XXL, între dragoste şi catwalk

La final de stagiune teatrală, reluarea montării din aceast an a piesei „XXL (Fat Pig)” de Neil LaBute, la Teatrul ACT, o coproducţie a acestei instituţii cu Teatrul “George Ciprian” şi Asociatia Culturala “Catharsis”, a făcut sală plină şi nu fără motiv. Scrisă în bine cunoscutul stil colocvial al dramaturgului american cu origini franco-canadiene, englezeşti şi irlandeze, această comedie neagră, ce alunecă într-o oarecare măsură spre dramă, stârneşte în egală măsură râsul şi autointrospecţia. Ceea ce, de altfel, ar trebui să facă orice comedie de calitate. 

Trama este relativ simplă. O poveste de dragoste între un tânăr şi zvelt angajat al unei firme de success (Tom) şi nostima şi inteligenta bibliotecară supraponderală, Helen, trebuie să înfrunte toate ironiile şi răutăţile colegilor de birou ale primului, narcisistul Carter şi eleganta, supla Jeannie, fosta lui prietenă.

Patru personaje evoluează în spaţiul special de la Teatrul ACT, la doi paşi de spectatorii ce-i încojoară din trei părţi şi le pot urmări fiecare privire, fiecare gest, fiecare grimasă. O apropiere ce le impune un joc asemănător mai curând celui cerut de film decât de scenă. 

Piesa include momente de comedie romantică, de comedie de limbaj, presărat uneori cu cuvinte fruste, alteori cu efecte hilare, de farsă, în special graţie personajului Carter, de telenovelă sfârşind în dramă. Şi, mai ales, conţine un conglomerat de cruzime cotidiană, generată de incapacitatea oamenilor de a ieşi din tiparele unei convenţii sociale. O femeie grasă, într-o lume în care idealul de frumuseţe este anorexic, devine o mostruozitate. Şi, desigur, o proastă alegere din partea partenerului care riscă marginalizarea, inconfortul interior în public şi îşi poate pune în pericol situaţia de “tânăr de succes”.

Neil LaBute apelează,  ca şi în alte piese ale sale, ca “Basch, o trilogie contemporană” sau “Forma lucrurilor”, cunoscute publicului românesc, la realism: în alegerea personajelor, care pot apărea oricând în viaţa spectatorilor, în imaginarea situaţiilor prin care aproape oricine poate trece, în plasarea acţiunii în spaţii familiare, cum ar fi biroul, cafeneaua, plaja şi chiar patul. Toate ingredientele sunt menite de fapt să incite la o reflecţie asupra dificultăţii oamenilor de a-i accepta pe ceilalţi atunci când nu sunt asemenea lor. Grasa Helen, cu inteligenţa şi sensibilitatea ei, cu simţul umorului, cu deschiderea către înţelegerea celorlalţi, devine un monstru pentru că nu corespunde standardelor manechinelor de pe catwalk.  

Gesturi, priviri şi hohote de plâns

Cei patru actori joacă  aproape fără reproş sub îndrumarea lui Cristi Juncu, regizorul care nu este la prima întâlnire cu teatrul lui Neil LaBute. Acesta introduce pe mun ecran orizontal, “subtitluri” şi imagini ale actorilor din diverse momente ale piesei, ca un fel de comentariu sau de concluzie înainte de a trece la secvenţa următoare. Aşa cum, tot un comentariu, când liric, când amar oferă muzica. Spaţiul de joc, în scenografia semnată de Cosmin Ardeleanu, este împărţit la vedere în biroul lui Tom, care ocupă, nu întâmplător, aproape trei sferturi din suprafaţă, cafeneaua-restaurant, camera celor doi îndrăgostiţi sau plaja, succedându-se pe restul “scenei”, diferenţiate prin moblierul sumar: birouri şi scaune cu nelipsitul laptop, o masă de autoservire, o pătură, un prosop de baie… Trecerea se face firesc, ajutată şi de imaginile de fundal.

Laptopul şi iPhone-ul lui Carter devin şi ele o modalitate de comentare a situaţiilor şi personajelor, imaginile fiind vizibile pentru spectatori.

 Raluca Vermesan (Helen) si Tudor Istodor (Tom)

Cei patru actori întrupează  cu har personajele, de la Tudor Istodor, bărbatul împărţit între concepţiile sociale ale prietenilor şi dragostea pentru Helen, incapabil să reziste ironiilor şi intervenţiilor prietenilor, disperat în final că se desparte de Helen, ajungând, printre hohote de plâns, la concluzia “câteodată dragostea nu e de ajuns”. Jocul, economic, este nuanţat, nesiguranţa interioară a personajului este transmisă prin gesturi, prin puncte de suspensie introduse în replică, prin capacitatea de a marca cu o singură privire trecerea de la o stare la alta. Opus lui, cinicul Carter, a cărui singură preocupare pare să fie imixtiunea în viaţa celorlalţi, îşi găseşte un interpret excelent în actorul Vlad Zamfirescu, familiarizat şi el cu teatrul lui Neil LaBute (a jucat în “Shape of Things”, în regia lui Vlad Massaci şi în “Bash. O trilogie contemporană). Personajul dezinvolt, insinuant, politicos şi împăciuitor, dar incapabil să se desprindă de rolul lui de bărbat de lume aspirând la succes, curios din fire, dar şi din nevoia de a fi la curent cu ceea ce fac partenerii săi de firmă, îşi găseşte în interpretarea lui Vlad Zamfirescu savoarea gesturilor oscilând între cruzime şi farsă infantilă, ca în scena cu fotografia lui Helen, între dorinţa de a fi pe placul celorlalţi şi speranţa de a-şi ajuta prietenul expunându-i riscurile unei relaţii cu “monstrul” gras, secvenţă ce se constituie într-o adevărată radiografie a mentalităţilor contemporane. Dezinvolt, afişând eleganţa, rostind firesc replicile fruste şi acoperind cu un zâmbet răutăţile, Vlad Zamfirsecu cucereşte auditoriul. În rolul fostei iubite a lui Tom, Jeannie, contabila cu imagine din revistele de modă, cu graţii de adolescentă şi rigidităţi pline de venin, Irina Velcescu (care este şi traducătoarea textului) alternează momentele de felină tandreţe cu izbucnirile de furie, siguranţa de sine cu amărăciunea imposibilităţii de a-şi găsi un soţ, politeţea de suprafaţă a femeii de lume cu răutatea replicilor.

Savuros este jocul tinerei Raluca Vermeşan (Helen), de mare expresivitate, în care strălucirea ochilor, luminozitatea zâmbetului, subtilitatea îmbinării gestului dezinvolt cu rarele momente de tăcere descurajată dau un farmec indiscutabil personajului.

Irina Velcescu, supla si frumoasa Jeannie

“XXL” este un comentariu social acid, o punere sub lupă a raportului idivid-societate, personalitate-convenţie, identitate-alteritate, într-o formulă plină de umor, fie el şi caustic.

Neil LaBute scria: “Mă regăsesc în bună măsură în Fat Pig; oricare ar fi numele piesei, ea povesteşte despre slăbiciunile omeneşti şi despre dificultatea multor oameni de a le face faţă, de a trăi cu ele sau de a le depăşi pentru ceva în care cred”.

Montarea de la Teatrul ACT reuşeşte să pună în faţa spectatorilor o oglindă în care, cu un hohot de râs sau numai cu un zâmbet, mulţi se pot recunoaşte. O piesă care n-ar trebui ratată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.