Sir Simon Rattle abordează „Dialogul Carmelitelor”

Aflat luna aceasta pe afişul Operei „Covent Garden” din Londra, unde a dirijat pentru prima dată „Dialogul Carmelitelor”, Simon Rattle, care va împlini în luna ianuarie a anului viitor 60 de ani, a mai dirijat în această stagiune „Manon Lescaut” şi „Patimile după Sfântul Ioan”, la Festivalul de la Baden-Baden, la pupitrul „Berliner Philharmoniker”.

Considerat în general un dirijor al repertoriului simfonic, Simon Rattle a mărturisit într-un interviu acordat lui Laurent Barthel, pentru revista „Opéra”, că de la vârsta de 19 ani a dirijat cel puţin două opere pe an, iar stagiunea aceasta a fost cu adevărat excepţională, pentru că a condus la „Deutsche Oper” din Berlin „Inelul Nibelungilor” şi la „Staatsoper” din acelaşi oraş „Katia Kabanova”, apoi „Manon Lescaut” la Baden-Baden şi „Dialogul carmelitelor” la Londra.

„Să acompaniezi cântăreţii este o meserie: trebuie să-i laşi să respire, să le dai timp să articuleze, să găseşti culorile potrivite. Nu este neapărat foarte diferită situaţia când acompaniezi un solist instrumentist. Am dirijat de mai multe ori «Concertul nr. 1» de Brahms, cu Radu Lupu la pian, şi mi s-a părut foarte uşor pentru că totul suna extrem de natural. Cu un artist de acest fel, te simţi pur şi simplu obligat să respiri odată cu el. De fapt, acesta este lucrul cel mai interesant în meseria noastră: să găsim oamenii cu care putem respira!”

În luna septembrie a anului trecut, Simon Rattle a dirijat la Berlin „Inelul Nibelugilor” complet, înlănţuit într-un singur ciclu. Întrebat ce a însemnat această experienţă, marele dirijor a afirmat: „Dirijasem deja cele patru opere ale «Inelului» separat, dar niciodată înlănţuit. Desigur, producţia lui Götz Friedrich este veche, dar formidabilă şi sper că teatrul o va păstra mult timp pe afiş. Este un fel de «master class» privind modul de a nara o poveste printr-o linie directoare purtătoare de sens, cu un simţ al epicului greu de găsit astăzi. Soţia mea, Magdalena Kozena, care era în sală, mi-a spus că trebuie să neapărat să revenim peste câteva luni, când la pupitru se va afla Donald Runnicles. Pentru că eu, singura dată când am văzut producţia completă, cu efete speciale şi ecleraje, dirijam. Aşa că n-am avut ocazia să profit de spectacol!”

Scenă din „Inelul Nibelungilor” în regia lui Goetz Friedrich

Din fosă, explică Simon Rattle, este aproape imposibil să percepi un spectacol. Acelaşi lucru se întâmplă şi la un concert, unde orchestra şi dirijorul pot fi afectaţi de unele probleme de ansamblu, de care publicul nu este conştient, dar senzaţia nu este niciodată aceeaşi în cele două genuri muzicale.

În Operă, uneori, anumite detalii de scenografie pot crea dificutăţi. De exemplu, în „Flautul fermecat”, dirijat la Baden-Baden, Papano cântă la un instrument-jucărie, care a creat câteva probleme. „În comerţ, explica Rattle, se vând numai instumente-jucării acordate în «la 440». A fost nevoie pentru spectacol să se construiască un exemplar special, acordat la 442 sau 443 Hz. Sunetul rămâne înfiorător, dar cel puţin este la aceeaşi înălţime cu toată orchestra. Am acceptat alegerea acestui instrument pentru că propunerea era coerentă şi nu un capriciu al regizorului. Accept că rezultatul ar fi putut fi mai muzical, dar sunt convins că în spiritul lui Mozart, micul flaut al lui Pan, original, a fost conceput şi el ca o provocare… Doar că noi am avut mai mult de două secole pentru a ne obişnui cu el”.

Imagine din noua producie a Filarmonicii din Berlin cu Johannes Passion

Alegerea „Dialogului carmelitelor” s-a datorat şi faptului că Simon Rattle este pasioant de muzica franceză. Din fericire pentru el, Opera „Covent Garden” a constatat că nu mai fusese jucată de mult timp această capodoperă a lui Poulenc. Opera pune o seamă de probleme. Francis Poulenc dorea s-o reorchestreze, dar n-a mai apucat s-o facă. De exemplu, compozitorul n-a prevăzut niciodată cum trebuie să funcţioneze împreună instrumentele cu coarde şi cele de suflat, scriind partitura ca pianist. „Mi-am petrecut mult timp, de-a lungul carierei, ajutând tinerii să devină dirijori. Acum am avut eu şansa să fiu sfătuit de colegi tineri. Louis Langrée şi Stephane Denève, care cunosc foarte bine «Dialogul carmelitelor», mi-au semnalat câteva capcane. Fiecare dirijor trebuie să reechilibreze propria versiune în fosă, altfel opera se acoperă de un fel de frişcă care o face fadă în momentele în care ai nevoie mai ales de suc de lămâie”, explica el cu umor. Acelaşi lucru, după părerea sa, se întâmplă cu „Poemele simfonice” ale lui Liszt, în care ai impresia că lipseşte ceva şi dirijorul trebuie să găsească modalitatea de a evita acest lucru.

În spectacolul de la „Covent Garden” cu „Dialogul carmelitelor”, în afară de Sophie Koch şi de Yann Beuron, distribuţia era formată din cântăreţi nefrancofoni, chiar dacă mulţi dintre ei erau familiarizaţi cu opera şi stăpâneau destul de bine limba franceză. Rezultatul a fost foarte bun, dar nu perfect din acest punct de vedere. Din fericire, în „Dialogul carmelitelor” se poate juca pe cartea caracterului cosmopolit al unei mânăstiri, refugiu al unor femei venite din întreaga lume.

Există în relaţia dirijor-regizor grade diferite de înţelegere. O adevărată bătaie de cap, după părerea dirijorului.

Magdalena Kozena va cânta „Melisande”

„Pentru «Manon Lescaut» – prima operă de Puccini pe care a dirijat-o Simon Rattle – totul a mers foarte bine cu Richard Eyre: cântăreţii sunt toţi muzicieni excelenţi, interesaţi de regie. Este esenţial să spui povestea lui Manon Lescaut într-un mod original pentru că opera este extraordinară. Se uită întotdeauna că a fost creată cu numai o săptămână înainte de «Falstaff», ultima capodoperă a lui Verdi, şi că a servit de model unei întregi generaţii de compozitori. Când cunoşti bine «Pelléas et Mélisande», de exemplu, este aproape jenant să constaţi tot ce a împrumutat Debussy de la Puccini! (…) Când am refăcut «Katia Kabanova» la Berlin, în ianuarie trecut, am fost frapat de numărul de măsuri care păreau ieşite direct din «Madama Butterfly»”.

„Manon Lescaut” a fost o provocare nu numai pentru dirijor, dar şi pentru membrii orchestrei berlineze. Puccini este, după spusele lui Rattle, un compozitor incredibil de rafinat şi de inteligent.

Simon Rattle nu exclude abordarea şi a altor opere de Puccini, mărturisind că are o slăbiciune pentru „La fanciulla del West”, dar că pe lângă un regizor foarte bun, această operă are nevoie de o distribuţie excelentă. Pentru ca peripeţiile operei să rămână credibile, este nevoie, după părerea lui, de cântăreţi atenţi, cu spirit deschis şi hotărâţi să nu supraliciteze. Altfel, „La Fanciulla del West” riscă să evoce „un Pelléas dopat cu steroizi”.

Massimo Giordano în rolul Renato Des Grieux și Eva-Maria Westbroek ca Manon Lescait în producția de la Baden-Baden

Aluzia la „Pelléas et Mélisande” nu este întâmplătoare. Este opera pe care Simon Rattle a dirijat-o cel mai des în cariera sa, în cinci producţii diferite. O a şasea producţie este prevăzută la Filarmonica din Berlin. Ea va fi realizată de Peter Sellars, în spiritul „Patimilor” lui Bach. Debussy dorea iniţial ca orchestra să stea pe scenă, instrumentele simbolizând pădurea, şi ca Mélisande să moară printre viori. Simon Rattle şi Peter Sellars s-au gândit să-i îndeplinească dorinţa. Distribuţia este promiţătoare: Magdalena Kozena, în rolul Mélisande, Gerald Finley ca Golaud şi Christian Gerhaher care va debuta în Pelléas.

În ceea ce priveşte „Patimile” lui Bach, dirijorul mărturiseşte că n-a văzut niciodată atâtea persoane emoţionate până la lacrimi, atât printre membrii corului cât şi printre cei ai orchestrei, ca în timpul repetiţiilor cu „Matthäus Passion”. „Există multe muzici emoţionante, dar de câte ori revii la Bach, constaţi că te emoţionează imediat, aşa cum n-o face nicio altă compoziţie. Cu «Johannes Passion», lucrurile stau puţin altfel. Opera este sobră, nocturnă, de o violenţă foarte greu de comunicat prin orice metaforă. Dar această problemă vine numai din textul Evangheliei; ceea ce contează este că Bach şi libretiştii săi, după fiecare reprezentaţie s-au grăbit să adauge: «Asta ne priveşte pe toţi, suntem toţi implicaţi!»” Bulversantă i se pare dirijorului, în montarea lui Peter Sellars, interogaţia lui Pillat; „Care sunt rezultatele actelor mele? Există măcar unul?” Finalul coral din „Patimile după Sfîntul Ioan” este o deschidere către o altă lume, comunică speranţa de după traumatism.

Simon Rattle a renunţat la „Festivalul de Paşte” de la Salzburg pentru Festivalul de la Baden-Baden. Motivul principal a fost faptul că la Salzburg nimic nu putea fi schimbat. Totul trebuia să rămână aşa cum a fost gândit de Herbert von Karajan. „Eram uimit că Filarmonica din Berlin era atât de sigură de decizia ei, dar nu puteam continua să mobilizăm o întreagă companie de Operă pentru numai două spectacole”. Baden-Baden este un oraş plin de viaţă, iar Festivalul de acolo, un adevărat dar.

Sally Matthews în rolul Blanche și Sophie Koch ca Mere Marie în „Dialogul Carmelitelor”

Simon Rattle are o legătură puternică cu Filarmonica din Berlin, la coducerea căreia este numit pentru 16 ani. Pentru moment însă, dirijorul simte nevoia unei separări. Va reveni, desigur, la pupitrul ei şi după 2018. S-a declarat foarte mulţumit de această colaborare: „Ca o orchestră să reuşească să cânte ca un cvartet de coarde gigantic este nevoie de timp. În orice caz, cred că împreună cu orchesta am realizat lucruri mari şi că la nivelul tehnicii individuale, orchestra n-a fost niciodată mai sus ca acum”.

Vorbind despre Claudio Abbado, care îl precedase la conducerea Orchestrei din Berlin, Simon Rattle afirmă: „Claudio a oferit concerte incredibile, transcendentale, dar ce urma să se întâmple rămânea un mister. Nimeni nu ştia şi probabil nici el. Muzicienii habar n-aveau dacă vor reuşi să cânte la fel de bine şi a doua zi. (…) Claudio ne lipseşte enorm tuturor. Aveam atâta nevoie să fie alături de noi pentru a-l admira…, iar uneori pentru a ne amuza pentru că era muzicianul cel mai imprevizibil de pe planetă. Nu ştiai niciodată ce va spune chiar în ultimul moment! Îmi amintesc că într-o zi, pentru «La Mer», ceruse o partidă de violoncel mărită. A sosit dimineaţă la prima repetiţie: «Dar, dar, am vrut 16 violoncele, deci restul orchestrei trebuie să fie de o mărime potrivită. Îmi trebuie cel puţin 24 de prim violonişti». «Maestre, va fi dificil, mai avem numai 48 de ore până la concert». «Haideţi, există o mulţime de muzicieni la Berlin, mergeţi neapărat să-i găsiţi». Responsabilul s-a aşezat la telefon, a sunat peste tot. A doua zi, Claudio a început să repete cu o orchestră mult mai mare. «Dar, e curios… De ce cântaţi aşa de tare astăzi?» Până la urmă, concertul a avut o intensitate inimaginabilă”.

Scenă de final din „Katia Kabanova”

Cu Filarmonica din Berlin, Simon Rattle a abordat multe compoziţii contemporane, considerând că este necesar să fie aşa. Pentru ca o orchestră să devină din ce în ce mai bună, ea trebuie să se confrunte cu universuri diferite. „Acum doi ani, îşi aminteşte el, am sugerat să-l invităm pe Helmut Lachenmann, născut în 1935, după părerea mea cel mai mare compozitor german în viaţă. Toată lumea a fost fascinată! Să impui muzica timpului tău nu este mai greu astăzi decât acum două secole. … Weber, după primele măsuri din «Simfonia a 7-a» de Beethoven, a refuzat să asculte toată compoziţia, exclamând: «Omul ăsta trebuie închis într-un azil, muzica lui n-are niciun sens!»”

Simon Rattle a încercat să aducă muzica unor compozitori care nu sunt cântaţi foarte des la Berlin, cum ar fi americanii John Adams (născut în 1947) şi Elliott Carter (1908-2012).

„Mai mult ca oricând suntem toţi într-un proces de ucenicie”, afirmă el.

Scenă din spectacolul „Manon Lescaut” prezentat la Baden-Baden

Născut în 19 ianuarie 1955 la Liverpool, Simon Rattle a studiat la „Royal Academy of Music” din Londra. Şi-a făcut debutul ca dirijor în 1977 la Festivalul de la Glyndebourne cu „La Petite Renard Rusée”, iar doi ani mai târziu dirija pentru prima dată în Statele Unite „Los Angeles Philharmonic Orchestra”. În 1980 a devenit Dirijor principal şi Consilier Artistic al „City Birmingham Symphony Orchestra”. În 1990 a debutat la „Covent Garden”, iar în 1998, la Festivalul de la Salzburg. Au urmat Festivalul de la Aix-en-Provence şi, în 2002, postul de Dirijor principal al „Berliner Philharmonic”, post pe care îl va ocupa până în 2018. În acelaşi an, dirijează premiera mondială „Sophie’s Choice”, de Nicholas Maw, la „Covent Garden”, şi „Fidelio” la „Théâtre du Châtelet”. În 2005, debutează la Opera din Viena cu „Parsifal”. Urmează „Das Rheingold” la Festivalul Aix-en-Provence, „Walkiria” în acelaşi loc şi „Pelléas et Mélisande” la „Staatsoper Berlin”, „Götterdämmerung”. În 2010, debutează la „Metropolitan Opera” din New York cu „Pelléas et Mélisande”. În 2012 a dirijat „London Symphony Orchestra” la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Londra. Anul trecut a părăsit Festivalul de la Salzburg şi s-a instalat cu „Berliner Philharmoniker” la Festivalul de la Baden-Baden.

Simon Rattle și Magdalena Kozena în concert

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.