„Sunt cel ce, vrând să facă rău, face doar bine”

Că i se spune “Doamna Bulandra” în faţă sau doar în şoaptă înseamnă enorm pentru noi, dacă ne gândim că Doamna Bulandra era Regina Teatrului Românesc, autoritatea supremă pe scenă şi în viaţa scenei. O forţă, un fel de tobogan pe care alunecă marile roluri şi partituri pentru actorii geniali. Ce este nemaipomenit este însă diferenţa de statură dintre Doamna Bulandra şi marea actriţă Ofelia Popii, multiplu premiată. Adulată de marii regizori şi de public, ea este “bijuteria teatrului românesc”, aşa cum o numea la Gala de închidere a celei de a 20-a ediţii a Festivalului de Teatru de la Sibiu ambasadorul Japoniei, oferindu-i o păpuşă de porţelan ce avea chipul ei. Imperialei actriţe din alt veac i-a luat locul un spiriduş, un bulgăre de argint viu, o vietate magică. E când duhul binelui copilăros şi iubitor de farse, când expresia demonismului ce transformă totul în foc şi pară, delir şi dezastru. Arată ca o vrăbiuţă cu ochi albaştri, dar simţi că te poate înşfăca pe de-a-ntregul ca păsările de pradă. Spune replicile de parcă le-ar înşuruba în tine, de parcă ţi-ar arde carnea şi sufletul cu fierul roşu. Are o versatilitate de actor-orchestră. E bună, catifelată sau aprigă şi sălbatecă. Nu ştiu de unde pot izvorî atâtea fiinţe din această mare actriţă mignonă care ascunde într-un fel de Tom Degeţel o Doamnă Bulandra, o mie şi unu de roluri într-o mare vocaţie şi uriaşă putere de muncă şi dăruire artistică.

Un spectacol ce a cucerit mapamondul. Ofelia Popii şi Ilie Gheorghe

Să nu uităm că Ofelia Popii, fabuloasa actriţă, pătimaşă, lucidă şi cu un aer fals aerian, cu talent cu carul, a fost recompensată, la Festivalul de la Edinburgh, cu cel mai înalt premiu european, “Herald Angel Award”, pentru rolul lui Mefisto din ,,Faust’’, în regia lui Silviu Purcărete, pentru prezenţa ei „arhetipală şi tulburătoare“.

Megaproducţia adaptată după Goethe s-a jucat timp de cinci seri cu casa închisă, fiind considerată în unanimitate o capodoperă. Unul dintre cele mai pasionate articole este „Mi-aş vinde sufletul să mai văd o dată Faust“, al lui Euan Ferguson din „The Observer“: „S-ar putea să nu mai am vreodată ocazia să asist la un eveniment teatral atât de grandios. Purcărete trece pe plan secund relaţia dintre Faust şi Margareta pentru a accentua legătura dintre el şi Mefisto… pe jumătate Gollum, pe jumătate dandy, pe jumătate sexuat, interpretat strălucit de Ofelia Popii“.

Un rol gigantic, Mefisto

Laura Barnett de la „The Guardian“ aprecia: „De la tragerea cortinei intrăm într-o lume de vise şi coşmaruri. În câteva secunde uiţi că totul este în româneşte, cu subtitrare, şi te scufunzi. Magistrală, Ofelia Popii îl cucereşte pe Faust cu o serie de torturi suprarealiste, diabolice“. „Times“ specifica: „Un Mefisto terifiant, alunecos şi versatil, ce scoate sunete canine, metamorfozându-se într-un funcţionar kafkian, purtând servietă, apoi într-o aristocrată, într-un vârstnic încărunţit, în final, luând aspectul unui androgin înfrânt“. În „Financial Times“, Ian Shuttleworth notează: „Ofelia Popii este absolut tulburătoare în acest rol al unui Mefisto feminin, deşi personajul pare să-şi schimbe genul în funcţie de situaţie, în Noaptea Walpurgiei, unde efectul este năucitor“. Criticul teatral de la „The Independent“ mărturiseşte: „Am fost în Iad şi înapoi, cu Mefistofel“. Cronicarul de la “The Telegraph” comenta: „Vocea ei răguşită, versatilitatea, carisma sa creează un personaj deconcertant, ce pare venit dintr-o lume infernală“. Iar cel de la BBC afirma: “Mişcările sale sunt uimitoare. Vocea care alternează de la sunetele de copil la horcăitul unui bătrân o face să fie în centrul atenţiei”.

Producţia Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu a fost vizionată apoi, la Bruxelles, de un numeros public. Evenimentul a avut un ecou impresionant având în vedere că toate reprezentaţiile spectacolului au fost jucate cu casa închisă. Cu siguranţă că un punct important al acestui turneu l-a reprezentat participarea lui José Manuel Durão Barroso, preşedintele Comisiei Europene, la ultima reprezentaţie, unde cuvintele “fabulos”, “uimitor”, fantastic” nu au lipsit. Aplauze furtunoase pentru “Faust” şi la “Festivalul Goethe” de la Frankfurt, cât şi anul trecut la Maribor, Capitală Culturală Europeană. Să adăugăm şi două premii UNITER pentru cea mai bună actriţă.

După toate aceste superlative, ce mai poţi adăuga?

Mefisto, Lulu, Bess, Miţa Baston, Margareta, Sofia Egorovna, provocările Ofeliei Popii

Cu vocea sa răguşită, versatilitatea, carisma sa, creează un personaj deconcertant

Aplauze îndelungate, o partitură scenică cu care ai “furat ochii audienţei“, devenind centrul atenţiei. Ultimul interviu făcut cu tine a fost la întoarcerea după triumful de la Festivalul de la Edinburgh. Mulţi consideră că până acum „Faust” a fost rolul vieţii tale. De altfel, “Faust” a fost ca o explozie care a produs unde de şoc în întreaga lume teatrală. Aş dori să discutăm despre povestea succesului tău şi evoluţia acestui rol.

În mod sigur, Mefisto este o piatră de hotar. Am vrut să-mi schimb puţin stilul, în sensul să nu mai merg atât de mult în expresie, pentru că drumul meu mă ducea cumva înspre „Faust”. Celelalte roluri, mai mici, dinainte mergeau către zona mai spectaculoasă a expresiei corporale. Am încercat să fac roluri într-o zonă mai intimă. A fost şi motivul pentru care m-am apropiat de film. Am vrut să-mi văd şi zona cealaltă şi asta să mă ajute în teatru. Tot timpul din lume se condensa în Noaptea Walpurgiei. Simţeam, dincolo de norul de fum, dincolo de ceaţă, o imensă energie.

Cum te-ai apropiat de rolul acesta?

A fost foarte ciudată perioada aceea de repetiţii pentru că eram condusă parcă să fac personajul. De foarte multe lucruri nu mi-am dat seama decât intuitiv. M-am condus ca şi cum eram ghidată de un instinct, nebulos, fără a analiza foarte mult. M-am documentat înainte, cât timp eram la Luxemburg, unde făceam „Metamorfozele”, cu Silviu Purcărete. Dar, în timpul repetiţiilor, nu mă gândeam deloc ce fac şi de ce fac aşa. De aceea mi-e foarte greu să explic cum s-a întâmplat. Cred că personajul Mefisto a fost urmarea mai multor personaje pe care le făcusem şi a unei direcţii caremă preocupa încă de la terminarea facultăţii. “Faust” a pus cumva punct unui drum. După aceea am putut să fac altceva.

Faust şi Mefisto

E un rol epuizant care îţi cere o agilitate de felină. Mă întrebam cum, în “Metamorfozele”, poţi să stai ore întregi în apă, în frig şi în ploaie. Cum te simţi după asemenea lungi spectacole?

Am nevoie cam de patru ore ca să-mi revin. Din cauza adrenalinei nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Îmi revin pe la ora 5 dimineaţa. Dar, revenind, Mefisto nu şi-a încheiat misiunea. La fiecare reprezentaţie simt că mă duce într-o anumită direcţie, ca şi cum ar avea viaţa lui. Sper că îmi va trece şi nu va pune stăpânire pe mine. Eu sunt foarte credincioasă şi nu vreau să cred că diavolul va pune laba pe sufletul meu. Dar credinţa şi salvarea mea sunt, de fapt, în final şi atunci am şi puterea de a aduce personajul către mine. Dar simt că el se dezvoltă la fiecare spectacol în alt fel. Are multe direcţii şi dacă deplasezi accentul numai puţin într-o parte, el se duce într-o altă direcţie. Bineînţeles, diferenţa este foarte fină, aproape insesizabilă.

În Faust, o mare actriţă pătimaşă, lucidă

Această schimbare de direcţie este cumva lupta dintre bine şi rău sau, aşa cum sună şi replica spusă magistral de Ilie Gheorghe, „Clipă, opreşte-te că prea frumoasă eşti”, este vorba despre atracţie?

În momentul în care rosteşte această replică, sufletul lui este, din punctul de vedere al lui Mefisto, vândut complet diavolului. Faust spune însă „aş zice“, ceea ce lasă un final deschis. Toţi suntem nişte Fauşti care ne epuizăm întreaga energie pentru lucruri pământene. Ilie Gheorghe este, la fel ca şi mine, genul de actor care lasă în fiecare spectacol ceva din sufletul lui.

Este şi o luptă, dar şi o atracţie. E un fel de „care pe care”, cine pe cine convinge. O şiretenie. Există un fel de diavol şi de Mefisto şi în personajul Faust. Este şi motivul pentru care Mefisto reuşeşte să se strecoare în sufletul lui. Strecoară îndoiala, pentru că el este un om care pune întrebări. Când te îndoieşti, există nuanţe, iar când există nuanţe, diavolul poate interpreta. Aşa îl poate manipula Mefisto, îl poate atrage în jocul lui. Dar există în Faust şi cealaltă parte, pe care Mefisto n-o poate poseda, o latură umană care înseamnă iubire, care înseamnă Dumnezeu şi la care Mefisto nu are acces. Şi asta ar vrea el să dobândească. Cred că aceasta este lupta care se dă şi în interiorul lui Mefisto, şi în relaţia lui cu Faust. Dobândirea acelui lucru preţios pe care nu l-a avut niciodată şi care ţine de Dumnezeu: iubirea.

Ce nelinişti îţi mai trezeşte Mefistofel acum?

Acest rol a fost pentru mine o mare provocare. Îmi place pentru paleta largă de treceri nebuneşti de la o situaţie la alta. Mă impresionează tristeţea acestui personaj, faptul că, oricât s-ar juca, el nu se simte niciodată liber. “Plăceri, noroc, nimic nu-l mulţumea. Doar clipa cea din urmă goală, rea ar fi dorit s-o-nlăţuie sărmanul”. E un personaj chinuit, care tânjeşte să cunoască ceea ce este imposibil de aflat.

“Plăcerea de a juca este enormă”

Un rol răscolitor în Lulu

Este impresionant faptul că nu te-ai lăsat îmbătată de aplauze. De atâţia ani de când joci acest rol, intri cu aceeaşi plăcere în scenă?

Cu şi mai mare plăcere ca la început. Atunci aveam o foarte mare teamă, eram foarte tânără şi nu eram pregătită să am un rol principal atât de mare. Poate că nu era rău. Nu ştiu. Dar acum teama a dispărut şi plăcerea mea de a juca este enormă.

Cum ai trăit succesul fulminant pe care l-ai avut la Edinburgh?

La începutul spectacolului şi la aplauzele din final era un fior, care există de altfel şi când joci acasă. Dar acolo, la Edinburgh, era atât de puternic, încât simţeai cum este încordat aerul din jurul tău, atât din cauza tensiunii, cât şi a energiei publicului. Era ceva miraculos în aer. M-am bucurat foarte mult de premiu.

Când eşti pe scenă, observi publicul sau faci abstracţie de el?

Ambele. Fac abstracţie într-o anumită măsură, dar înregistrez tot. E o relaţie delicată, ca între doi amanţi. Reuşita dialogului depinde de ritmul comun al celor doi parteneri, public şi actor. Îmi amintesc fiecare scârţâit de scaun. Ieri, de exemplu, înainte de a da eu ultima replică, o doamnă a strănutat. De asemenea, chiar la început, când stau de vorbă cu Dumnezeu, înainte de al doilea calup, am auzit un râset în depărtare şi o maşină. Îmi amintesc fiecare lucru pentru că e important să fii deschis şi să foloseşti cumva chiar zgomotele din afară.

Am vorbit despre publicul de acasă, despre cel de la Edinburgh. La începutul acestui an ai fost la Tokyo, cu “Lulu”. Cum e publicul japonez?

Foarte deschis şi extrem de atent. Aveam emoţii pentru că ei au o altă cultură, un alt gen de teatru şi n-au venit numai oameni avizaţi să vadă spectacolul. Erau şi ceea ce noi am numi middle class, oameni normali. Dar şi la Tokyo mi s-a întâmplat să mă oprească oamenii pe stradă. Îmi ziceau Lulu şi îmi cereau autografe. Eu mă plimbam cu căciulă, era foarte frig şi, după părerea mea, eram de nerecunsocut.

Lulu, un personaj cu nenumărate valenţe

Cum te-ai apropiat de Lulu, din piesa omonimă a lui Frank Wedekind, un alt rol care ţi-a marcat cariera, creat special pentru tine de regizorul Silviu Purcărete şi de scenograful Helmut Stürmer, şi de ce l-ai modificat în ultimul timp?

A fost un cadou pentru mine. Lulu este un personaj fascinant, malefic. Are un ceva care nu poate fi prins în cuvinte. Eram copleşită de rolul „Lulu“, o victimă a societăţii, rol pe care îl datorez în aceeaşi măsură şi lui Helmut Stürmer, care a avut ideea „să mă aducă pe canapeaua lui Freud“, gândită ca o masă de disecţie, o lecţie de disecare a societăţii, care-şi ascunde sub perdelele „diafane ale inocenţei“ secretele murdare din familie. Este un personaj care aduce cumva cu Marilyn Monroe, o femeie-copil extrem de încântată de viaţă, care iubeşte în mod visceral, dar care fascinează prin ceva dincolo de sexualitate. Am marea bucurie, şi abia aştept să-i spun şi domnului Purcărete, că în sfârşit am înţeles în timpul unui spectacol aşa cum trebuie să fie ultima scenă, când vine Jack Spintecătorul, chiar înainte de sfârşit. Am înţeles cum poate gândi Lulu în acel moment.

Şi cum gândeşte?

Simte o mare uşurare, pentru că în sfârşit a întâlnit un bărbat care o eliberează. La final eu cred că ea îl invită pe Jack Spintecătorul în cameră. Şi aşa am şi făcut în acel spectacol şi în celelalte după el. După ce urlă disperată că va fi omorâtă, e un moment în care are revelaţia. Lulu are tot timpul o insatisfacţie, o sete nepotolită. Şi cred că în acel moment, îşi dă seama că asta a aşteptat de-a lungul acestei vieţi.

Cum te desparţi de un personaj, cum te regăseşti? Cum te-ai întâlnit cu Bess, din “Breaking the waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess”, pe care ai făcut-o altfel decât în filmul lui Lars von Trier?

Mi-e dor de Bess. Exact când începeam să înţeleg mai bine personajul, nu l-am mai jucat.

De ce?

Nu ştiu de ce spectacolul nu a mai fost programat de vreo doi ani. A plecat regizorul tehnic al spectacolului, care era foarte important, şi n-a fost timpul necesar ca să-l reluăm cu un alt regizor. Este aceeaşi temă care pe mine mă obsedează. Ce înseamnă iubirea? Ce înseamnă Dumnezeu? În „Bess”, iubirea e dincolo de limitele pe care ţi le impune religia. Ea ajunge să se prostitueze pentru omul iubit şi nu consideră că ar face ceva rău. „Dumnezeu îi dă fiecăruia câte un talent“, zice Bess McNeill, „Dumnezeu îl ajută pe fiecare dintre noi să fie mai bun. Eu, de exemplu, sunt foarte proastă, dar sunt foarte bună la asta”. Însă continuă să vorbească cu Dumnezeu. Cât este boală în toate acestea? Până unde poate merge un bolnav în iubire? Câte bariere există în creierul omului sănătos care îl împiedică să simtă? Sunt foarte multe idei frumoase acolo. În final, mi-am dat seama că Bess nu e bolnavă şi n-ar trebui interpretată ca atare. Handicapul ei nu este mental. Este dat de faptul că simte şi iubeşte mai mult decât un om normal.

“Sunt dezamăgită cînd nu pot ajunge la o trăire autentică”

Egorovna alături de Platonov

Margareta, imaginată recent în “Maestrul şi Margareta”, tratează aceeaşi temă a eternei lupte dintre bine şi rău, dar şi a liberului arbitru, printr-o fascinantă poveste de dragoste. Ea este unul dintre marile personaje ale capodoperei lui Bulgakov, dar spectacolul a stârnit discuţii. Cum e Margareta pentru tine?

Eu o consider un personaj mai complet decât a vrut să-l prezinte regizorul Zoltán Balázs. Desigur, ca actor, nu poţi avea libertate absolută în a-ţi impune punctul de vedere nici măcar în ceea ce priveşte personajul tău. Pentru ca spectacolul să iasă bine, trebuie să te încadrezi în viziunea regizorală. Şi dacă regizorul vrea ca Margarea să nu fie personajul cel mai important al spectacolului, asta este. Margareta mea mi se pare într-un fel ciuntită.

Ai văzut cumva spectacolul cu Ştefan Iordache şi cu Valeria Seciu, făcut înainte de Revoluţie, pe scena “Teatrului Mic”, de Cătălina Buzoianu?

Nu, eram prea mică. Dar am auzit despre el şi am citit câteva fragmente din scenariu, care era superb. În spectacolul de acum, am interpretat povestea lui Bulgakov. Regizorul nu a luat texte ca atare din roman, a luat fragmente din texte critice… A vrut să pună totul într-un mediu teatral, de varietăţi. Totul se întâmplă în acest mediu, în care Woland este regizorul, Margareta este o actriţă care are în ea mai mult decât o actriţă de varietăţi. Ideea e frumoasă. Dar nu ştiu dacă în economia întregului spectacol, tot ceea ce am discutat noi despre personaj se poate vedea în două secunde. Regizorul a vrut mai curând să surprindă o atmosferă de teatru. El e un regizor bun şi talentat… Dar a vrut altceva. N-a mers pe povestea din „Maestrul şi Margareta”, care este atât de complexă încât ar putea duce la un spectacol de cel puţin patru ore.

Bess, un personaj pe care l-a interpretat cu pasiune

Cine şi-a dat seama de posibilităţile tale de a interpreta cu atâta dăruire o vastă paletă de roluri şi ce întâlniri esenţiale ai avut? Cu siguranţă, cea cu Purcărete am putea spune că a fost „de gradul trei“. El a fost cel care te-a lansat pe orbita internaţională, afirmând despre tine: “Ofelia este genul de actor care lasă o bucată din carnea ei în fiecare rol”.

Am învăţat în primul rând că întâlnirile sunt rare şi preţioase. Sunt sigură că n-aş fi ceea ce sunt acum dacă nu m-aş fi întâlnit cu Purcărete. A fost o întâlnire esenţială. De la domnul Purcărete am învăţat rafinamentul, şlefuirea, alchimia unui spectacol. Înainte de “Faust” am mai jucat şi în „Pilafuri şi parfum de măgar“, şi în „Cumnata lui Pantagruel”, un spectacol de grup, de atmosferă, dar şi, mai târziu, în “D-ale carnavalului”, interpretând-o pe Miţa Baston şi încercând să-i dau o altă faţetă. Mă impresionează felul în care acesta povesteşte în imagini. Are un dar de a-ţi stârni imaginaţia, de a-ţi declanşa viziunea asupra rolului. Te conduce uşor şi te aduce unde vrea el. Întâlnirea cu Purcărete a fost unică. Se întâmplă rar ca un regizor, pe lângă un talent extraordinar, să aibă şi răbdare, să se uite la tine în mod real şi nu cu ceea ce ştie despre tine. Mi s-a întâmplat să fiu catalogată ca actriţă după ce am fost văzută în câteva spectacole. Dar eu nu sunt rolurile acelea. Ele sunt urmarea a ceea ce am gândit şi am simţit eu citind un material. Dar despre materialul altui regizor voi gândi poate altceva. Şi atunci se naşte ceva nou şi important, interesant. Dacă regizorul vine cu o părere deja formată despre mine… Purcărete îţi dă libertate, te lasă să inventezi, îţi întinde o mână şi pe urmă te lasă să mergi pe linia pe care vrei… Mă simt în siguranţă când lucrez cu domnia sa. Ştiu că şi dacă am momente de panică, momente în care nu ştiu sau devin mai agresivă, înţelege. Pentru că şi el le are la rândul lui şi asta nu alterează părerea unuia despre celălalt. Simt din partea lui o apreciere necondiţionată, aşa cum există şi din partea mea faţă de el. Când un artist este atât de mare ca Purcărete, nu poate merge într-o singură direcţie. El nu îţi dă indicaţii foarte precise. Nu îţi explică situaţia ca la şcoală. Dă indicaţii de poet, cum ar fi „aici se sime miros de…”. Dar de la el înveţi actorie mai mult decât de la un mare actor. Şi Heti Stürmer are un loc aparte în sufletul meu. Şi de la el am învăţat că un actor trebuie să fie şi cult, şi inteligent şi nu doar mulţumit cu aura din jurul lui. Îi datorez imens domnului Constantin Chirac, directorul Teatrului “Radu Stanca”, pentru că datorită domniei sale m-am întâlnit cu personaje pe care le căutam. Şi de multe ori mă gândesc ce noroc am avut să prind castingul de la Sibiu… Şi să mă bucur de orice clipă. De altfel, sunt mândră că lucrez într-o echipă de oameni minunaţi. Mă bucur că i-am avut alături de mine şi pe scenografii Lia Manţoc şi Dragoş Buhagiar, dar şi pe muzicianul de renume Vasile Şirli.

În Berlin-Alexanderplatz, pasiune şi dramă

O altă provocare a fost recenta premieră cu „Platonov”, în regia lui Alexandru Dabija. Ce poţi să-mi spui despre rolul Sofiei Egorovna, în care joci admirabil, cânţi, dansezi, te apropii de lumea personajelor lui Cehov?

Pe domnul Dabija îl admiram foarte mult văzându-i spectacolele. De când am lucrat cu el sunt cea mai înfocată admiratoare. La repetiţii e şi bântuit, dar şi inteligent, are şi un umor extraordinar. Bineînţeles că Nicu Mihoc face un admirabil Platonov, dar veţi vedea că fiecare rol, de la cel mai mic la cel mai mai important, este ca o bijuterie lucrată cu migală. E un lucru foarte greu pentru un regizor ca într-un colectiv de 20 de actori să decupeze fiecare rol şi să-l facă o creaţie. Asta a făcut Alexandru Dabija în „Platonov-ul” lui Cehov. Cu o răbdare infinită. E un spectacol care merită văzut. Şi mie mi-ar plăcea să-l văd! Sunt foarte încântată că am reuşit, în sfârşit, să lucrez cu Dabija. Sper să se repete. Îi place foarte mult oraşul, şi-a închiriat un apartament şi vine din când în când. Sibiul îl inspiră.

Mi-ai plăcut foarte mult şi în „Ultima zi a tinereţii”. Cum ai lucrat cu Yuryi Kordonskyi?

Minunat. Este formidabil să-l urmăreşti când face el personajul. Este nu numai un regizor, dar şi un actor senzaţional. I-am văzut spectacolele de la Bucureşti, printre care şi „Îngropaţi-mă pe după plintă”, cu geniala actriţă Mariana Mihuţ. Iar când eram studentă am fost la „Unchiul Vanea”, montat de el la „Bulandra”, impregnat cu senzualitate. Nici nu-mi imaginam atunci că voi ajunge să lucrez cu regizorul Kordonskyi. M-a uimit când am aflat cât e de tânăr. Iar scenografia lui Buhagiar, la “Ultima zi a tinereţii”, este un personaj în sine.

În Platonov-ul lui Dabija

Cum a fost întâlnirea cu Lia Bugnar? Pentru interpretarea din spectacolul ei, “Felii”, ai fost distinsă cu Premiul UNITER pentru “Cea mai bună actriţă în rol principal”. Cum e să faci şapte roluri într-un singur spectacol?

Imediat după „Faust”, aşa cum vă spuneam, doream să realizez altceva. Dar provocarea de a face 7 personaje în spectacolul „Felii” al Liei Bugnar, fără a apela la mijloace exterioare, a fost foarte mare. A trebuit să caut în interiorul meu, ceea ce îmi place. S-a tot spus că ies pe o uşă şi intru pe alta, schimbată complet. E un truc. Exterior eu mă schimb foarte puţin. Am o rochie neagră şi în rest îmi pun o băsmăluţă pe cap sau o dau jos, sau iau un paltonaş… Schimbarea de costum e minimă. Din interior trebuia să dau impresia că se întoarce un alt personaj. Iar când încep relaţiile între personaje, e foarte dificil. Repetiţiile le-am făcut fără schimbare de costum. A fost greu, iar Lia a fost senzaţională.

Cel mai recent rol al tău a fost în aceste zile în premiera de la Sibiu, cu “Solitaritate”, în regia Gianinei Cărbunariu.

Autoarea a făcut o combinaţie între solitudine şi solidaritate şi a ieşit “Solitaritate”. Sub pretextul respectării unor convenţii sociale, sunt inventate de fapt reguli noi, menite să stigmatizeze diferenţa şi să estompeze tot ceea ce ar putea să ne apropie. Mai grav decât radicalizarea discursului politic despre sărăcie este faptul că acesta a contaminat spaţiul public. Am lucrat bine cu Gianina. E un spirit liber, o minte deschisă şi inspirată. Ea a scris textul pornind de la cazuri reale din România. Pe lângă latura socială sunt şi scenete cu culisele teatrului.

“Aripile îngerului nu te ating în fiecare seară”

Un rol ce i-a picat mănuşă

Ai călătorit mult. Unde te-ai simţit ca o regină?

Nu ştiu. În general nu mă simt regină decât în momentul în care joc. Şi, de fapt, atunci mă simt cum trebuie să se simtă personajul.

Când un rol nu-ţi merge foarte bine trăieşti sentimentul eşecului?

Când un rol a ieşit foarte bine într-o seară, succesul trage după el şi o mare dezamăgire, la gândul că nu va mai ieşi aşa. Mi s-a întâmplat de multe ori. O stare excepţională nu e repetabilă de fiecare dată. Aripile îngerului nu te ating în fiecare seară. Poate ăsta este norocul meu. O mare bucurie vine întotdeauna însoţită de un gând de genul ăsta. Şi atunci nu înnebunesc de orgoliu şi de fericire pentru că mă gândesc că îmi va fi greu să depăşesc momentul acela şi chiar să-l egalez. Sigur că asta duce la o măcinare interioară, cum probabil are fiecare artist, şi la tristeţe. Sunt dezamăgită atunci când nu pot ajunge la o trăire autentică în fiecare moment al unui spectacol. Ştiu că nu e normal să fie aşa pentru că ai lua-o razna. Dar exisă un punct în care eşti una cu personajul şi totuşi îţi păstrezi mintea. Este momentul ideal şi dacă nu-l atingi, lasă în urmă un gol. “Orice muzică scârţâie când sufletul e dezacordat”, afirma Beethoven. Dar trebuie să mergi mai departe pentru că altfel ratezi tot spectacolul. Mi-e teamă să nu mai văd diferenţa dintre realitate şi viaţa de pe scenă, să nu devin, fără să-mi dau seama, un personaj şi în viaţa reală.

Să înţeleg că la unele spectacole, în timp ce joci, schimbi câte ceva.

Cam la toate, pentru că întotdeauna caut. Este avantajul, dar şi chinul meu. La aproape fiecare reprezentaţie am un moment al meu şi ştiu că asupra lui trebuie să mă concentrez. Şi apoi am libertatea de a merge mai departe, de a dezvolta în profunzime. Dacă nu lucrezi, spectacolul a trecut degeaba. În teatru, drumul este individual. Mă bucur de popasurile scurte. Continui să caut esenţa pentru a descoperi lumea magică din spatele cortinei.

În D-ale carnavalului. Foto Mihaela Marin

La câte roluri magnifice ai făcut, ar trebui să ţi se întindă un covor roşu. Cum trăieşte un actor ca tine în ziua de azi?

Atât eu, cât şi prietenul meu, actorul Ciprian Scurtea, suntem destul de singuratici de felul nostru. Avem câţiva prieteni buni, dar nu ne vedem tot timpul. Nu suntem genul care să ieşim, să socializăm foarte mult. Cunoaştem puţini oameni, destul de aleşi, e drept.

Ce te dezamăgeşte în ziua de azi?

Noi trăim şi în viaţă un teatru al absurdului, un dialog al absurdului. Mă dezamăgeşte că România, noi ca popor, nu reuşim să ieşim odată din cloaca asta. Uneori mi-e frică să mă gândesc la viitor. Mi se rupe sufletul când ştiu că un tânăr actor are în primul an de profesie 600 de lei pe lună. Un salariu mai mic decât cel al unei femei de serviciu. La Sibiu avem noroc cu Constantin Chiriac, că mergem în turnee în întreaga lume. Atunci mai reuşim să economisim ceva bani. Apoi, mă dezamăgesc murdăria sufletească, mizeria umană, bârfele, râca, perfidia, ura… Dar şi agresivitatea pentru lucruri minore. Uneori aceste lucruri se întâlnesc şi în teatru şi asta mă dezamăgeşte. Oricât aş iubi ţara asta au fost momente când m-am gândit să plec din cauza acestei mizerii umane. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că România îmi place foarte mult. Nu aş putea să locuiesc în altă ţară.

Ştiu că eşti de la Arad. Cum te simţi la Sibiu?

Mă simt bine. Eu am făcut facultatea la Cluj. În Sibiu am venit prima dată în anul I de facultate şi m-am îndrăgostit de acest oraş medieval, dar plin de lumină şi farmec.

“Pentru mine marile provocări sunt rolurile grele”

Spectacolul Felii i-a adus Premiul UNITER pentru cea mai buna actriţă

De unde pasiunea pentru scenă?

Mi-a fost sădită din copilărie de mama, care iubea teatrul. Părinţii mei erau profesori în Arad. Mama, de limba română, tata, de matematică. În copilărie îmi plăcea să fac teatru de păpuşi şi să inventez, mai apoi, poveşti poliţiste. Am dat peste nişte însemnări ale mele şi m-a bufnit râsul. În liceu scriam proză scurtă şi îmi visam viitorul în această zonă. Făcusem liceul real şi eram foarte bună la matematică. Nu ştiu ce scânteie s-a declanşat când m-am hotărât pentru teatru şi am fugit la Bucureşti, unde am picat cu brio la concurs. Am reuşit la Cluj, la Universitatea ,,Babeş-Bolyai“, la clasa lui Marius Bodochi. Am absolvit cu două piese de Eugen Ionescu, „Cântăreaţa cheală“ şi „Jacques sau supunerea“. A urmat o perioadă în care nu eram angajată nicăieri şi dădeam telefoane. Am aflat de un concurs la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. M-a remarcat regizorul Alexander Hausvater şi am obţinut rolul maiorului Schrekinger din „Canibalii“. Debutul meu a fost unul puternic, fapt care mi-a deschis drumurile, le-am stârnit interesul şi altor regizori. Hausvater nu s-a luat după faptul că eram mică şi slabă, astfel că nu mi-a dat rolul copilului. Dimpotrivă, mi-a oferit rolul cel mai rău: nepoata unui maior german care omorâse o cabană întreagă de evrei. Ea retrăieşte experienţa bunicului, se pune în situaţia lui ca să înţeleagă. Era un rol foarte pervers. A fost o muncă de căutare profundă. Subiectul piesei se asemăna într-o anumită măsură cu cel din spectacolul “Judecata” pe care Hausvater l-a montat la Teatrul German şi care, atunci când l-am văzut la Sibiu, mi-a amintit de “Canibalii”. Am jucat apoi sub bagheta unor regizori importanţi: Măniuţiu (în „Electra“ şi „Experimentul Iov“), Tompa Gabor (în „Rinocerii“), Andryi Zholdak (în „Othello“), Radu Nica (în „Nora“), Andrei Şerban (în „Pescăruşul“). De la fiecare dintre ei m-am îmbogăţit cu câte ceva. Am primit acum nenumărate invitaţii de a merge atât în Europa, cât şi în Japonia, şi aceasta datorită excelentului director Constantin Chiriac, căruia îi admir nebunia şi încăpăţânarea de a realiza ceea ce vrea.

Există vreun rol pe care ţi-ai dori să-l joci?

Multe. Iubesc rolurile mari. De fapt, nu ştiu dacă există vreun actor căruia să-i placă rolurile mici. Când spun mari, înţeleg rolurile foarte grele. Sunt multe la care mă gândesc şi pe care le recitesc periodic. Nu spun niciunul pentru că mi-e teamă că nu se mai îndeplineşte. Dar, pentru că am să-l joc poate mult mai târziu, mărturisesc că îmi place Martha din „Cui i-e frică de Virginia Woolf”. E la fel de dificil ca şi celelalte la care mă gândesc, cum ar fi rolul profesorului din „Lecţia” de Eugen Ionescu.

Actriţa-orchestră

Cum te pregăteşti ca să intri în pielea unui personaj? Citeşti literatură, vezi filme?

Da, încerc să văd tot ce pot găsi. Nu neapărat pentru că vreau să fac altfel, ci ca să văd cum au putut să gândească nişte creatori când au analizat, au descifrat un rol. M-am apucat să citesc „Biblia” şi „Psalmii”, pentru că în “Breaking the Waves” sunt fragmente din “Psalmi”. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: “Numai Dumnezeu, cu nesfârşirea Lui, poate ţine sufletul absorbit în contemplarea Lui, adică în linişte, fără trecerea necesară de la un lucru mărginit la altul”.Cine să desluşească feluritele puteri ale sufletului?

Ce te pasionează acum din literatură?

Când am făcut „Maestrul şi Margareta”, cred că am citit în timpul repetiţiilor de vreo cinci ori cartea, care era oricum romanul meu preferat şi înainte. Dar nu am preferinţe speciale în literatură. Citesc toate genurile.

În ultimul timp te-ai lansat şi în film. În afară de „Undeva în Palilula” al lui Silviu Purcărete, în care ai jucat admirabil, în ce alte pelicule vei mai apărea?

Va fi lansat în curând un film al lui Dinu Tănase, intitulat probabil „Portret în pădure”. Interpretez rolul principal, alături de Sorin Leoveanu, într-o peliculă ce urmează şi ea să apară, „Q.E.D.” (Quod erat demonstrandum), un film despre matematicieni, regizat de Andrei Gruzsniczki. Este al doilea film al lui, după „Cealaltă Irina”. Este vorba despre o intelectuală care, în perioada comunistă, se luptă între datoria ei de mamă şi de fiică şi dorinţa de a fi alături de soţul ei care a rămas în străinătate. Până la urmă emigrează împreună cu copilul, lăsându-şi însă tatăl în ţară. Este un film psihologic. Despre alte proiecte nu aş vrea să divulg nimic deocamdată.

În Solitaritate

Ce te pasionează mai mult, filmul sau teatrul, care este o artă efemeră?

Îmi place foarte mult filmul, dar mai mult îmi place teatrul. La teatru nu poţi faci duble. Dacă n-a ieşit dubla din seara asta, ai ratat spectacolul. Consumul este imens. În teatru trebuie să-ţi gândeşti întregul personaj cap-coadă. Regizorul nu mai poate să aranjeze nimic la montaj ca să iasă bine. Pe scenă eşti tu singur cu spectatorul. Nu există trucuri. Filmul îmi place pentru că este mult mai subtil. În teatru, trăiesc intens. În film trebuie să mă obişnuiesc să atenuez intensitatea. Eu trebuie însă să ajung la film tot prin teatru. Trebuie să trec prin suferinţa maximă şi apoi s-o şterg ca să ajungă suportabilă pe peliculă. Sunt pasionată de poveştile oamenilor.

După câte ştiu, eşti un om foarte credincios. Dacă l-ai întâlni pe Dumnezeu, ce i-ai spune?

Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc! “Dumnezeu mai confundă oamenii, iconiţele îi amintesc cine e bun”, cum spunea Bela din spectacolul “Felii”.

Când fugi de acasă, unde îţi place să evadezi?

Iubesc Italia, o ţară binecuvântată de Dumnezeu. Mi-aş dori foarte mult o vacanţă acolo.

Fermecatoare în rolul Sofiei Egorovna din Platonov

Şi de ce nu te duci?

Trebuie să punem bani deoparte. Dar vom ajunge cândva. Pe de altă parte, avem aici, la Sibiu, în împrejurimi, zone minunate în care te încarci energetic. Aşa că, în lipsă de bani… Şi abia aştept să mă duc la mare pentru că acolo simt că mă relaxez.

Spune-mi ce replică ţi-e mai aproape de suflet acum?

Este din “Faust”: “Sunt cel ce, vrând să facă răul, face doar binele”.

Le ce visezi?

Am visuri mărunte, deşi uneori îmi imaginez utopii, iar alteori îmi închipui că dorm pe o aripă de înger.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.