În februarie 2014, elvețienii au acceptat prin referendum inițiativa împotriva ”imigrației în masă” a Partidului Popular, conservator. Referendumul a fost strâns, decis de mai puțin de 20.000 de cetățeni. Inițiativa cerea reintroducerea cotelor de imigranți ce au dreptul să vină anual în Elveția, în ciuda acordului cu UE privind libera circulație a persoanelor. A fost momentul în care au luat practic sfârsit și tratativele pentru aderarea la UE, un lucru de altfel puțin dorit de elvețieni. Se întâmpla după referendumul ce a interzis construcția de minarete, în 2009.
La doi ani de la acest moment și după un secol în care Elveția a fost țară importantă de destinație pentru imigranți, elvețienii încearcă să împace sistemul ce limitează acest fenomen cu libertatea de circulație la care tin foarte mult.
Swissinfo.ch trece în revistă momentele esențiale ale unui secol de imigrație pentru a încerca să afle posibile soluții. În 1914, Elveția avea o populație cu 15% imigranți. Erau bancheri sau mari industriași, dar și simpli lucrători. În timpul crizei economice, elvețienii au început să se teamă de influxul mare de imigranți, care au început să fie văzuți ca o amenințare la adresa coeziunii naționale.
Pe acest fond, în 1931 apare prima lege cu privire la străini. ”Conține ideea că Elveția nu este o țară de imigrație și că străinii pot rămâne aici o perioadă limitată. Este originea faimosului statut de muncitor sezonier”, spune Etienne Piguet, profesor de geografie umană la Universitatae din Neuchatel.
Numai că după al Doilea Război Mondial Elveția a început să aibă nevoie de forța de muncă, pe fondul unei economii în creștere. Țara s-a deschis în fața imigranților. Când economia a început să stagneze, guvernul a introdus cote maximale în fiecare canton, în 1963.
Ce se întâmplă cu străinii era strict treaba statului elvețian, cetățenii respingând ”controlul străin” asupra politicilor imigrației și ale integrării. Imigranții erau numiți ”muncitori străini” sau simplu ”străini” – erau bineveniți pentru a munci, dar nimic mai mult. Majoritatea erau italieni, iar guvernul de la Roma a încercat să pună presiune pentru a obține pentru ei dreptul la reintregirea familiei și la permise de muncă anuale, în locul celor sezoniere. Guvernul de la Berna a acceptat aceste solicitări în 1964. În același an vine și reacția – un referendum împotriva ”controlului străin”. Inițiativa a fost abandonată însă înainte de a fi supusa la vot. Următoarea inițiativă vine in 1970, din partea Partidului Actiunea Națională (James Schwarzenbach, parlamentar care a scris în publicații considerate fasciste și antisemite), ce dorea să limiteze la 10% procentul de alogeni. Inițiativa a picat cu 54% la referendum. Partidul amintit revine cu același deziderat în 1974 și în 1977, însă pierde la diferente si mai mari. În aceeași perioada, guvernul federal înființează Comisia pentru Străini, cu rolul de a grăbi integrarea și naturalizarea străinilor.
Se părea că Elveția se deschide către imigrație, însă limitele au fost foarte repede stabilite. Când stânga elvețiană a dorit să elimine prin referendum statutul de muncitor sezonier, pe care îl considera inuman, a obținut un NU hotărât, de 84%. A trebuit să vina acordul cu UE pentru libera circulație, în 2002, pentru ca acest statut să fie eliminat definitiv. Mai mult, în 1985, 1993 și 1995, în Elveția au avut loc referendumuri pentru impunerea unui prag maxim de primire a imigranților.
Se adaugă la cele relatate și situația țiganilor din Elveția (populația yenish), una despre care se vorbește puțin și care nu este deloc onorantă pentru țara cantoanelor. Începând din anii 1920 și până în anii 1970, statul a dus o politică semioficială care prevedea instituționalizarea copiilor de țigani. Erau luați de lângă familiile lor și duși în case de copii, ospicii și chiar închisori. Mulți au fost dați în grija unor familii de elvețieni, pentru a li se elimina orice legătură cu cultura lor nomadă. Erau învățați meserii mai puțin căutate de elvețieni. S-a practicat și sterilizarea femeilor, la o scară redusă însă. ”Nomadismul, ca și alte boli periculoase, este transmis în primul rând de femei”, scris Alfred Siegfried, însărcinat cu ”igiena rasială” și creatorul Fondului pentri Copiii Străzii. Par niște vorbe rostite în anii nazismului, dar nu, sunt spuse în 1964. În 1987, Elveția și-a recunoscut responsabilitatea morală, politică și financiară pentru asemenea programe.
Legat de xenofobia din Elveția anilor 1960 și 1970 și implicit de politica față de tigani, sociologul Sandro Cattacin de la Universitatea din Geneva spune: ”Discusrul xeofobic nu era bazat pe cultura, cum este astăzi, ci pe păstrarea a ceea ce face țara frumoasă. Schwarzenbach a fost un romantic… foarte orientat către natură. Era o perioadă în care Elveția experimența o urbanizare puternică, asemănătoare cumva cu ce se întâmplă acum în Europa de Est. Și când se întâmplă prea repede te dezorientează și provoacă reflexul conservator”.
Acum însă lucrurile s-au schimbat, în ciuda referendumurilor împotriva minaretelor, a portului vălului islamic sau a imigrației, spune Cattacin, care are o explicație pentru votul anti-imigrație din 2014: confuzie. Oamenii nu au știut pentru ce votează. ”De exemplu, ecologiștii din Ticino au susținut inițiativa datorită reflexului anti-european al ecologiștilor. Și a fost suficient pentru a disloca niște voturi și pentru a crea probleme din care nu știm cum să ieșim”. ”Circa 20% din electorat este gata sa se indrepte spre pozitiile xenofobe daca aceasta nu are impact asupra prosperitatii si a buzunarului. Am vazut asta la interzicerea minaretelor si vom vedea din nou asta cand va veni randul valului islamic”.
Elveția a pus mereu înainte pragmatismul în ce privește imigrația, după cum spune swissinfo. A fost deschisă către străini când economia duduia și s-a închis când prosperitatea s-a redus, iar la fiecare asemenea ciclu drepturile imigranților au început să intre tot mai mult în dezbatere și să prevaleze.
Europa de Est trăiește momentul elvețian din urmă cu 50 de ani – reașezare socială, reorganizare a muncii, urbanizare. Elveția a avut acum 50-60 de ani un James Schwarzenbach (un romantic – spun unii, sau un antisemit, un fascist – spun alții). Estul european își inventează acum propriii eroi în fața imigranților, încăpățânându-se să rămână cu 50-60 de ani în urmă. Însă toate astea se vor întâmpla, ca și în Elveția, atât timp cât atitudinea anti-imigrație în țări ce se golesc de populație nu-i va afecta pe cetățeni la buzunar.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.