Ei bine, Hillary a avut recent, la Convenţia Naţională a Partidului Democrat de la Philadelphia, un discurs strălucit, luarea sa de cuvânt a fost cam despre tot ce ţi-ai dori să fie o alocuţiune politică bună. Și mai important a fost faptul că ea a izbutit pe deplin să se ”conecteze” cu audienţa din sală, s-a putut simţi cum fluxul de energie – acea legătură magică unind un vorbitor și audienţa – circula în ambele sensuri şi energiza ambele părţi.
În egală măsură, discursul a scos la iveală opţiuni personale şi profesionale, idei şi poziţii politice concrete şi a fost mai mult decât un semnal hotărât pentru Bernie, de preluare a postului de comandă. Și probabil cel mai bun lucru dintre toate a fost că a redat speranţa unei ţări în nevoie disperată de o gândire pozitivă, în nişte vremuri ce par complet întunecate. Ne-a făcut pe toţi să credem în măreţia acestei naţiuni şi că viitorul AR PUTEA să fie OK. Avem nevoie de aşa ceva.
Aşa că acum, când ea a devenit un candidat prezidenţial oficial şi, de asemenea, am şi eu posibilitatea să ”mă dau mare”, întrucât am întâlnit-o în trecut, a sosit momentul să vă spun povestirea ”Întâlnirea mea cu Hillary”.
S-a petrecut în urmă cu două decenii, pe atunci Hillary era Prima Doamnă, aflată într-un tur în Africa, şi s-a luat hotărârea ca ea să viziteze Tanzania timp de 4 zile. Urma să se întâlnească cu înalţi demnitari la Dar es Salaam, să participe la câteva evenimente la Arusha şi să viziteze Craterul Ngorongoro, din parcul Serengeti.
Puţini americani şi numai guverne străine care le-au găzduit ştiu cât de complicată poate fi o vizită la înalt nivel. Fiecare mişcare trebuie planificată, trebuie mobilizate toate maşinile de care e nevoie şi stabilite, treabă chinuitoare, toate cheltuielile, până la ultimul bănuţ. Fiece locuşor de pe traseu este văzut şi revăzut, se discută unde anume se va opri maşina cu Prima Doamnă, se stabileşte cine va deschide portiera, cine va sta pe care loc, în care maşină plasată unde în coloana oficială şi de multe ori apar dispute aprige pe o temă, sau alta.
În egală măsură, însă, pentru cei care pregătesc vizita, există şi o parte bună a lucrurilor. Întrucât echipa de pre-organizatori (Advance Team) a trebuit să fie prezentă în toate locurile de pe traseu, inclusiv să fie cazată în cel mai bun hotel de la marginea Craterului Ngorongoro, şi să se aventureze cu jeep-urile în parcul de vânătoare, aş zice că munca lor nu a fost chiar atât de neplăcută. În fapt, pot spune că inspectarea locurilor menţionate poate fi comparată cu cea a faimosului Taj Mahal, din vremea pregătirii vizitei preşedintelui Clinton în India. Și, fiecare dintre noi, cei implicaţi în aceste evenimente, am căutat, pe cât posibil, să ne alăturăm echipei de organizatori, pentru că era şi plăcut şi necesar, ca vizita să fie un succes. Iar în cazul unui ataşat de presă importanţa lui trebuia să fie relevată şi de prezenţa sa în asemenea momente. Cine ar fi putut şti mai bine decât el, ce era de făcut, de exemplu, dacă un hipopotam ar fi înhăţat un microfon şi ar fi început să pună întrebări…
La încheierea ei, vizita lui Hillary Clinton a prezentat mai multe aspecte, bune, deloc bune şi excelente. Cel mai bine dintre organizatori a ieşit la socoteală echipa africană, care s-a depăşit pe sine, muncind pe rupte şi fiind plină de creativitate. De pildă, în acele zile de la mijlocul anilor ’90, reporterii îşi conectau casetofoanele la o ”mult-box” – o cutie metalică având 20 de ieşiri pentru o sursă audio unică, un microfon de exemplu – pusă la dispoziţia presei pentru a înregistra cuvintele de aur ale Vizitatorului. Singura problema a fost că… în Tanzania nu existau mult-box-uri, nici măcar una singură singurică! Aşa că un localnic, un tip, Mbena, a făcut una, din nişte rămăşiţe de fire şi din tot ce-a putut găsi prin preajmă, n-arăta grozav, dar şi-a făcut treaba, să-l lăudăm, deci, pe Mbena. Desigur, am făcut rost şi de un generator…
Cel mai slab dintre organizatori s-au prezentat cei din echipa doamnei Clinton. Se pare că, pentru a se economisi bani, toţi erau voluntari, neprofesionişti, şi a devenit limpede că nu au fost verificaţi cum se cuvine. De pildă, cucoanei care a intrat în reşedinţa prezidenţială, cea a preşedintelui Tanzaniei, nu i-a plăcut cum era aranjat mobilierul şi, fără să pună multe întrebări, a început să-l mute de colo-colo. Aţi putea crede că a fost vorba de vreo ieşire rasistă, nici gând, tipa respectivă era afro-americană. Apoi, a fost tânărul care a vrut să ducă acasă, în State, mai multe lucruri luate în Tanzania, spre a le vinde, evident s-a prezentat la aeroport cu un exces de bagaje, ceva în genul TAROM-ului de pe vremuri, şi l-a ameninţat pe funcţionarul de la check-in că, dacă nu va ”închide ochii”, va fi pus pe o ”listă neagră”, a celor care nu vor primi viză de intrare în SUA, a fost îngrozitor.
Partea bună a lucrurilor a fost însăşi Hillary. A fost bine pregătită, serioasă şi abordabilă, a stat jos cu oamenii, n-a vorbit numai ea, dar a şi ascultat. O calitate rară la oamenii importanţi. Când am avut o cină cu ziariştii de acasă care l-au însoţit în călătorie pe preşedinte, la capătul celuilalt al salonului de masă al hotelului, Hillary ni s-a alăturat şi a vorbit cu ei amical, s-a dovedit famliară cu subiectele abordate, a fost comunicativă. La fel ca şi la Convenţia de la Philadelphia, a avut o prestaţie de clasă.
Dar să ne întoarcem la Convenţiile recente. Discursul lui Trump, lung şi extrem de depresiv (a fost o cuvântare de genul ”să sperii electoratul, ca să mă voteze”), a fost însoţit, pe toată durata lui, de priviri aruncate bătrânului ceas de pe perete şi, la sfârşit, de vreo două oftaturi de uşurare. De altfel, s-a petrecut la fel ca aproape de-a lungul întregii Convenţii Republicane, prost concepute, pentru că nu a existat, practic, nici un alt plan, decât acela de a-i ridica osanale lui ”The Donald”, după cum l-a rebotezat pentru posteritate Ivana, prima lui soţie. Prin contrast, cuvântarea lui Hillary a fost beton. A fost inspirată. A adus lacrimi în ochii celor mai în vârstă, nu acele lăcrimări de plictiseală ce au însoţit speech-ul lui Trump, ci lacrimi de empatie, lacrimi stârnite de amintiri, de speranţă. Cum spuneam, un act de clasă. Dacă va fi aleasă în noiembrie, vom avea motive să sperăm că şi preşedinţia sa va fi una de înaltă clasă.
Este foarte greu să pui cuvintele ”clasă înaltă” şi ”Donald Trump” alături, în aceeaşi construcţie mentală.
6 august 2016
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.