertismentul candidatului Iohannis. Și nu este departe ziua în care, după ce va fi jurat din nou pe Constituția al cărui garant este și pe care deja a violat-o repetat, acesta ne va spune cu un zâmbet larg: „De ce plângeți? Doar ați vrut-o. Eu v-am avertizat!”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.