La finalul lunii iunie au avut loc două evenimente potențial definitorii pentru viitorul Orientului Mijlociu: o întâlnire discretă la Ierusalim între consilierii de securitate din SUA, Rusia și Israel și o conferință in Bhrain dedicată ”înțelegerii secolului” în Orientul Mijlociu, negociată de ginerele președintelui Trump, Jared Kushner. Din păcate, la conferința din Bahrain nu au participat nici delegați israelieni, nici palestinieni, motiv pentru care s-a considerat că acordul ”s-a născut mort”. Și s-a născut mort și pentru că el nu are decât o componentă financiară – miliarde de dolari americani și petrodolari din Golf care se pregătesc să finanțeze teritoriile palestiniene, fără ca palestinienilor să li se ofere o soluție politică cocretă de a avea propriul stat.
”Nu este nicio îndoială că, din perspectiva țărilor arabe, o alianță de securitate cu Israelul și împotriva Iranului – de preferință cu susținerea SUA – dublată de contracte tehnologice și comerciale, este mai importantă decât ideea solidarității cu palestinienii”, este perspectiva ziarului israelian Haaretz. ”Este o rușine ca țările arabe să fie complice la această conspirație. Această conferință normalizează lucrurile împotriva cărora palestinienii au luptat dintotdeauna”, vine replica unui editorialist de la publicația Middle East Eye.
Suprinzătorul plan american pentru Orientul Mijlociu din urmă cu un secol
Cu o sută de ani înainte, SUA au lucrat mult mai înțelept și eficient pentru un ”acord al secolului”. Jurnalistul Robert Fisk, de la The Independent, arată cât de diferită este abordarea americană actuală a Orientului Mijlociu față de cea din perioada wilsoniană.
”În urmă cu exact o suta de ani, președintele Statelor Unite dorea o ”înțelegere a secolului” în Orientul Mijlociu. Profesorul creștin Henry King, de la Oberlin College, nu era un Jared Kushner din zilele noastre. Nici el și nici industriașul Charles Crane, a cărui familie s-a îmbogățit fabricând toalete în Chicago, nu erau ginerii președintelui SUA. Însă Woodrow Wilson i-a trimis, în 1919, într-un turneu ambițios printre ruinele Imperiului Otoman, pentru a vedea ce se poate face pentru musulmanii și creștinii arabi și pentru evreii din Orientul Mijlociu, dar și ce se poate face pentru turci, americani și greci.
Ei s-au întors înapoi la Washington, acum o sută de ani, cu o serie de recomandări care ar arunca o umbră asupra noastră chiar și astăzi.
Spre deosebire de Kushner și de actualul ambasador sionist al SUA în Israel, David Friedman, ei nu s-au dus în regiune pentru a vorbi cu cei mai bogați arabi. Le fel, spre deosebire de Kushner și ambasadorul SUA, arabii și evreii din Palestina nu s-au ferit să se întâlnească cu ei. Cu toții doreau să știe dacă principiul autodeterminării popoarelor al președintelui Wilson s-ar fi putut aplica și în Țara Sfântă.
Domnii King și Crane au urcat anevoie munții din Orientul Mijlociu în mijlocul verii anului 1919, au mers de-a lungul unor căi ferate, pe poteci și au navigat de-a lungul coastei mediterane. Au vizitat 36 de orașe mai mari și mai mici, inclusiv Ierusalim, Jaffa, Damasc, Beirut, Tripoli, Homs, Hama, Alep, au stat de vorbă cu delegațiile venite din peste 1500 de sate și au primit 1863 de petiții. Au căzut de pe cai, au avut rău de mare, au mâncat la masa guvernatorilor britanici și a regelui Feisal. În palatul celui din urmă au purtat haine arabe și au mancat dintr-un uriaș cazan aburind. În cele din urmă, au produs un raport pe care președintele Wilson nu l-a mai citit, pentru că era prea bolvan, raport care a ajuns în mâna unui Departament de Stat fără coloană vertebrală.
Desigur, nici Departamentul de Stat de azi nu are coloană vertebrală și nici creier. Trump l-a eviscerat demult.Până și fostul secretar de Stat a recunoscut că Kushner l-a ținut departe. Acum o sută de ani, Wilson a avut încredere în King și Crane și în asistenții lor, deși diplomații din Franța și Marea Britanie au încheiat Acordul Sykes-Picot înainte ca King și Crane să se urce în tren și să plece de la Paris spre Constantinopol, prin Balcani.
Este o marcă a zilelor noastre faptul că, în timp Kushner și Trump fac propagandă pentru ”înțelegerea secolului” a lor pentru a distruge orice viitor al Palestinei într-un ocean de dolari arabi din Golf, niciun american, european sau arab – niciun musulman sau israelian – nu și-a amintit că acum se împlinesc o sută de ani de la cea mai intensivă cercetare făcută despre ce vor cu adevărat oamenii din Orientul Mijlociu de la viitorul lor. Nu merită asta măcar o mică comemorare în acest an al trădărilor și pericolelor din Orientul Mijlociu?
Una dintre concluziile amintitului raport – iar universitarii arabi au confirmat veridicitatea – a fost că majoritatea celor din Orientul Mijlociu își doreau să trăiască sub mandat american. Cu alte cuvinte, majoritatea aveau încredere în SUA înaintea oricărei alte puteri occidentale (îi urau pe francezi și nu aveau încredere în britanici) pentru a le proteja națiunea unitară care se îndrepta spre independență. Niciodată nu au mai avut arabii atât de multă încredere în SUA, niciodata nu au mai investit atât de mult în principul american al autodeterminării asa cum au făcut- o în 1919. Ce aniversare! Și nu e de mirare că am uitat de ea!
Trebuie să ne amintim că guvernoratul Siriei din Imperiul Otoman cuprindea ceea ce astăzi sunt Libanul, Israelul/Palestina și Iordania. Iată secțiunea de maximă importanță din raporul american: ”Recomandăm ca Siria, inclusiv Palestina și Libanul, să fie menținute împreună, potrivit dorinței marii majorități. Siria să fie sub un mandat unic … emirul Feisal (viitorul rege Feisal al Irakului) să fie rege al noului Stat Sirian … programul sionist maximal (în Palestina) să fie modificat … dacă America, din diverse motive, nu va prelua mandatul, acesta să fie acordat Marii Britanii”.
Comisia arată că Marea Britanie ar trebui să dețină mandatul, în cazul în care America nu vrea să-și asume aceasta responsabilitate. Incredibil, se aștepta atunci ca SUA să ocupe și să protejeze noul stat al Armeniei în fața armatelor otomane, care tocmai masacraseră un milion și jumătate de armeni în genocidul din 1915; a fost o obligație morală de la îndeplinirea căreia Washingtonul s-a retras fără glorie. Iar, în cele din urmă, Declarația Balfour, prin care Marea Britanie sprijinea crearea ”unei case naționale pentru poporul evreu” în Palestina, și Acordul Sykes-Picot, prin care Franța și Marea Britanie și-au împărțit Levantul – au subminat toate aspirațiile lui King și Crane.
Deci, în 1919, americanii s-au plecat în fața vechilor puteri imperiale care, cu ajutorul lor, câștigaseră Primul Război Mondial împotriva Germaniei, Austro-Ungariei și Imperiului Otoman. Când aceleași două puteri aveau să-și dovedească irelevanța, în criza Suezului din 1956, America urma să revină la putere în Orientul Mijlociu – și știm cu toții ce s-a întâmplat apoi. Marea Britanie abandonase deja Palestina de mai bine de un deceniu.
Ca să fim cinstiți, în 1919 Turcia se afla încă în faza incipientă a unui război civil, grecii (cu sprijin aliat și cu cinci nave de razboi americane oferind protecție) au debarcat la Smyrna și au înaintat către Ankara, comițând multe atrocități. Armata franceză era atacată în Cilicia de rezistența tot mai puternică a lui Mustafa Kemal Ataturk. Poate că comisia americană se gândea atunci mai degrabă la Turcia și la teritoriul adiacent decât la ceea ce astăzi numim Orientul Mijlociu. Când principiile autodeterminării ale lui Wilson au dispărut, odată cu boala lui și cu ascensiunea iozolaționismului american, nu a mai fost o surpriză că Washingtionul a îngropat raportul comisiei King-Crane. Raportul a fost publicat pe furiș în America, abia trei ani mai târziu.
Însă chiar de la început existaseră dubii că acea comisie americană nu va apuca să ajungă în Orientul Mijlociu. Franța se gândea că americanii sunt prea onești pentru a negocia cu orientalii (dupa cum spunea diplomatul francez Robert de Caix). Francezii au făcut tot ce au putut pentru a distruge comisia și l-au convins pe premierul britanic Lloyd George să se retragă din comisie. Totuși, viitorul rege Feisal i-a scris lui Wilson că, atunci când delegații săi vor ajunge în Siria (Mare), ”vor găsi o țară unită care iubește America și este recunoscătoare Americii”.
Când americanii au plecat către Orientul Mijlociu, au luat cu ei o mulțime de documente pentru a le citi în timpul călătoriei, de la cele sioniste, până la ghiduri, unul fiind un volum al lui Gertrude Bell, altul un volum al lui Charles Doughty, din 1888 – ”Travels in Arabia Deserta”.
Ceea ce intrigă este un memoriu al unui funcționar din echipa lui King și Crane în care se arată că ”este necesar să subliniem importanța extremă pentru națiunea americană de a menține o poziție puternică în comerțul cu petrol… este limpede că rezervele de petrol din SUA se epuizează … rezervele noastre se reduc … este necesar să garantăm că industria americană va avea dreptul să ia parte la exploatarea resurselor de petrol din Orientul Mijlociu, care acum sunt pe cale de a trece sub control britanic”.
Hopa! Iată că intra în scenă Big Brother Oil, acum o suta de ani, pentru a submina elogiile aduse principiului american al autodeterminării.
Și este neplăcut să auzim cum comisia spunea că, în Palestina, britanicii ”trebuie să păzească locurile sfinte și întregul teritoriu, în beneficiul tuturor celor interesați, nu numai al evreilor”, asta în condițiile în care membrii comisiei acceptaseră deja termenii Declarației Balfour. În plus, după cum spunea unul dintre liderii evrei (Felix Frankfurter) într-o scrisoare pentru Wilson, ”ca un american înflăcărat ce sunt, desigur, sunt preocupat de faptul că evreii trebuie să fie o forță cosntructivă, nu disruptivă, în noua ordine mondială”.
Guvernatorii și generalii britanici le-au oferit ceaiuri și cine vizitatorilor americani în Palestina, iar generalul Allenby, eliberatorul Ierusalimului și Damascului, le-a împrumutat americanilor iahtul personal, pentru a naviga de-a lungul coastei levantine.
Când King si Crane au ajuns la Damasc, au priimit solicitarea ”popoarelor de pe coastă”ca ”Siria să fie total independentă în granițele sale naturale, de la Munții Taurus, în Nord (adică de la granița sudică a Turciei), la râurile Tigru și Eufrat, în Est, linia dintre Akaba și Rafah, în Sud, și Marea Mediterană în Vest”. Cu alte cuvinte, era un terioriu ce cuprindea totul dintre granița Egiptului, Mediterana și Irak. ”Refuzăm imigrația sioniștilor în țara noastră și ca Palestina să devină căminul evreilor”, arătau solicitarile. Totuși, este de remarcat că refuzul tutelei franceze asupra Statului Sirian era mai important decât frica stabilirii evreilor.
Primarul Damascului, muftiul, cadiul și alții își doreau un regim american, pentru ca era unul umanist, pentru că SUA au intrat în Primul Război Mondial de partea popoarelor oprimate și pentru că ”era o națiune foarte bogată”. În Liban, unde feminismul se dovedea puternic, ca și în Egiptul de după război, King și Crane au vizitat o școală comercială pentru fete și au primit o delegație a femeilor musulmane care a cerut nu numai independența, ci și dreptul la dezvoltarea care să-i asigure Siriei un loc ”printre națiunile responsabile ale lumii”. Însă, spune unul dintre membrii comisiei americane, SUA ”au făcut promisiuni concrete evreilor”, iar implementarea lor ar putea cauza ”dificultăți cu musulmanii și complicații acasă”.
Francezii, mai duri decât britanicii, au trimis delegații la membrii americani ai comisiei când aceștia au ajuns în orașul sirian (acum libanez) Tripoli. Creștinii doreau un mandat francez, iar musulmanii doreau independența totală. Situația a ajuns până la izbucnirea unor revolte, iar King a notat că a fost martor la ”cea mai nerușinată suprimare a libertății de opinie pe care am văzut-o”. Însă cel puțin americanii au discutat cu popoarele care trăiau în Orientul Mijlociu.
”Din înțelegerile neînțelepte și nedrepte cu acești oameni pot lua naștere repede multe pericole”, au concluzionat King si Crane, ”însă există speranță pentru pace și progres, dacă lucrurile sunt gestionate deschis și loial”. Cinicii nu ar trebui să zâmbească. Acestea erau speranțe deșarte pentru arabi, iar Gertrude Bell scria că comisia King-Bell a fost o decepție totală. Regele Feisal, care a discutat cu americanii, a fost detronat de armata franceză, iar Winston Churchill i-a oferit Irakul ca un premiu de consolare. Irakul era deja sub mandatul Londrei când King și Crane au fost în Orientul Mijlociu. Ei nu au vizitat niciodată Mesopotamia.
Toate astea au fost degeaba? Comisia a tras un semnal de alarmă. ”Nu numai dumneavoastră ca președinte”, îi scriau King și Crane lui Wilson, ”ci și poporul american ar trebui să știe că, dacă SUA decid să sprijine stabilirea evreilor în Palestina, atunci guvernul va obliga poporul american să folosească forța în acea regiune, pentru că un stat evreu poate fi creat și menținut doar cu forța în Palestina”.
Crane, un adept al Partidului Democrat care a facut campanie pentru independența Cehoslovaciei, s-a opus creării statului evreu. Însă apoi s-au adunat multe dubii morale privindu-l pe producătorul de toalete din Chicago. În anii 1930, el și-a exprimat admiratia pentru naziști, spunându-i noului ambasador american la Berlin că ar trebui să refuze invitațiile lqa evenimentele sociale ale evreilor. ”Lasă-l pe Hitler pe drumul lui”, ar fi spus Crane. A murit în februarie 1939, știind că același Hitler a distrus Cehoslovacia, dar a murit înainte de a afla ce a însemnat acel sfat graoznic pe care i l-a dat ambasadorului la Berlin. Henry King, cel mai longeviv președinte al Colegiului Oberlin, a murit cu cinci ani inainte. Era un congregaționist care a studiat asiduu Biblia, dar a cărui activitate în locurile biblice a fost ignorată.
În acele vremuri, cunoașterea Bibliei este văzută drept o modalitate bună de a înțelege Orientul Mijlociu. În zilele noastre, oamenii de stat prefera să creadă ca cunoașterea Coranului ar putera fi mai folositoare. În realitate, istoria este cea care ar putea să-i ghideze cel mai bine pe bărbații și femeile care decid viitorul regiunii. Însă asta ar însemna să cerem prea mult de la liderii noștri, câtă vreme succesorii lui Woodrow Wilson preferă să cumpere totul cu bani și vorbesc despre o ”înțelegere a secolului”, despre ”chestiuni” și ”negativism” în saloanele unui hotel din Bahrain.”
Un articol excelent!Puritanii,incepand de la Oliver Cromwell,au militat pentru re-crearea statului biblic Israel,mai mult decat sionistii!Ajunsi in SUA ca primii emigranti,puritanii au influentat si influenteaza inca politica externa americana!
Yinon Plan,baza actualului efort american, are o vechime de 40 de ani de insuccese!
The Independent produce un pamflet de proasta calitate. post scriptum : dupa suppceSSele de dupa WW2, nu-i de mirare ca Trump si Kushner sa tzina Departamentul de Stat la distanta : Dean Rusk (= razboiul din Vietnam). Henry Kissinger (marele combinator, al Orientului Mijlociu si Americii Latine, inclusiv). James Baker (America Latina). Lawrence Eagleburger (alt mare combinator, numa’ ca peltic). Warren Christopher (= razboiul din Yugoslavia) Madeleine Allbright (razboiul din Yugoslavia si-nceputul noilor conflicte din Orientul Apropiat) Colin Powell (flaconul de ‘dovezi’, la ONU, împotriva lui Saddam), Condoleezza Rice (Irak, Iran, America Latina), Hitlery Clinton (= Libia, Ucraina).John Kerry (= Ucraina, Rusia).
Ce relevanță are în anul 2019 ce nu s-a întâmplat în anul 1919 fiincă presedintele USA era prea bolnav?
Rashelo taci si sapa!
La palestinieni daca le da bani si sa nu munceasca este ok! Altceva nu le trebuie!
Planul nu a fost pus in practica pentru ca la vremea respectiva America era doar un dulau ce latra, Imperiul britanic era Nr.1 mondial ,cel ce facea jocurile.In WW2 Roseveth a fortat intrarea USA in razboi in ciuda promisiunilor facute la alegerea lui,togmai pt ca SUA sa poata sa ia fata UK ului.Ei au orchestrat si destramarea imperiului britanic,- era prea mare pentru a putea fi digerat ca atare.Si acum ca o ultima ironie , britii se arunca cu arme si bagaje in bratele verilor lor.Probabil ca UK va disparea ca o pedeapsa suprema a faptului ca secole au fost cu cizma pe gitul american.Noul outsider al lumii este China ,care invata repede,sunt tacuti si arata pasnici, urmind modelul american din trecut- adica par aducatori de pace ,prosperitate si calm.Americanii orbiti de puterea ce o au momentan se dovedesc a fi un animal feroce , lacom si fara scrupule- fapt ce ii face sa fie uriti si detestati,si vor pierde ce au reusit sa cladeasca in 100 de ani.Dragonul galben pare ca doarme, dar oare cum o fi cind s-o trezi.Trist e ca multimea nu realizeaza ca cei care vor pierde vor fi tot ei cei multi.Bogatii lumii nu pierd si nu vor pierde indiferent cine va deveni lider mondial.Vorba bancului,majoritatea dintre ei au deja ascunsi doi chinezi in podul casei.