Silviu Biriș: “Ficțiunea este adevărul meu de-o seară”

Ce te-a determinat să alegi profesia de actor?

Întotdeauna am privit cu admirație către marii artiști, alături de care întâmplarea sau destinul au făcut apoi să ajung să joc. De fiecare dată, privindu-i pe scenă sau la televiziune, visam în sufletul meu să fiu ca ei, nedorindu-mi însă foarte tare să devin actor. În copilărie, am vrut să devin inginer, apoi director și mai târziu polițist. Asta a fost, de fapt, dorința tatălui meu, care și-ar fi dorit să îmbrățișez o carieră militară. M-am dus la Academia de Poliție, examenul era înaintea celui de la Teatru, am luat probele eliminatorii, dar apoi m-am răzgândit și m-am îndreptat către Academia de Teatru și Film. Am intrat din primul foc, în 1992. Auzisem de preselecția pentru filmul Crucea de piatră al regizorului Andrei Blaier. Am dat probe alături de actori mai mult sau mai puțin consacrați și am avut șansa să reușesc. Mi-a dat curaj.

Care consideri că a fost debutul tău în teatru?

A fost pe scena de la Cassandra. A fost unul dintre cele mai frumoase roluri în Azilul de noapte de Maxim Gorki. A urmat o perioadă de ucenicie care a fost binevenită. Am dus tava, cum se spune în teatru, mai mulți ani, din 1997 până în 2004, dar nu mi-a displăcut pentru că am încercat să fur meserie de la maeștrii teatrului. Am mai jucat în această perioadă și în Mașinal în regia lui Hausvater. Rolul meu de debut pe o scenă profesionistă a fost cel din O noapte furtunoasă. A reprezentat o rampă de lansare.

Ce întâlniri de gradul zero ai avut în teatru?

Mai toți actorii pe care i-am cunoscut și alături de care am lucrat: Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Horațiu Mălăele, Florina Cercel… Aș putea spune o pleiadă de monștri sacri. În teatru cred, însă, în întâlnirile benefice. Prima a fost cu maestrul Ion Cojar, profesorul la care am absolvit și care a văzut în mine un potențial actor al Teatrului Național, dându-mi șansa de a intra în colectivul de aici, prin concurs, bineînțeles. Cea de-a doua a fost cu Dan Puric în Costumele. Nu vă puteți închipui ce bucurie am trăit cu acest spectacol. Îi mulțumesc că mi-a dat o a doua meserie. Cinci ani de experiență în limbajul pantomimei în care el este maestru nu au fost de colo. A urmat domnul Săraru, de care m-am agățat, apoi colaborarea mea cu Felix Alexa.

Un rol important în evoluția mea l-a avut doamna Sanda Manu. Cu ea am început să lucrez la Borgia. Ne spunea: „Lasă sentimentele, textul contează”.

O adâncă plecăciune și domnului Ion Caramitru, care mi-a întins o mână și în al cărui spectacol regizat am jucat în rolul Lenny Ganz din Bârfe, zvonuri și minciuni.

Ai o paletă largă de roluri în care ai evoluat. Te-aș ruga să mi le destăinui pe cele de care te-ai legat din 1997.

Aș considera că am avut o bună primire și pe scena Teatrului Bulandra în O noapte furtunoasă în regia Teodorei Câmpineanu în rolul Rică Venturiano. Rolul acesta m-a ridicat în ochii criticilor de teatru, ai colegilor. A urmat un rol savuros, travesti, acel Thisbe din Visul unei nopți de vară de Shakespeare în regia lui Felix Alexa. Apoi s-a întâmplat o înlocuire binevenită pentru mine. Un coleg a optat pentru un alt teatru și a lăsat vacant rolul Iordache din D-ale carnavalului în regia lui Gelu Colgeag, care mi-a spus: „Biriș, în două zile intri în spectacol”. După aceea, am avut fericirea ca meșterul Beligan să mă invite să joc în Egoistul. Așa am ajuns în acest spectacol de colecție în rolul lui Arthur, după celebrul Jean Anouilh, alături de o pleiadă de mari actori: Carmen Stănescu, Damian Crâșmaru, Marin Moraru, Sanda Toma, dar și de Lamia Beligan, Medeea Marinescu…  A urmat Genaro din Lucreția Borgia de Victor Hugo, având-o parteneră pe Florina Cercel. Un alt rol, Walter din Idolul și Ion Anapoda, în regia lui Ion Cojar, unde am intrat tot printr-o înlocuire. Se pare că acestea mi-au adus noroc.

Aș aminti și rolul Pârcălabul Șandru din Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Celălalt Cioran, spectacol de Radu Penciulescu și George Banu, Molto, gran’impressione de Romulus Vulpescu, apoi rolul Viktor Viktorovici din Sinucigașul de Nikolai Erdman, în regia lui Felix Alexa, Regele și cadavrul de Vlad Zografi, Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller. Mi-ar plăcea să adaug rolul din Ecaterina cea mare de George Bernard Show, Lăcustă Vodă din Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri, dar și Amos și Mr. Cellophane din musicalul Chicago de Maurine Dallas Watkins… Deși am avut un rol mic, Rode,  în Trei surori de Cehov, l-am acceptat cu plăcere pentru bucuria de a juca. Un alt rol care m-a împlinit este  Buzdugan din Înșirte-mărgărite după Victor Eftimiu, un rol de forță, dar și de mare sensibilitate, așa cum a fost conceput de Dan Puric.

Recent, te-am aplaudat în rolul lui Paravicini din Cursa de șoareci în regia lui Ervin Șimșensohn, după textul Agathei Christie, în care intri bine în tensiunea dramatică.

Suntem în dublură eu și colegul meu, Ion Calotă. Este un rol subtil, și de replică, și de substanță. Ne-a surprins și pe noi faptul că am căutat tot timpul alte nuanțe. Ervin a reușit să ne armonizeze. Este unul dintre puținii regizori pe care i-am văzut mulțumind la sfârșitul spectacolului nu numai actorilor, ci și oamenilor din spatele scenei. Cred că este singurul pe care l-am auzit aici, în teatru. Noi, actorii, ne mai cârpim cu câte o colaborare, dar ei, cei care fac decorurile, costumele… trăiesc numai din salariu și muncind din greu. Aseară, în spectacol, am fost emoționat deoarece în sală se afla cel mai drag spectator, fiul meu David, care are 16 ani.

Evoluezi și pe scena Teatrului Elisabeta în alt fel de partituri… dansezi, cânți.

Am colaborări distincte. Câteodată sunt invitat să cânt în compania unei orchestre, într-un Concert Silviu Biriș, cu piese lirice, marea parte fiind interbelice. Îmi place să cânt romanțe. E un gen nedrept uitat, dar care face din Patrimoniul UNESCO. Romanța, ca și fadoul, definește de multe ori spiritualitatea unui popor. Mai mult, fac parte dintre promotorii Festivalului Crizantema de Aur. Este a patra ediție pe care o prezint alături de colega mea, Miruna Ionescu. Următoarea ediție va fi în toamnă, la Târgoviște, o ediție aniversară. Singurul spectacol de teatru pe care îl joc la Teatrul Elisabeta este O căsnicie fericită, cu un text absolut senzațional, subtil, dar și de replică, de dramaturgul Noel Coward. Spectacolul este realizat în regia lui Ștefan Ruxanda. Mă reîntâlnesc cu Corina Dănilă, alături de care am debutat în filmul Crucea de piatră.

Mai joc acum și într-un alt teatru, care se numește Teatrul Arte dell’Anima. Este inițiativa unei femei de afaceri, Crina Lință, care a făcut acest teatru particular într-un spațiu minunat. Spectacolul este pe textul lui Peter Shaffer și se numește Lettice și Leușteanul, o piesă despre apropiere, despre remuşcări, dar şi despre încrederea în propriile forţe. Joc în continuare în spectacolul Nimeni nu-i perfect, pe scena Teatrului Nicolae Bălcescu, o moștenire lăsată de meșterul Radu Beligan. Aș fi dorit să merg cu acest spectacol într-un alt teatru, dar nu mi s-a oferit această oportunitate.

Cât de greu este să găsești un echilibru interior între aceste personaje atât de diferite?

În ultimul timp joc seară de seară. Vin “curat” în fața publicului. Dacă nu-l primesc în haine de sărbătoare, și la propriu, și la figurat, am pierdut pariul. De multe ori am trăit cu senzația că sunt un mecanism. Până să intru în scenă, mi se părea că vin la serviciu. Apoi începe o primenire. Mă feresc să folosesc cuvinte mari, dar este o reală bucurie să mă întâlnesc cu spectatorul. Lumea are nevoie de teatru, s-a săturat de cotidian, de manelele de la televiziune, de lucrurile desuete, derizorii. Are nevoie de sacru, nu de profan.

Îmi vorbești cu admirație despre Radu Beligan. Ce ai învățat de la el?

Am învățat că viața trebuie trăită cu bucuria ei, a darului vieții, cu emoție. Beligan era un cozeur desăvârșit. De la el am învățat să nu fac compromisuri și am înțeles că un actor trebuie să aibă disciplină.

Un actor trăiește o multitudine de vieți de la perioada elisabethană la cea romantică, până la cea contemporană… Cum faci să intri în pielea atâtor personaje?

Este nevoie să creezi cu tot sufletul și de aceea fac salturile de la un personaj la altul foarte ușor. Iubesc repetițiile. Meseria noastră nu se termină  odată cu căderea cortinei. Ea continuă și în vis. Viața de actor presupune și multe sacrificii. În cariera mea, am mâncat într-o seară pâine cu unt, dar a doua zi am mâncat caviar. Ficțiunea este adevărul meu de-o seară.

Care dintre rolurile tale ți-au fost mai dragi sufletului?

Cele în care mi-au fost exploatate și calitățile muzicale, și cele de dansator, cum a fost musicalul Chicago. Acum am bucuria să joc la Ploiești în My fair lady, în regia lui Alice Barb. Ador rolurile în care m-am travestit, în care am fost altfel, în care m-am transformat, în care am fost mereu într-o altă ipostază. Îmi pare rău că nu se mai montează des Ibsen, Shakespeare, Dostoievski… care au o anumită profunzime și substanță.

De ce se montează din ce în ce mai puțin marii dramaturgi?

Explicația mea este că spectatorul de astăzi nu mai are răbdare cu un astfel de text. Trebuie să-i dăm repede fast-food, comedie și, dacă se poate, și un șut în fund la plecare ca să râdă și mai tare. Viața facilă din ultimul timp pe mine mă pune pe gânduri. Joc de 10 ani în spectacolul Nimeni nu-i perfect în regia lui Radu Beligan. De ce a rezistat? Maestrul cerea: „Vreau stil. Vreau clasă. Nu faceți concesie facilului.” Exista o rigoare, o farmacie a textului care nu te lăsa să îți pui poalele în cap. Eu pentru asta am fost antrenat încă din studenție, când se făcea într-adevăr școală. Eram pregătiți să sărim la doi metri. Cred și acum că interesul a rămas pentru montările mari, pentru textele importante, acolo unde ecranul este inundat de scenografie, cu costume frumoase, unde se vede o performanță actoricească.

Am fost recent la Cluj și îmi povestea Tompa Gabor, directorul Teatrului Maghiar, că nu a mai putut termina scenografia, la care lucrează Dragoș Buhagiar, din lipsa fondurilor. Și acesta poate fi un motiv. De altfel, se poate remarca un alt trend, acela de a aduce spectacolele clasice în zilele noastre.

E foarte trist ce se întâmplă. De la Cultură s-a tăiat cât s-a putut și, după cât se pare, unii guvernanți văd actorii ca pe niște măscărici. Și doctorii sunt felceri. Există o bagatelizare a meseriilor intelectuale. Unii cred că se poate trăi și fără teatru, și fără muzică de calitate, și fără… S-a coborât nivelul teatrului, dar în primul rând – nivelul de cultură. Circulă acum o glumă… “Ai citit dogmatica… Nu dragă… aștept să apară filmul”. Timpul atât de prețios devine dușmanul propriei noastre existențe. Să vă dau un exemplu. Domnul Ion Cojar se trezea la ora 5 dimineața, urmau două ore de lectură, și apoi pleca spre Institut. Această lectură obligatorie, această bunăcuviință cum o numesc eu, este esențială. Îi încurejez și pe tineri să citească. Cuvântul este cel care transmite cel mai mult, acela ajunge la ureche primul, apoi urmează o privire, o emoție.

Ai jucat și în filme. În afară de Crucea de piatră, unde ai interpretat rolul Radu, în regia lui Andrei Blaier, ai fost Gheorghiță în Triunghiul morții în regia lui Sergiu Nicolaescu, Dragoș în Stuff That Bear în regia lui Bruno Coppolla, Restul e tăcere de Nae Caranfil.

M-am apropiat mult de Nae Caranfil, care știa foarte bine unde vrea să ajungă. Și nu te lăsa până nu obținea nuanța pe care și-o dorea. M-a cucerit și Serge Ioan Celibidache, fiul renumitului compozitor Sergiu Celibidache. În filmul său de debut, Octav, am avut șansa să joc alături de Marcel Iureș și de Victor Rebengiuc. Este o peliculă de calitate, cu o imagine excepțională și, mai ales, cu o muzică frumoasă. Este un film hrană pentru suflet, o îmbinare între emoție și nostalgie. Celibidache are, la fel ca tatăl său, har… și mai are lângă el o parteneră de viață care îl susține în tot ceea ce face, Adela Vrînceanu Celibidachi. Ea a fost și producătorul filmului. De atunci, iubesc și mai mult aristocrația. Bunicul meu avea doar câteva clase, dar pe care și le purta cu demnitate. Era întotdeauna îmbrăcat impecabil. Avea o noblețe care acum s-a pierdut… Apreciez foarte mult eleganța costumului. Discret şi chic.Uneori, costumul îţi dă idei despre personaj. O ador pe Doina Levintza, care te învăluie cu talentul ei, trecând dincolo de costum. Din păcate, de multe ori oamenii nu se respectă pe ei. Uitați-vă cum vin unii în sălile de spectacole. Nu e nevoie să ai o garderobă sofisticată. Niște oameni eleganți nu pot face decât lucruri elegante. Dacă mâncăm tot timpul fast-food nu facem diferența faţă de ceea ce înseamnă o mâncare gătită cu suflet.

Apropo de film, s-ar putea să încep filmările la un lungmetraj, realizat de Brigitte Drodtloff, o româncă stabilită la München. Ea a semnat deja un scurt metraj, Omul, cu Marcel Iureș. Acum, își dorește să facă un film închinat Reginei Maria, cu un scenariu excelent, pe care l-am citit. Mă va ajuta bunul Dumnezeu.

Pentru că ai pomenit numele lui Dumnezeu, de unde apropierea asta extraordinară a ta, din ultimul timp, față de biserică? Când ai început să te apropii cu adevărat de credință?

Atunci când am simțit acut nevoia de Dumnezeu. A fost ca o chemare. Am descoperit că omul nu are nevoie să fie învățat, ci are nevoie să fie compătimit. Este foarte greu să accepți adevărul cuiva, judecata cuiva. Cred că am făcut și greșeli mari în viață. Când ai o suferință, când ești la pământ, simți nevoia să fii mângâiat, compătimit, vrei să fii iubit și cred că de aici am început să mă apropii de biserică.

Cât contează dimensiunea religioasă în prestația actorului Silviu Biriș?

Am avut o perioadă de acumulări. Cum spuneau și părinții bisericii, timp frumos, petrecut cu folos. Așa că m-am hotărât să fac a doua facultate. Sunt și student la Pastorală, la Universitatea Teologică Iustinian Patriarhul din București, unde se face școală temeinică, foarte serioasă, dar foarte grea. Pe lângă dogmatică, învățăm istorie, filosofie, istoria bisericii universale, ortodoxie, dar care se întrepătrund foarte bine. Ce este Biblia? Interpretarea ortodoxă a istoriei.

Cred că în ultima perioadă societatea românească s-a desacralizat. În anii ‘90 îi aveam pe profesorul Stăniloaie, pe părintele Galeriu, pe Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, care s-au aplecat cu dragoste, curiozitate și ziditoare uimire asupra a tot ceea ce întâlneau.

Mai sunt și alții. Părintele Papacioc, Părintele Valerian – fostul actor Dragoș Pîslaru, de la care am învățat imens. Este pustnic, în vecinătatea  schitului Pătrunsa lângă Râmnicu-Vâlcea. Este și preot slujitor, a fost hirotonit, este eromonah și are ascultări, merge în schituri, mânăstiri și slujește acolo.

Mi-l aduc aminte pe Părintele Valerian, înainte de1990, în Alioșa din Frații Karamazov de la Teatrul Nottara, unde făcea un rol absolut senzațional. Mărturisea că dragostea pentru Dumnezeu i-a rânduit viața. Sigur că sălbăticia peisajului, albastrul cerului, singurătatea îl ajutau să se concentreze mai bine, dar, dacă nu era pregătit, se prăbușea sub “zgomotul interior”. De altfel, la Muntele Athos există și călugărul Daniil, de o cultură impresionantă, care vorbește multe limbi străine. Este băiatul celebrilor actori Valeria Seciu și Octavian Cotescu.

Pentru o comunicare specială pentru dobândirea Duhului Sfânt ai nevoie de rugăciune. Între profesorii pe care îi am și de care m-am apropiat sufletește sunt mulți foarte tineri, cum este cazul Dr. Sebastian Nazîru,  profesor de Istorie a Bisericii universale, dar când te uiți pe CV-ul său ești impresionat. A scris multe cărți, a tradus din greacă și latină. Este preot slujitor la Biserica Greacă. Vorbește greacă așa cum vorbim noi română. În cler există oameni care au multe de spus. Aș putea spune că există o cremă a acestei aristocrații după care jinduim, oameni extraordinar de citiți, de cultivați.

Trebuie să ai har ca să te îndrepți spre partea asta religioasă?

Sigur că da, este o meserie vocațională, ca și actoria. Seamănă mult între ele. Atunci îți vorbește creația.

Care este punctul comun?

Credința, asumarea, rolul. În cazul teologiei, există o credință unică. E rolul rolurilor, ca o liturghie cosmică.

Se spune că Raiul este locul în care există bucurie veșnică. Tu cum te bucuri?

Trăind clipa. A-ți petrece o viață sordidă este la îndemâna oricui. A încerca să te îmbogățești sufletește este mai dificil.

Societatea românească trece printr-o perioadă complicată. Trăim un declin al culturii. Eu aș spune, așa cum era și o replică în Borgia, „cumplite vremuri trăim…”

Tot din Borgia aș adăuga o altă replică: „Nici regii, și nici popoarele nu-și pot ține toate promisiunile.” Să trecem cu mare băgare de seamă în această perioadă. Eu, personal, încerc să aleg din rolurile pe care le abordez, sunt atent la texte. Oricum, trebuie făcut ceva mai mult pentru Cultură. Mă gândesc la acea replică “Dați un leu pentru Ateneu”. Dacă noi așteptăm să facă ministrul Culturii George Ivașcu ceva… Dacă noi așteptăm să facă Guvernul ceva… Dacă tu ai astfel de conducători, înseamnă că ei atât pot. Mi-aduc aminte ce spunea un duhovnic… Dacă ne-am ruga cu toții ca în Vechiul Testament “Doamne, dă-ne conducători înțelepți”, poate s-ar întâmpla o minune. Dacă nu ai iubire pentru profesie, pentru ceea ce faci, nu poți să realizezi nimic în viață. Până la urmă, cred că este important ca fiecare să facă bine la locul lui de muncă. Evreii, după ce au fost eliberați din Egipt, s-au învârtit 40 de ani până au ajuns în Țara Făgăduită. Pentru că Dumnezeu nu a îngăduit decât după ce a murit ultima generație de robi. Probabil și la noi există această mentalitate de a te face plăcut omului. Ori noi ar trebui să ne facem plăcuți lui Dumnezeu, iubindu-ne aproapele ca pe sine însuși.

Când ai timp, cu ce te încarci pozitiv?

Prezența copiilor mei este o imensă bucurie în viața mea. De altfel, păstoresc, în cadrul Atelierelor Despinei,  niște grupe de viitori actori cu vârste între 5 și 14 ani. Și merg tocmai în Popești-Leordeni. Și cu asta mă încarc, presărând sămânță bună în sufletele unor copii. Mă încarc și cu cu o carte bună, o muzică clasică, cu drumeții, pelerinaje… Așa reușesc să evadez.

La ce visezi?

Nu mai visez. Mi-aș dori să fac un Remember Radu Beligan. Apoi, mi-aș dori să scot un album cu romanțe.

Ce înseamnă dragostea pentru tine?

Dragostea înseamnă armonia ta cu tine și să reușești să o transmiți celor din jurul tău. Aplauzele şi bucuria publicului mă fac fericit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.