Arhiepiscopul Bisericii Catolice, Ioan Robu, a vorbit, pentru Gândul.info, despre criza în care se află România, menționând că cele mai mari obstacole pe care trebuie să le depășim sunt egoismul, superficialitatea, minciuna şi oboseala, fiind vorba și despre o „criză” în ceea ce privește credința.
Cum era înainte de 1989 Dumnezeu, pentru ortodocşi şi catolici deopotrivă, aduşi împreună nu de aceeaşi religie, ci de suferinţă şi violenţe? „Dumnezeu era la fel şi atunci ca şi acum”, răspunde Ioan Robu, iar cheia a fost mai simplă decât ar crede oricine şi rămâne, şi în zilele noastre, un concept pe care îl înţelegem din în ce mai puţin, ideea de „a fi împreună”. Mai departe, democraţia a adus cu sine un paradox. O Biserică liberă să-şi predice învăţăturile, în care se investesc şi astăzi bani grei, dar care pare tot mai departe de enoriaşii săi, în special de cei tineri, scrie gandul.info.
Raportul dintre Dumnezeu şi credincioşi apare acum ca un fel de „troc”, în care fiecare îşi face datoria. Divinitatea, pe cea implicită, pentru că „ne-a chemat la existenţă” şi ne poate conduce, în final, „să vedem ceea ce nu am putut cu mintea noastră să ne închipuim”, spune Ioan Robu, citând din Apostolul Pavel. Oamenii, însă, trebuie să treacă un test ceva mai greu. Continuarea dialogului cu Dumnezeu, început în momentul botezului, care poate fi închis în câteva cuvinte simple: rugăciune, participarea la Tainele Bisericii şi, nu în ultimul rând, iubire. O provocare imensă într-o lume a tentaţiilor.
Dialogul pare, însă, să fie foarte complicat, nu doar cel cu Dumnezeu, ci şi acela între oamenii simpli. Cât e de greu să păstrezi sensul lui „împreună” atunci când unele dintre cele mai importante subiecte din spaţiul public sunt şi cele care dezbină cel mai mult? Drepturile minorităţilor, ideea de familie şi controversele legate de avort sunt doar câteva subiecte care polarizează puternic societatea şi care, în loc să fie ascunse sub preş, ar trebui dezbătute pe larg şi înţelese cu calm. Dintre toate aceste probleme, parcă e greu să alegi cel mai mare obstacol pe care trebuie să-l depăşească România astăzi. „E o întrebare mare”, răspunde Arhiepiscopul Ioan Robu. Răspunsuri ar putea fi multe, toate conducând, inevitabil, la criza pe care o traversăm ca societate, din care ar trebui să ieşim întăriţi şi mai uniţi, în niciun caz mai dezbinaţi.
La aproape 100 de ani, România suferă de o lipsă acută de perspectivă, seamănă cu un om care ia tot felul de medicamente fără să se consulte cu niciun medic bun. Trăim prea mult pentru „acum”, fără să ne gândim la ce va fi mâine, suntem prea concentraţi pe propria persoană pentru a mai avea şi grija noastră, a tuturor, ca popor. Iar ceasul ticăie în defavoarea noastră, spune ÎPS Ioan Robu.
Redăm integral interviul acordat Gândul.info de Arhiepiscopul Bisericii Catolice, ÎPS Ioan Robu:
Gândul: Trăim vremuri zbuciumate, în care oamenii se pare că se îndepărtează tot mai mult de credinţă. L-am pierdut noi pe Dumnezeu sau şi-a întors Dumnezeu faţa de la noi?
ÎPS Ioan Robu: Dumnezeu nu-şi întoarce faţa niciodată de la noi. Cred că răspunsul e dincolo. În diferite feluri ne-am întors noi sau ne întoarcem noi, în fiecare zi poate, faţa de la Dumnezeu, atraşi fiind de idolii acestei lumi. Cred că ceea ce aţi spus în întrebarea asta e o simţire, o impresie pe care o au toţi, că e o criză în ceea ce priveşte credinţa. Deşi avem o tradiţie de credinţă în poporul nostru, deşi familiile au fost impregnate de această tradiţie a trăirii credinţei, totuşi acum asistăm la o sincopă, la un moment de criză. Însă, aşa cum se spune, criza nu este numaidecât un semn de alarmă, este şi un semn de timpuri mai bune, de creştere. Criza poate să aducă o creştere, cum, e adevărat, poate să ducă şi la o distrugere, dar, în general, aşa se vede, o criză bine depăşită aduce înflorire, aduce o creştere. Eu am această convingere că da, după această criză, care nu-i scurtă, se vede, şi nu-i numai la noi, după această criză va veni un alt timp, altfel.
Şi aş mai putea să adaug încă ceva: noi vedem ceea ce e negativ, de multe ori, vedem partea neagră a lucrurilor. Dar trebuie să ştim că există, totuşi, nuclee foarte puternice de credinţă la noi în ţară, şi în Europa, şi în lume.
Aşa încât nu cred că tot ce înseamnă lumea aceasta e acoperit de lumea crizei în ceea ce priveşte credinţa, căci sunt puncte luminoase, nuclee de credinţă adevărată, practicată, care cred că au rolul de a răspândi în jur aceeaşi credinţă.
Gândul: Cum poate fi surmontată această criză despre care vorbiţi?
ÎPS Ioan Robu: Eu cred că aici trebuie să privim puţin la activitatea Bisericii şi, totodată, la modul în care lumea, oamenii ştiu să perceapă vocea Bisericii. Cel puţin în dreptul nostru canonic, sunt specificate două funcţii pe care Biserica trebuie să le împlinească. Prima este aceea de a învăţa. Şi apoi este funcţia de a sfinţi. Funcţia de a învăţa înseamnă pentru Biserică obligaţia de a răspândi, de a predica încontinuu cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Iisus Hristos şi o face, o face mereu. O face acolo unde este deja prezentă Biserica, şi o face şi în misiune. Biserica răspândeşte, continuă să predice cuvântul lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, Biserica învaţă şi prin instituţiile sale. Şi la noi, la noi de exemplu, Biserica Catolică: la noi, de exemplu, aici în Capitală şi în sudul ţării, în Arhideceza din Bucureşti, a fost cunoscută prin şcolile pe care le-a făcut, acolo unde au crescut multe generaţii de copii. Aşa încât, da, Biserica şi-a împlinit şi împlineşte în continuare această funcţie de a învăţa.
Apoi să nu uităm, mai sunt şi celelalte modalităţi în care Biserica răspândeşte învăţătura cuvântului lui Dumnezeu. Cateheza pe care o face cu copiii, cu tineretul, cu oamenii în vârstă, aşa încât cred că, din acest punct de vedere, al funcţiei de a învăţa, Biserica îşi face datoria.
Are şi funcţia de a sfinţi. Când se referă la această funcţie dreptul canonic vorbeşte despre Sfintele Sacramente pe care le celebrează Biserica. Sfintele Sacramente, începând cu botezul care ne introduce în Biserică şi care ne dă un statut aparte, o relaţie privilegiată cu Dumnezeu. Şi celelalte taine la fel, mai ales Euharistia celebrată de Biserică Euharistia care dă comunităţilor simţul unităţii între noi şi, totodată, al unităţii cu Dumnezeu. Aşa încât cred că prin aceste lucruri putem avea, să spunem, un motiv de speranţă.
IPS IOan Robu, biserica se margineste la ai invata pe oameni in sistem ?tocilar” scrierile reprezentand gandurile unor inaintasi, scrierile biblice”, doar ca, biserica trebuie sa-i invfete pe oameni sa „simta credinta”, sa o inteleaga nu sa le citeasca on mod repetat o data sau de dou ori pe an, scrierile bibliei sau alte invatatui. Astfel oamenii invgata pan al urma din obligatie scrierile pe de rost dar .,.. esenta credinte „zboara pe langa ei !”.
Istoria Europei ne descopera nenumarate cazuri cand religia, statornicita in diferite ipostaze si confesiuni ( catolica, protestanta,ortodoxa,neoprotestanta,islamica,ateismul samd), a fost folosita ca un mijloc al exploatarii,opresiunii,imperialismului…Dupa sute de ani de razboaie si dezbinare catolicismul si protestantismul ne-au adus modernismul in Europa,modernismul ne-a adus evolutionismul, evolutionismul ne-a adus ateismul,ateismul ne-a adus comunismul…Bisericile active in peninsula europeana au coabitat de multe ori trist si imoral cu puterile politice, relatiile dintre interpretii /aparatorii lui Christos si birocratia Caesarilor au fost si sunt de multe ori descurajante pentru credinciosii nevrozati, ce au parasit treptat bancile catedralelor , preferand damnarea in belsugul exterior al consumismului si tolerantei multiculti. In ce ne priveste stim cate ceva despre faptele trecute ale Bisericii Ortodoxe, cand a fost raspunzatoare de supravietuirea valorilor culturale ale neamului romanesc. Prezentul ne arata dur cum putem ramane un episod in Istoria Bisericii crestine. Ortodoxia , ca si Carpatii cu teritoriile limitrofe, nu au nevoie de noi, insa noi, ca popor, suntem pierduti fara Biserica stramosilor si fara teritoriile pe care ei ni le-au lasat mostenire !